Într-o sală a unei facultăţi din oraşul „C“ există o placă de marmură, în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: „Aici a muncit 30 de ani profesorul R, fără să se ştie că faţa lui strălucea…“
În tot timpul celor treizeci de ani cât profesorul trăise şi umblase muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei sale.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
O, ce oameni minunaţi au trăit printre noi! Dar ce târziu vedem aceasta!
Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru! Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre sau chinuite, sau îndurerate,
ori se străduiesc să le facă să fie aşa.
Numai pentru puţini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfăşoară sufletul luminos şi aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puţini, iar aceştia ori sunt slabi, ori sunt muţi.
Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos, în măsura în care îşi dau seama de acest lucru, îşi acopăr ei înşişi faţa… De teamă să nu primească pentru ei ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fapte 14, 14-15; Apoc 19, 10).
Iar ceilalţi văd strălucirea lor sfântă numai când nu le mai pot vedea faţa aceasta pământească.
Fiindcă oamenii nu învaţă nimic din istorie, nici nu caută să ia exemple din trecut.
Proorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu mai de preţ decât toată generaţia în care au trăit sau trăiesc.
Şi uneori mai de preţ poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut şi în care sunt.
Iată că despre nenumărate generaţii de oameni – şi chiar de popoare – nu se mai pomeneşte nimic; dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu, despre trimişii Domnului care au strălucit în întunericul vremii lor ca nişte luceferi luminoşi se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Dar totdeauna se va vorbi cu ruşine şi cu revoltă despre contemporanii lor, care, în loc să-i urmeze cu admiraţie, i-au prigonit şi i-au ocolit cu dispreţ.
Până când îndelunga răbdare şi iubirea milostivă a lui Dumnezeu le va mai trimite vreun prooroc, oamenii se vor purta mereu tot aşa cu purtătorii soliei cereşti.
Aşa s-au purtat cu proorocii (Lc 11, 47-51).
Aşa s-au purtat cu Fiul lui Dumnezeu Însuşi (In 1, 11; Fapte 3, 15).
Aşa s-au purtat cu Apostolii Domnului (I Cor 4, 9-13).
Aşa s-au purtat cu sfinţii şi martirii Bisericii până azi (Ev 11).
Aşa s-au purtat şi se poartă şi în zilele noastre.
Primiţi-i bine pe toţi oamenii lui Dumnezeu care vin în casă la voi sau în sat la voi.
Dar pe cei care n-au adăpost sau n-au familie unde să fie mângâiaţi, iubiţi-i şi primiţi-i şi mai bine.
Iisus a zis: Am fost străin… şi M-aţi primit!…
Eu eram ei.
Dar cei care sunt alungaţi din pricina Domnului, care n-au locul lor şi casa lor pe lume şi care sunt prigoniţi pentru Evanghelia Sa, pe aceştia primiţi-i şi mai bine. Iisus a spus: Cine îi primeşte pe ei, pe Mine Mă primeşte…
Primiţi bine pe toţi trimişii lui Dumnezeu!
Dar pe cei care au făcut lucruri mai mari pentru El, primiţi-i şi mai bine.
Căci cei care îi primesc pe ei vor fi primiţi cei mai dintâi, fiindcă ei Îl primesc chiar pe El (Mt 10, 40).
E foarte frumos că voi aţi făcut o nuntă la care L aţi invitat şi pe Iisus.
Dar este şi mai frumos dacă El poate reveni mereu, şi după aceea, totdeauna în casa voastră, cu bucurie, spre a Se odihni.
Este şi mai bine dacă Domnul poate afla totdeauna o bună primire în casa voastră şi să rămână în căminul vostru.
Dacă poate să rămână mereu nu ca un străin şi călător la voi, ci ca un Stăpân iubit şi preţuit!
O, numai atunci este cu adevărat bine.
Faceţi aşa încât, oricând Hristos va trece prin satul vostru, casa voastră să fie ştiută şi căutată ca o casă a Lui.
Să vină acolo totdeauna El şi să poată veni toţi ai Lui familiar şi prietenos.
Să fie primiţi cu căldură şi cu bucurie.
Să stea liniştiţi şi fără greutate la voi.
Să fie adăpostiţi şi îngrijiţi totdeauna cu iubire şi plăcere sub acoperişul vostru.
Apoi să fie petrecuţi cu lacrimi şi cu rugăciune când vor pleca…
Altfel, dacă nu va fi aşa, ei vor căuta casa voastră tot mai rar şi mai rar.
Iar o dată cu cel din urmă frate care vă va părăsi, vă va părăsi şi Domnul şi binecuvântările Lui,
pe totdeauna.
Traian Dorz, Lumina iubitului fiu, cap. 7