Ce-ai semănat cu lacrimi
ai să culegi cântând,
oricât de lung e drumul,
el va sfârşi-n curând!

– Nu plânge după anii
ce trec şi nu mai vin,
fii răbdător în chinuri,
nu-i cerul tot senin!

Alege din durere
adâncul ei folos,
tărie-ţi dă privirea
răbdării lui Hristos.

Nu piere niciodată
un bine semănat,
când mai în lipsă fi-vei
îţi vei primi ce-ai dat.

Nu piere Adevărul
mărturisit şi viu,
el nu e niciodată
zadarnic şi târziu,

Nici plânsul rugăciunii,
nici micul milei dar,
nici jertfa dusă-n taină,
nimic nu-i în zadar,

Căci orice bob rodeşte
şi-n tot ce vine-i rând,
– ce-ai semănat cu lacrimi
ai să culegi cântând!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni – Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

TRĂGÂND MREAJA CU PEŞTII… – Traian Dorz

Cuvânt la pescuirea minunată – Sfântul Ioan Gură de Aur

„Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit“ – Sf. Ier. Antim Ivireanul

Aruncaţi mreaja!… – Traian Dorz

„NU TE TEME, DE ACUM VEI VÂNA OAMENI”… – I. Tâlcuitor

BIBLIA ŞI VIAŢA – Traian Dorz

Despre pescuirea cea sufletească – Pr. Iosif Trifa

Oameni care „au lăsat totul“ – Părintele Arsenie Boca

„MÂNAŢI MAI ADÂNC!“ – Părintele Arsenie Boca

NOI AM AFLAT COMOARA – Traian Dorz

Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre – Părintele Constantin Galeriu

O, SUFLET CE TE-AFUNZI – Traian Dorz

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sfântul Teofan Zăvorâtul

 

 

Se împlinesc, iată, 86 de ani de la Moţiunea care s-a luat în primul Sfat lărgit al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu la 12 septembrie 1937… Ştim cu toţii că Părintele Iosif a plătit cu caterisirea şi poate chiar cu viaţa sa pentru întocmirea şi respectarea acestei Moţiuni.
Datori suntem să o cinstim cum se cuvine.
Din textul Moţiunii se desprind clar două reguli sfinte pe care Oastea Domnului trebuie să le respecte, ca să poată rămâne ceea ce a definit-o pe ea de-a lungul zbuciumatei sale istorii.
Anume:
1. „Ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.“
Orice abatere de la canoanele şi de la învăţătura Bisericii noastre este o încălcare a acestei reguli. A respecta canoanele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre nu înseamnă a intra în forme (sau în statute, cum cred unii dintre ostaşii noştri), ci înseamnă a împlini cu drag şi cu respect prima dintre regulile Moţiunii, din care cu toţii ne-am făcut un steag la umbra căruia ostăşim împreună pe drumul mântuirii.
2. „Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei Lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.“

Ce anume stingea acest voluntariat? | Continuare »

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.
Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
Rugămintea noastră sinceră şi dorinţa noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor şi care pot împlini aceste dorinţe şi pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această mişcare.
Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.
De aceea, cu supunere şi devotament, rugăm pe Î.P.S. Sa mitropolit Nicolae, sprijinitorul şi păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mişcări. Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoşeşti. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut numai pentru noi înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Or, noi vrem să fim strânşi pentru toată viaţa noastră de Biserică.

| Continuare »

Traian Dorz, Cântări noi

O, cum să uit, Iisuse, eu,
o, cum să uit cât bine
adus-ai sufletului meu
când Te-ai plecat spre mine?
Uitat-am tot ce-am suferit,
dar nu uit niciodată
tot ce Ţi-am dat
şi ce-am primit
în ziua neuitată;
Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
– în ziua neuitată…

O, cum să uit ce har divin
s-a revărsat în mine,
părea că mii de îngeri vin
şi zbor cu ei spre Tine,
părea că mii de sori lucesc
şi zarea-ntreagă cântă,
că mii de lumi sărbătoresc
minunea mea cea sfântă;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
minunea mea cea sfântă…

O, n-am să uit, Iisus Iubit,
ci-n Veşnicia toată
voi preamări necontenit
iubirea-Ţi minunată,
că-n clipa vieţii cea mai grea,
când mi-aşteptam pieirea,
ai cununat cu viaţa mea
lumina şi iubirea;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
lumina şi iubirea…

Traian Dorz, Cântări noi

Ce zi a fost aceea,
ce taină şi răscruce,
când Ţi-am simţit puternic
a dragostei porunci,
când viaţa mea o altă
cărare-avea s-apuce,
– ce rază strălucită
m-a străbătut atunci!

Slăvit să fii, slăvit,
Tu, Cel care-ai venit
şi minunat m-ai izbăvit
– Iisuse Preaiubit!

Fiinţa mea-ngheţată
şi frântă, şi zdrobită,
fiinţa mea călcată
atât de nemilos
mi-a înviat, Iisuse,
atunci într-o clipită
cum ar pătrunde-o-ntreagă
un fulger luminos!

Ce-a fost atunci, – nici astăzi
eu nu pot înţelege,
c-a fost o Înviere,
un Praznic, un Mister,
de-atunci a mea viaţă
în două părţi s-alege
– că-n iad eram ’nainte,
iar astăzi sunt ca-n cer!

Lidia Hamza

Născut din nou, ca-n sânul mamei mele,
Şi înnoit prin dulcele Tău har,
Îmi simt deodată cerul plin de stele
Când sufletu-l cuminec la altar.

Mi s-au schimbat deodată-ale privirii
Şi căutări, şi doruri, şi chemări
Şi tot ce am, simt dăruit iubirii
Spre toate cele patru-ntinse zări.

În brațe-aș vrea să strâng pe toți dușmanii
Să-i duc pe umăr pân’ la Tine sus.
Și să-i preschimbi – prin Sfinte-Mpărtășanii –
În frații mei și-ai Tăi, iubit Iisus!

Atât de plin mi-e sufletul, c-aș trece
Din plinul lui la toți în drumul meu,
Din poarta mea, niciun flămând nu-mi plece,
Și-n plânsu-oricui să-aduc un curcubeu…

Căci Tu-mi ești totul meu și-oricât să dărui,
Mai mult primesc din haru-Ți nesfârșit,
Iar bucuria dusă fiecărui
Mi-alină doru-ntreg, Iisus iubit!

Slăvit să fie Numele Tău mare!
Slăvită fie-n veci iubirea Ta!
Când mi-o dai Tu, se face sărbătoare,
Iar când o-mpart, îmi crește-oricât aș da!

Părintele Iosif Trifa, Alte tâlcuiri la Evanghelii

Fiul Meu! Te-ai încredinţat că Oastea Mea este şi ea o cruce? Şi te-ai hotărât să porţi şi tu crucea aceasta? Dar ce te-ai apucat să faci, fiul Meu ? Iată, ai căzut într-o altă greşeală. Vrei să porţi crucea aceasta acoperită? Vrei să intri în Oastea Mea, vrei să fii ostaşul Meu, dar aşa ca să nu te ştie nimeni. Pentru ca să nu ţi se întâmple ceva. Pentru ca să nu te batjocorească cineva. Pentru ca să nu râdă de tine cineva şi să nu strige după tine.
Fiul Meu, ia seama, mare este şi ispita aceasta. Este o ispită pe care am văzut-o şi Eu Însumi când am umblat pe pământ. Nicodim a venit noaptea la Mine, pentru că se temea să vină ziua. Nicodim mă iubea, dar se temea să Mă mărturisească pe faţă. Nicodim îşi luase şi el crucea, dar o purta acoperită, de frica iudeilor. Voia să fie cu Mine şi să nu se strice nici cu fariseii lui. Pentru că nu avea încă tăria să Mă mărturisească pe faţă. Ioan, învăţăcelul Meu cel iubit, aşijderea a văzut această ispită când a scris: „Totuşi, dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar de frica iudeilor nu-L mărturiseau pe faţă” (In 12, 42).
Fiul Meu! Mulţi au crezut în Mine când umblam pe pământ. Şi mulţi au umblat după Mine – dar aşa pe ascuns. Le era frică să Mă mărturisească pe faţă. Şi toţi M-au părăsit când venea prilej de primejdie şi de mărturisire. Şi toţi au pierdut mântuirea. Fiul Meu, Eu Mă uit astăzi pe pământ. Şi Mă doare când îl văd şi azi pe „Nicodim”… când îi văd şi azi pe cei ce Mă caută noaptea, pe ascuns… pe cei care se tem şi se ruşinează să Mă mărturisească pe faţă. Şi pentru teama şi ruşinea asta, pierd mântuirea. Păzeşte-te, fiul Meu, să nu fii şi tu între aceştia.
Fiul Meu, ia seama. Ispita asta de a-ţi ascunde crucea îţi va ieşi mereu în calea ostăşiei tale. Uneori îţi vei ascunde crucea de frica oamenilor, alteori de ruşinea lor; uneori din lipsă de curaj şi îndrăzneală, alteori pentru căutare la faţa omului.
Fiul Meu, adu-ţi aminte mereu de cuvintele Mele. „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu!” (Mt 10, 33). Şi oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Mă voi ruşina şi Eu de el” (Lc 9, 26). Crucea Mea trebuie purtată pe faţă. Crucea Oastei trebuie purtată pe faţă şi trebuie arătată şi vestită tuturor. Deci, fiul Meu, pe faţă cu crucea Mea. Pe faţă cu crucea Oastei.

«Isus Biruitorul» nr. 12 / 15 martie 1936, p. 4

ioachimana2Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »

Pilda de mai sus a spus-o Mântuitorul în legătură cu poporul israelitean. Via din pildă închipuia pe poporul israelitean şi legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu el prin Moise. Ca pe o vie adusese Dumnezeu pe poporul israelitean din Egipt şi-l sădise în pământul făgăduinţei, iar via a dat rădăcini şi a umplut ţara (Ps. 79, 8-9). Această vie, adică legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu israelitenii, prin Moise, era dată în seama „lucrătorilor“, adică în seama preoţilor, arhiereilor şi cărturarilor poporului, ca „să lucreze“ în ea, adică să vestească poporului neîncetat acest legământ şi roade de fapte bune să facă. În această vie a poporului israelitean, Dumnezeu sădise şi făgăduinţa unui Mesia Mântuitor. Lucrătorii viei, arhiereii şi cărturarii poporului, trebuia să lucreze spre cunoaşterea şi aflarea acestui Mântuitor. Însă lucrătorii viei au lăsat via nelucrată şi, de aceea, poporul L-a uitat pe Săditorul viei, pe Dumnezeu, iar pe Cel făgăduit – pe Iisus Mântuitorul – nu L-au cunoscut când S-a ivit între ei, ci L-au omorât, precum le-au omorât şi pe „slugile“ Domnului, pe profeţi. Via Domnului sădită în poporul israelitean „s-a umplut cu spini şi nici o roadă n-a făcut“ (Isaia 5, 4). De aceea poporul israelitean a fost nimicit şi împrăştiat prin război, iar via lor, adică sufleteasca mântuire prin Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos a fost luată de la ei şi dată neamurilor, adică popoarelor păgâne care s au încreştinat. | Continuare »

tuturor sfintilorZiua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc.
Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction, începând cu prima zi de toamnă vine din Antichitate. După tradiţia moştenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii şi, în acelaşi timp, momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale.
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul vechi al Indictionului.
Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui.

În continuare: sursa aici

Sf Acoperamantul Maicii Domnului 01Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.
În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazar I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).
Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit încinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă. | Continuare »

Tânărul avut

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

tanarul-bogatDuminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foar¬te. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“
Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuţii, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuţii. „Încă una îţi lipseşte – îi zice Domnul: leapădă-te de avuţiile tale şi vino după Mine“. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ţi-ai făcut un idol din bani şi din averi… până când pe acest idol îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu şi pe sufletul tău, nu poţi dobândi fericirea“. | Continuare »

LUMINA ŞI VEDEREA –  Traian Dorz

Vindecarea a doi orbi şi un mut în Capernaum – Parintele Constantin Galeriu

Voi, cei orbi – Traian Dorz

Cuvânt la Duminica a VII-a după Rusalii – Sfântul Ioan Gură de Aur

O, NU PRIVELIŞTEA! –  Traian Dorz

MĂ SUI DIN TRISTELE ADÂNCURI – Traian Dorz

Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii –  Sfântul Ioan Gură de Aur

CUVINTELE ACESTEA… –   Traian Dorz

Despre părerea de sine şi smerita cugetare – Sfântul Ignatie Briancianinov

CUM ŢI S-AU DESHIS OCHII? – Traian Dorz

Noi L-am aflat –  Traian Dorz

Predică la duminica a VII-a după Rusalii – Sfântul Nicolae Velimirovici

ÎNCREDE-TE-N LUMINĂ! – Traian Dorz

A şaptea duminică după Cincizecime – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Suntem datori să răbdăm – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)
Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răspuns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău…» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.
Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei… am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei… şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă… o, mai bine să fi murit astă-vară!…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple… că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură… | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de mâncare lui Ilie proorocul.
– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa, să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu, ci să se deschidă uşa.
Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi spuse cum stă lucrul.
– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preotul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii nişte ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite, „corbul“ v-a adus şi vouă două sute de lei.
Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui. Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răspunde negreşit – la credinţa noastră.
Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte un „corb“, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.

vindecarea indracitului din GadaraIisuse, Soare Dulce
al Harului Slăvit,
din noaptea morţii-ntâmpin
slăvitu-Ţi răsărit.

Cu raza Ta cea sfântă,
Mărit Izbăvitor,
Tu mi-ai trezit în suflet
al altei vieţi fior.

Din lanţurile grele
de pofte şi păcat,
Puterea Ta, Iisuse,
venind, m-a dezlegat.

M-ai sos din întuneric
şi lanţul greu mi-ai rupt,
nălţându-mă spre slavă
din locul dedesubt.

O, Soarele Iubirii,
un rob răscumpărat
Ţi-aduce-al mulţumirii
prinos înlăcrimat.

Atras de-a Ta chemare,
spre ceruri mă petreci
până-n clipita-n care
vom fi uniţi pe veci.

În marea de iubire
cu cât am să m-afund,
cu-atâta, prin trăire,
mai cald am să-Ţi răspund.

Că dintr-un rob netrebnic,
căzut şi-nlănţuit,
Tu m-ai făcut, Iisuse,
un fiu pe veci iubit.

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

TDorz1

A CREZUT ŞI A PORNIT – Traian Dorz

Vindecarea slugii sutaşului – Sfântul Ioan Gură de Aur

 Puterea rugaciunii pentru aproapele – Pr. Dumitru Stăniloae

O, RUGĂCIUNILE MELE… – Traian Dorz

Să ceară milă pentru un rob al său… – Traian Dorz

Vindecarea slugii sutaşului  – Sf. Nicolae Velimirovici

Robi ai neprihănirii – Meditatii la Apostolul zilei

Să ajungeţi la sfinţirea voastră – Meditatii la Apostolul zilei

 

priviti la pasarile ceruluiPredica păsărilor – Părintele Iosif Trifa

N-AM PRIVIT LA CRINII – Traian Dorz

Evanghelia minţii curate – Sfântul Nicolae Velimirovici

FERICIŢI VOI, CRINI… – Traian Dorz

Nu vă împovaraţi cu grijile lumeşti – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Tu, Scump Copil – Traian Dorz

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa – Sântul IOAN GURĂ DE AUR

De va fi ochiul tău curat – Sfântul Teofan Zăvorâtul

ZBURAŢI, ZBURAŢI! – Traian Dorz

Socotiţi neprihăniţi prin credinţă – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Chemarea vă aşteaptă
să-ntoarceţi la Iisus
– cât oare tot nu faceţi
ce-atâta timp s-a spus?

O, ascultaţi, o, ascultaţi,
veniţi cât mai sunteţi chemaţi!

Iertarea vă aşteaptă
să vi se dea în dar
– cât oare tot rămâneţi
dincolo de hotar?

Lumina vă aşteaptă
să vă-nnoiţi prin ea
– cât oare veţi mai zace
robiţi de noaptea grea?

Cununa vă aşteaptă
cu străluciri cereşti
– cât oare mai tot strângeţi
gunoaiele lumeşti?

…Sau iadul vă aşteaptă
cu focu-i fioros
– cât oare mai respingeţi
iertarea lui Hristos?

Traian Dorz, Cântările din urmă

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Toţi cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege – şi toţi cei care au păcătuit având lege vor fi judecaţi după Lege (Romani 2, 12).

TDorz1O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.

De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea, oricine îşi caută numai folosul său este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară, şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei Legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinainte de ea. | Continuare »

Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței

„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15).
Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75).
Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24).
Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor.
Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în ade-văr.

Aici trebuie să repetăm ceea ce am mai spus:
Împreună-lucrătorul lui Dumnezeu trebuie să stea totdeauna pe o treaptă mai înaltă decât lucrarea pe care o face.
Luaţi pildă de la zidar: el totdeauna trebuie să fie mai înalt decât zidăria lui.
Numai aşa va vedea bine ceea ce face.
Numai aşa va putea zidi drept şi frumos.
Numai aşa va putea înălţa lucrarea încredinţată lui. Căci ce lucrare ar putea face un zidar, dintr-o stare mai prejos decât lucrarea sa? | Continuare »