Nu e destul a şti legea, ci a şi o urma

Predică la Duminica II după Rusalii

Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne-Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 7, 22).

Fraţilor, multă amărăciune se află în aceste cuvinte ale Mântuitorului. El mustră nu numai pe cei ce blastămă sau uită numele Său, ci chiar şi pe acei care pretutindenea Îl poartă pe buzele lor. Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne! Doamne!
Dar este oare cu putinţă să jignim pe Dumnezeu chiar prin rugăciune? Da, fraţilor, când rugăciunea gurii nu este întovărăşită de acea a faptelor. Cel ce FACE voia Tatălui Meu care este în ceruri va intra în împărăţia cerurilor.
Când este vorba numai să înalţi către Dumnezeu vorbe pe care inima ta nu le simte, aceasta nu e greu. Aşa făceau evreii pe care Mântuitorul îi mustra.
Unde am ajunge oare, dacă cu gura am tot vorbi cele bune, iar faptele ne-ar dovedi de oameni răi? Am ajunge la o nesfârşită turburare, fiindcă oamenii care numai vorbesc, dar nu fac, ar fi pildă rea pentru toţi şi poate şi alţii s-ar îndemna să facă la fel ca dânşii. Pentru a fi cu Hristos, trebuie să te faci ucenicul lui, trebuie să îmbrăţişezi învăţătura Sa.
Dar, după ce-ai îmbrăţişat-o, s-o pui în lucru. învăţătura Mântuitorului este ca argintul cel bun care nu-ţi aduce folos dacă-l ţii închis. Trebuie să-l iei, să-l lucrezi, să-l vinzi, căci altfel e ca şi cum nu l-ai avea. Cuvântul lui Hristos este pământul care-ţi aduce roade bune la mâncare şi plăcute la vedere, dar, dacă-l laşi în părăsire, nu-ţi aduce decât spini şi pălămidă. Pentru a fi creştin, trebuie nu numai să asculţi legea, ci să şi îndeplineşti poruncile ei. În adevăr, iată ce spune Sf. Apostol Iacov: De va fi vreun frate sau soră gol şi în lipsă de hrana cea de toate zilele, şi le va zice cineva dintre voi: mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă, dar voi nu le-aţi da cele trebuincioase pentru trup, care-i folosul? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă de sine însăşi (Iacov, 2, 15-17).
Să ne afundăm tot mai mult în comoara acestei învăţături ca să fim luminaţi pe deplin asupra ei. | Continuare »

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

CopMarturia

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.
Nu ştiu cât am reuşit. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus o va spune (Mt 10, 32-33).

Prin viața noastră trebuie să mărturisim pe Hristos

Predică la Duminica Pogorârii Sfântului Duh

Voi veţi fi martorii Mei în Ierusalim şi în Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1, 8).

Fraţilor, vreme de un an de zile, Biserica întinde înaintea fiilor săi tot şirul învăţăturilor şi faptelor Domnului nostru şi a Sfinţilor Săi. Şi face aceasta pentru ca dintr-însele să ne învăţăm şi noi şi să ne facem vrednici închinători ai Domnului nostru şi călcători pe urmele Sfinţilor.
Din acest şir de fapte, fraţilor, sfârşim acum cu cele mai însemnate. Căci creştinătatea încheie azi drumul lung care se întinde de la naşterea Mântuitorului şi până la data când Apostolii au ieşit în lume să vestească numele Său. După simţirile curate care ne-au străbătut în vreme de iarnă la venirea Domnului Hristos în lume; după frumuseţile Botezului, când Domnul se pregăteşte să avânte între oameni puterea tainică a cuvântului Său; după durerile Patimii şi tresăltarea de bucurie la scularea Sa din morţi, în sfârşit, după intrarea în mărirea Părintelui său prin înălţarea la Ceruri, – creştinătatea încheie cu cel din urmă popas, care este sărbătoarea aceasta numită a Duminicii celei Mari, sau a Rusaliilor. Aci, ca omul care a străbătut un şir lung de învăţături şi se simte acuma înarmat la lucrul pentru viaţă, îşi încordează şi creştinătatea ochii şi priveşte înapoi la lungul drumului străbătut.
Ce are de făcut acuma? La această întrebare, în lumini de foc i se înfăţişează ochilor cuvintele Domnului când S-a despărţit de Apostolii Săi: Voi veţi fi marturii mei în Ierusalim şi în toată Iudeia şi Samaria, şi până la marginile pământului.
Câtă putere este, fraţilor, în aceste cuvinte şi cât de mult ne umplu de cutremur! Dar nu de cutremurul fricii ne umplem, ci de măreţia acestei sarcini pe care Domnul Hristos o pune pe umerii noştri.
Dacă cineva ne-ar încredinţa o treabă însemnată, ne-am simţi măguliţi de încrederea care a pus-o în noi. Dar cu atât mai mult trebuie să ne simţim cinstiţi şi măguliţi, când ne gândim că Mântuitorul ne-a încredinţat nouă această sarcină, de a fi martorii Săi pe pământ.
Şi cum avem noi a fi martorii săi? Vom fi martori, fraţilor, îndeplinind în aşa chip poruncile Domnului nostru, încât tot cel ce se va uita la noi să zică: cu adevărat Dumnezeească învăţătură este aceasta; uite cât de plăcut şi de minunat făţuieşte ea viaţa celor ce se închină lui Iisus Hristos! | Continuare »

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi

Duminica a VII-a după Paşti
A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe ucenicii unui învăţător despre care nu aţi auzit nimic. Îi vedeţi smeriţi, cumpătaţi, înţelepţi, râvnitori, ascultători şi îndestulaţi cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei crede despre învăţătorul lor? Fără îndoiala că vei avea despre el cea mai bună părere cu putinţă.
Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe soldaţii unei căpetenii de oşti, despre care nu aţi prea auzit. Îi vedeţi că sunt harnici, curajoşi, disciplinaţi, îndestulaţi de iubire frăţească şi bucuria de a se jertfi. Cum îl veţi socoti pe mai marele lor? Cu siguranţă îl veţi socoti vrednic de toată laudă.
Închipuiţi-vă că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-aţi văzut niciodată nici nu l-aţi gustat în viaţa voastră; un fruct arătos ochilor, cu gust minunat şi miros plăcut. Vă veţi întreba ce fel de pom rodeşte astfel de fructe şi dacă voi nu aţi cunoscut înainte pomul acela, îl veţi socoti cel mai bun pom din lume, şi îl veţi lăuda până la cer.
Atunci, iată, văzând ucenici buni, veţi socoti că învăţătorul este bun. Văzând soldaţi buni veţi socoti că, mai marele lor este bun. Şi văzând fructe bune, veţi socoti că pomul este bun.
“Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44). Pomul bun nu face fructe rele, şi nici pomul cel rău nu face fructe bune. “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16).
Nu, spinii nu se culeg din viţă de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovadă.
Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură, pentru a-i învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului duhovnicesc. | Continuare »

Vindecarea sufletească a omului şi munca neîncetată a creştinului în calea Domnului

Predică la Duminica orbului

Eu trebuie să lucrez lucrurile Celui ce M-a trimes pe Mine cât este ziuă; vine noaptea, când nimenea nu mai poate lucra. Cât sunt în lume, sunt lumina lumii (Ioan 9, 4-5).

Fraţilor, aceste cuvinte, luate din Sf. Evanghelie de azi, ne sună ca o poruncă: Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea când nimenea nu mai poate lucra. Mântuitorul le-a rostit mai înainte de a vindeca pe orbul din naştere, arătând cu asta că, atâta cât este între oameni, trebuie să lucreze pentru a-i scoate din nevoile lor. Din pricină că Evanghelia care ne vorbeşte de această vindecare se citeşte în această duminică, se cheamă ea Duminica orbului.
Dar prin asemenea cuvinte şi lecuiri, Mântuitorul nu vorbeşte numai vremilor de atunci şi oamenilor pe care i-a vindecat, ci şi nouă tuturor şi vremurilor viitoare. Şi tocmai aici este trebuinţă a le frământa cu mintea, pentru că mult avem a învăţa dintr-însele.
Într-adevăr, dacă ar fi numai istoria aceasta a vindecării orbului, ar fi poate un lucru frumos de ştiut, dar care la urma urmei nu ne-ar ţine nici cald, nici rece. Nu aici însă trebuie să ne oprim noi, ci trebuie să le privim ceia în ce aceste lucruri ne vorbesc nouă. Şi dacă ne vom încorda ochii minţii ca să privim asta, putem fi încredinţaţi că vom găsi multe învăţături de preţ şi folositoare.
Mai întâi trebuie să ştim, fraţilor, că pe lume sunt orbi nu numai cu ochii aceştia din cap, ci mai mulţi încă orbii cu ochii minţii. Mântuitorul singur de multe ori ne-a vorbit de călăuzele oarbe, care nu ştiu să se călăuzească nici pe ei, nici pe alţii şi duc în groapă pe cei ce-i călăuzesc (Matei 15, 14).
Nu vedem noi în toate zilele atâţia oameni nenorocindu-se pentru păcatele lor! Unul, într-o clipă de ispită, se apucă şi pune mâna pe lucrul care nu era al lui. Dacă încercarea i-a izbutit, o mai încearcă şi azi şi mâne şi poimâine şi aşa mai departe. Dar de la început se poate vedea că lucrurile acestea nu pot sfârşi cu bine. Se pot lungi ani după ani fără a cădea în capcană, până când odată se sparge ulciorul, căci toate au un capăt. | Continuare »

Chemarea femeii în creştinism, cu restrângere la chemarea ei şi în viaţa obştească

Predică la Duminica Mironosiţelor

Fraţilor, suntem în a treia Duminică de la Paşti. Ca şi un copăcel care, până dă căldura, stă înnegrit, fără pic de verdeaţă, cu mugurii închişi, aşa am fost şi noi. Am trecut prin tristeţea Postului Mare şi am stat cu inima strânsă, ca şi copăcelul în timpul frigului. Cum s-ar putea creştinul bucura, când se gândeşte că se apropie patimile Mântuitorului? De aceia postul e cel mai potrivit lucru pentru tristeţea inimii lui. Ajuns la Sfânta Zi a Învierii Domnului, creştinul trece de la întristare la bucurie. Inima lui se deschide, după cum şi mugurii copăcelului încep a se deschide la venirea căldurii. Dar căldura se tot înteţeşte şi mugurii se tot deschid, se fac frunze, cât colo iaca şi florile.
Dar nici cu creştinul nu e altfel, fraţilor. Inima lui, înveselită la Paşti, merge înainte tot veselindu-se, ca mugurele.
Din duminică în duminică, sfânta mamă Biserica îi tot pune înainte învăţături frumoase din viaţa Mântuitorului, desfătându-i urechea în acelaşi timp în îngerescul cântec „Hristos a Înviat”. Am trecut Înălţarea, îndată ajungem şi la Duminica Mare. În această zi, putem spune că sufletul creştinului e ca şi un pom înflorit. De la Paşti şi până în această zi, el a tot crescut ca mugurele, s-a desfăcut, iată-l şi la floare.
Ei, fraţilor, dar pomului i se dă căldură fără s-o caute el. Creştinul însă trebuie el să vină la sfânta casă a Domnului, şi aci trebuie să fie şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Cum să încălzească şi înflorească biserica sufletele noastre, când noi îi închidem urechile! Iată, suntem între Paşti şi Rusalii. Trebuie la toate să luăm aminte ca, până la ziua Pogorârii Sfântului Duh sau Duminica Mare, să ajungem într-adevăr înfloriţi. Timpul care se scurge între Paşti şi această zi este cel mai frumos din întregul an creştinesc. Parcă şi firea toată se bucură cu noi. Abia încălzită pe la Paşti, ea ajunge la căldură deplină la Rusalii. Însă, ca să te bucuri şi tu, suflet creştin, trebuie să creşti neîncetat în bucurie. N-ai să ajungi în vârful scării până nu te-ai suit pe trepte. Iată, azi suntem într-o astfel de treaptă. Ne aflăm în Duminica a treia de la Paşti, pe care Biserica o numeşte Duminica Mironosiţelor. Să ascultăm învăţăturile ei, ca să creştem neîncetat ca şi mugurii la razele soarelui, şi aşa, din treaptă în treaptă, să tot trecem mai sus, ca să putem culege roadele vieţii noastre creştineşti. | Continuare »

MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele! (II)

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

Credinţa în împotrivire cu necredinţa

Predică la Duminica Tomii

Pentru că m-ai văzut Tomo, ai crezut; fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29).

Fraţilor, după strălucita şi înălţătoarea sărbătoare a Paştelui, iată-ne adunaţi în sfânta casă a Domnului; iată-ne din nou dinaintea altarului sfinţit, unde neîncetat se săvârşeşte jertfa trupului şi sângelui Domnului, sub chipul pâinii şi a vinului. Acelaşi şir de duminici şi sărbători încep a curge de la Paștele trecut şi până la cel viitor. Dar fiecare duminică şi sărbătoare are însemnătatea ei. Una nu seamănă cu alta. La fiecare învăţăm ceva deosebit. Toate însă se aseamănă într-aceea că ne dau învăţături mântuitoare pentru suflet, măcar că într-un chip deosebit.
Iată o învăţătură de cea mai mare însemnătate în duminica de azi, pe care Biserica o numeşte a Tomei, în amintirea apostolului Toma, care n-a crezut că Mântuitorul a înviat, până nu l-a văzut şi pipăit. Evanghelia ce-aţi auzit-o ne spune că Mântuitorul i-a spus: Numai fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Pentru aceia fericiţi toţi cei ce n-au văzut şi au crezut.
Cu adevărat, fericiţi sunt aceştia. Dar nu e de ajuns, fraţilor, numai să vă spun acestea. Trebuie să vi le şi dovedesc, trebuie să vă aduc la încredinţarea că într-adevăr aşa este şi nu altfel. Pentru aceasta cer să-mi daţi ascultare, să luaţi aminte la cele ce vă voi spune, cer chiar să aveţi dorinţa de a vă lumina.
I
Fraţilor, fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, ne spune Mântuitorul. El laudă, credinţa şi mustră necredinţa lui Toma. Aceasta s-o facem şi noi. Să arătăm greutăţile pe care le aduce necredinţa şi fericirea care este împreunată cu credinţa.
E tristă viaţa omului care trăieşte pe lume fără credinţă. Viaţa noastră, dacă are unele plăceri, are însă şi greutăţile ei. Omului îi trebuie un adăpost, unde să alerge în zilele când nevoia îl copleşeşte. Acest adăpost este credinţa. Ea întăreşte pe om şi-l ajută să lupte cu putere în valurile vieţii. Care din voi, în zilele de mare cumpănă, nu şi-a ridicat ochii spre cer zicând: ,,Doamne, ajută!“ Câţi în timpuri de suferinţă nu şi-au găsit alinarea şi uşurarea în credinţa care le înălţa gândurile la Dumnezeu? Fericiţi cei ce au crezut!
Ce fac însă cei ce nu cred, cei a căror credinţă este slăbită? | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

Traian_Dorz_01O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraţilor din zona Comăneşti – în Săptămâna Patimilor (aprilie), 1978

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubit frate Voaideş! Preaiubiţii şi mult doriţii mei fraţi!
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, prin Sângele Crucii Sale, ne-a răscumpărat o dată pentru totdeauna din robia şi din slujba diavolului şi de sub puterea minciunii lui, ca să slujim adevărului sfânt şi să umblăm în lumina şi-n adevărul lui Hristos, şi nu în întuneric. Să umblăm în sinceritate, iar nu în prefăcătorie. Să umblăm în limpezime, iar nu în ascunzişuri, ca să fim fii ai unităţii, iar nu ai dezbinării.
Astfel duhul înfierii, duhul luminii, duhul curăţiei lui Hristos, Viul şi credinciosul nostru Mântuitor, ne-a învăţat încă de la naşterea noastră din părinţii noştri duhovniceşti să iubim lumina şi să umblăm în adevăr. Să iubim smerenia şi să umblăm în evlavie. Să ne temem de Dumnezeu şi să ne ferim de păcat. Să avem un sfânt respect faţă de cuvântul deschis şi faţă de vorba cinstită. Astfel, „da” al nostru să fie o dată şi pentru totdeauna „da”, iar „nu” al nostru să fie pe totdeauna „nu”, în faţa oricui şi oricând. Aceasta, potrivit cu voia lui Dumnezeu şi cu legământul cutremurător pe care L-am pus cu El prin Iisus Hristos, Domnul nostru, şi prin Sângele Crucii Sale, în învăţătura şi-n credinţa pe care ne-a dat-o El de la început şi până la sfârşit, ca să ne mântuim prin ea noi şi toţi urmaşii noştri, până la venirea Lui spre judecată şi răsplătire pentru toţi care au făcut răul sau binele cât trăiau în trup.

Ecce-Homo-Iisus-la-Pilat

Iubiţii noştri fraţi, a fost pentru noi pricina unei mari dureri când ne-aţi spus că mai sunt încă unii dintre cei de pe-acolo care nu doresc să se mai desprindă din cursa diavolului în care s-au lăsat prinşi de-atâţia ani ca să facă tot slujba dezbinărilor şi a tulburărilor şi acum. | Continuare »

Despre curăţia sufletului

Predica la Duminica Floriilor

„Osana Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului“ (Matei 21, 9).

Fraţilor, omul, ca fiinţă simţitoare, e mişcat spre veselie sau tristeţe, după lucrurile care-l înconjoară. Când afară e frig, viscol, eşti oarecum posac. Când vin vremile reci de toamnă, cu ploaie şi umezeală, toată firea parcă e tristă. Omul simte în sufletul lui o tristeţe neînţeleasă. Urâciunea vremii de afară i se varsă în sufletul lui simţitor.
Sunt însă vremi frumoase, când în văzduh totul pare zâmbitor. O revărsare de veselie pare a pluti în larguri. Ea cuprinde toate făpturile şi pe om.
Iată-ne astăzi, fraţilor, într-o astfel de revărsare veselă, în sărbătoarea măreaţă care cuprinde, mişcă şi înveseleşte firea întreagă, toată lumea aceasta a lui Dumnezeu, toate făpturile, toată creştinătatea. Duminica Floriilor e sărbătoarea Dumnezeirii, sărbătoarea creştinilor, sărbătoarea celor mai mici făpturi, sărbătoarea întregii firi care înverzeşte şi înfloreşte.
Acum totul se primeneşte, se găteşte, se îmbracă, se înveseleşte, spre a mări strălucirea sărbătorii noastre creştineşti. Împrejurul nostru toate se bucură, totul ne sileşte să ne veselim.
O sărbătoare e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi iau parte la dânsa. Pentru aceasta Duminica Floriilor e sărbătoare mare: întâi pentru însemnătatea ei în legea creştinească, şi al doilea fiindcă e sărbătoarea întregii lumi, întregii firi care zâmbeşte de mulţumire împreună cu noi.
Iată soarele, care prinde tot mai multă putere, îşi trimete razele sale şi alungă vremea tristă şi aspră a iernii! Iată pomii, iată florile care se îmbracă în veşmântul nădejdii şi nevinovăţiei! | Continuare »

Cunoaşte-te pe tine însuti!

Predică la Duminica V din Postul Mare

Se cuvine ca acela să crească, iar eu să scad. (Ioan 13, 30)

Fraţilor, în Sf. Evanghelie din Duminica de azi, a cincea a Postului Mare, Biserica ne pune înainte vremurile când Domnul Hristos se apropia de Patima Sa. După ce învăţase poporul ani de-a rândul, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre vieţuirea cinstită, se gătea acum să sufere Patima pe cruce, la care avea să-l supuie oamenii răi şi păcătoşi, pe care-i mustrase pentru păcatele lor.
Domnul ştia toate cele ce aveau să se întâmple. De aceia, pe drumul spre Ierusalim, a vestit ucenicilor lui că va fi dat în mâna mai marilor Iudeilor, care-l vor ucide.
În acest timp, au venit la Dânsul doi dintre ucenicii lui, care l-au rugat să le dea două slujbe mai de seamă, când va fi să întemeieze împărăţia sa pe pământ.
Mulţi ucenici ai Domnului Hristos. n-au înţeles bine învăţătura sa şi au greşit. Aşa şi aceşti doi. Ei socoteau împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbea Mântuitorul, drept o împărăţie ca cele de pe pământ, cu domnitori şi stăpâni şi pază şi slujbaşi şi toate câte sunt într-o împărăţie.
După această rânduială din lume, fiecare vrea să aibă un loc mai de frunte. Totdeauna omul doreşte lucruri mai mari decât puterile iui şi vrea să i se încredinţeze sarcini mari, fără a se întreba, dacă are el atâta putere pentru a îndeplini ceia ce i se va cere.
Avem pofte mari şi dorim multe, dar nu ne gândim dacă suntem în stare a îndeplini măcar datoriile mai mici ale noastre.
Faţă de această stare a omului, care se vede şi la cei doi ucenici ai Domnului, despre care ni s-a cetit azi, găsim învăţătură în altă parte din Evanghelie. Pe aceasta s-o ascultăm astăzi, pentru ca să nu greşim prin pofte după lucruri mari, când noi nu suntem în stare să îndeplinim nici cele mici ale vieţii. | Continuare »

Despre datoriile celor mari de a îngriji de cei mici

Predica la Duminica II din Postul Mare

Eu sunt păstorul cel bun.
Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11).

I
Fraţilor, în această Duminică, a doua a Postului Mare, se citesc două Evanghelii; una a Duminicii, zi în care noi totdeauna sărbătorim învierea Domnului, şi alta a Sfântului Grigorie Palama, pe care il sărbătorim şi-l cinstim astăzi, adică la două săptămâni după ce s-a început Postul Mare.
Fiecare din aceste Evanghelii are frumuseţea sa şi e plină de cugetări adânci. În cea a Duminicii, ni se vorbeşte despre vindecarea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui om cu mâinile şi picioarele slăbănogite, de nu se mai putea mişca; în cea de a doua, ni se cetesc cuvinte spuse de Mântuitorul şi cuprinse în Evanghelia după loan. Ele cuprind învăţături adânci, bune de luat în seamă şi de îndeplinit de toţi cei ce au în mâna lor călăuzirea altora.
A vorbi despre înţelesul bogat care se află în amândouă bucăţile pomenite, nu ne va fi cu putinţă. După cum piatra scumpă numită diamant aruncă fără încetare raze luminoase, aşa şi un singur rând din Sf. Evanghelie ajunge pentru a scoate dintr-însul învăţătură ca dintr-o fântână nesecată. De aceea noi ne oprim la una singură din bucăţile citite şi vom căuta să sorbim dintr-însa rouă plăcută pe care Domnul Hristos a turnat-o în ea.
Să îndreptăm mintea noastră la bucata pomenită din Sfânta Evanghelie dela Ioan şi să scoatem învăţătura cea de bună călăuzire pentru noi.
II.
Fraţilor, Domnul Hristos a avut multă dragoste de unele cuvinte pe care le-a întrebuinţat des în învăţătura Sa. Când a vorbit de cei care trebuiau să urmeze glasului Său, i-a numit oi. Precum ştiţi, oaia este un dobitoc blând, fără răutate şi care primeşte lovitura fără a lovi. Aşa-i voia Domnului Hristos: de a avea pe ai săi blânzi şi buni. De aceia îi numeşte oi. | Continuare »

Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Predica la Duminica I a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei).

Fraţilor, în această Duminică, cea dintâi a Postului Mare, Biserica ne pune înainte una din luptele aprige purtate de dânsa cu duşmanii săi. Astăzi serbăm biruinţa împotriva acelora ce aruncau icoanele din sânul ei.
Cum să nu sărbătorească ea această biruinţă, când cu atât amar a câştigat-o! Cum să nu puie sub ochii fiilor săi trecutul care dovedeşte cât de mult ea s-a îngrijit să-i îndrumeze cu mijloace sănătoase pe calea dreptăţii!
Ceia ce s-a câştigat cu luptă, cu sudoare, cu sânge, nu trebuie să piară din amintirea noastră. Un lucru cu atât îţi este mai scump, cu cât l-ai căpătat cu mai multe osteneli. Aşa şi aci, să preţuim mai mult ceea ce învăţătoarea noastră, Biserica, cu mult zbucium a adus până la noi. Să nu ne arătăm nepăsători pentru ceea ce ea a ţinut de sfântă datorie să nu lipsească pe fiii săi. Toţi care nu ţin în seamă cât s-au ostenit părinţii cu dânşii, nu sunt fii buni. Tot aşa creştinii care nu se uită la lucrurile pentru care mama lor, Biserica, s-a ostenit, nu simt buni creştini.
Icoanele au fost odorul pentru care mult timp s-a luptat Biserica noastră. Aspră a fost şi mult timp a ţinut lupta, pentru că se găsiseră firi rele şi oameni fără Dumnezeu care nu primeau icoanele, le aruncau, le ardeau, ascultând mai mult de obiceiurile păgâneşti decât de cele ale Bisericii. A voit Dumnezeu însă ca, la urma urmei, biruinţa să fie a ei. Ea ridică sus steagul biruinţei şi aşează această zi, cea întâi Duminică din Postul Mare, ca amintire în nesfârşirea timpurilor. Ea a vrut să fie o zi care să amintească creştinului lupta purtată de dânsa pentru cinstirea icoanelor. Apoi tocmai despre această cinstire pe care-o datorăm sfintelor icoane, să vorbim şi noi azi.
I
Fraţilor, când un om iubeşte pe cineva, nu se naşte oare într-însul o dorinţă vie de a-i avea chipul zugrăvit pe ceva? Cu câtă plăcere primeşti şi ţii chipul prietenului cu care ţi-ai petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei! Cu câtă duioşie păstrezi chipurile fratelui iubit şi depărtat, ale surorii scumpe, ale rudelor de inimă! Nu numai atâta, păstrăm cu cinste şi chiar cu mulţămire chipul fruntaşilor neamului nostru, al celor ce şi-au vărsat sângele pentru ţară, al capului ţării, ale domnilor care au fost părinţi pentru neamul nostru. | Continuare »

Profetul şi Părintele Iosif

– La 137 de ani de la naşterea sa –

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.
La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă care seceră mute vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După scurtă zăcere mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei de lemn din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani. | Continuare »

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

Crucea-Par.-OuatuPreotul Vladimir Popovici, Basarabia (publicat în: Solia unei jertfe)

Stăm adânc îndureraţi în faţa jertfei scumpului nostru părinte Vasile, care ne-a fost inima noastră. Care „a fost în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte“ (II Cor. 7, 3)…
Judecând omeneşte, pentru noi, pentru scumpa soţie a părintelui Vasile, este neîn­ţeleasă răpirea din mijlocul nostru a dragului nostru părinte Vasile. Dar voia Domnului şi planul Lui sunt mai presus de voile şi planurile oamenilor. Deci noi trebuie să ne supunem. Credem că Domnul a găsit mai bine ca să-l cheme la Sine pe preaiubitul nostru tovarăş de luptă sfântă şi comandant de front iscusit şi neînfricat – acum.
Iubiţii mei! Părintele Vasile n-a murit, ci trăieşte în vecii vecilor. Munca lui pe ogorul Domnului trăieşte şi va trăi. Jertfa vieţii lui pentru cauza Domnului va trăi cât va trăi şi Biserica lui Hristos pe pământ. Părintele Vasile şi-a făcut un nume bun, iar numele cel bun în veci rămâne. Părintele Vasile a murit o moarte de martir, luptând împotriva Antihristului fărădelegilor de azi.
Părintele Vasile stă ca o pildă strălucită pentru noi, preoţii. Ca o pildă de dragoste desăvârşită, punându-şi şi sufletul pentru prietenii săi. Părintele Vasile în veac îşi primeşte răsplata sa – dragostea tuturor fraţilor. El este scăldat în lacrimile dragostei tuturor.

Noi, fraţilor, să învăţăm de la această jertfă – care este o jertfă sfântă, de martir, pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu – să ne îndoim puterile în lupta împotriva lui Satan, pentru a birui lumea. Având mereu ţintă pe Hristos, Care este pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). Amin.

 

Pr-Iosif-TRIFA[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFAMărturie a fratelui Ioan Marini

Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeamnă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pretutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc. Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mulţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta Carte a lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa a fost unul din aceştia. Timp de 27 de ani de preoţie, a lucrat fără preget şi a luptat zi şi noapte pentru a ridica şi a ţine „sus Cuvântul Vieţii” şi pentru a apropia poporul nostru de Cuvântul lui Dumnezeu. Întreagă viaţa sa de preot şi propovăduitor de la altar şi amvon a fost o şcoală a Bibliei.

O şcoală a Bibliei a fost scrisul său la multele gazete şi foi religioase pe care le-a redactat sau la care a colaborat.

O şcoală a Bibliei sunt cele peste 40 de neîntrecute cărţi pe care le-a scris şi care au trezit o ţară întreagă la citirea Sf. Scripturi.

Din această şcoală a Bibliei a ieşit şi marea mişcare de trezire religioasă „Oastea Domnului”, pe care a iniţiat-o şi condus-o cât timp a fost în viaţă şi care se alimentează şi acum din scrisul său (din cărţi şi foi) şi din spiritul pe care Duhul Sfânt l-a dat acestei Mişcări.

Cea mai mare dorinţă a vieţii sale a fost aceea de-a adânci în sufletul poporului cunoştinţa cuvântului biblic.

Şi i-a reuşit. Prin străduinţele sale binecuvântate de Domnul, scumpa Carte a lui Dumnezeu a ajuns să fie astăzi în bună parte şi Cartea poporului nostru. | Continuare »

Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)

 

„Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. II

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toţii în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoţească pe care o purtase de la nunta lui în toată viaţa sa de preot şi în toate ocaziile frumoase… Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult. Şi pe care o cinstise atât de vrednic.
Aşa l-am aşezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui, de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat în sala redacţiei.
Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe…
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:
– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haina de preot.
– Nici mort, părinte? – ziserăm noi îngroziţi.
– Nici! Aşa e porunca!
– Dar bine, e haina lui. Ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum – să meargă şi ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atât?
Inmorm Parintele 5 P– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o! Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.
– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei.
– Încercaţi!
Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi, privindu-ne uimiţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.
– De necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceştia nu. Te urmăresc şi se răzbună şi când eşti în sicriu.
O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru Părinte! | Continuare »

Despre Mândrie

Predica la Duminica Vameşului şi Fariseului

Fraţilor,
Pilda pe care Mântuitorul Hristos ne-o pune înainte în Sf. Evanghelie de azi, este pentru toţi uşoară de înţeles. Ea este îndreptată spre oamenii aceia, care se făleau prea mult cu ei înşişi şi dispreţuiau pe alţii. Deci spre sufletele îngâmfate Domnul nostru Iisus Hristos se îndreptează azi în Evanghelia Sa, spre oamenii care, la părerea prea mare de ei înşişi, alătură dispreţul către alţii. Într-adevăr, cine este mândru, n-ar fi decât pe jumătate, dacă n-ar călca în picioare pe semenul său. Lui i se pare că preţul său e aşa de mare, încât alţii nu preţuiesc nimic pe lângă dânsul. Omul mândru niciodată nu este şi nici nu poate fi plăcut, fiindcă, în toate vorbele şi faptele lui, vrea să-ţi dea a înţelege că el e mai presus de tine. Pe cât de frumos este să fii mai mult decât te arăţi, tot atât de urât e să te arăţi mai mult decât eşti. Ceea ce e bine privit în lume şi plăcut înaintea lui Dumnezeu e ca faptele să te arate cine eşti şi ce treaptă meriţi, nu tu să trâmbiţezi că eşti într-un fel sau altul. Ceea ce e vrednic de osândă e că omul mândru pune pe seama sa merite pe care nu le are, cum face fariseul de care aţi auzit în Evanghelia de azi.
Alături însă cu mândria acestuia, găsim rugându-se pe un biet vameş. Acesta cu umilinţă şi căinţă cerea iertare lui Dumnezeu pentru tot ce făcuse. Lui nu-i trecea prin cap, ca fariseului, că, ocărând pe altul, are să-şi scoată la iveală meritele lui. Apoi tocmai pe acest vameş Mântuitorul ni-l dă ca pildă de umilinţă şi lipsă de mândrie, şi numai despre dânsul spune că s-a întors îndreptat la casa sa, adică împăcat cu Dumnezeu.
Să stăruim mai mult asupra păcatului acesta al mândriei, ca să vedem cât e de osândit de Dumnezeu şi urât de oameni, iar, pe de altă parte, să ne încălzim sufletul la frumuseţea umilinţei, care ne îndepărtează de înfumurare şi face ca alţii mai degrabă să ne mărturisească meritele, dacă avem vreunul. | Continuare »

DE LA PRIVEGHIUL FRATELUI IOAN MARINI

Vorbeşte fratele Traian Dorz

Oastea este dragoste şi lacrimi. Aşa am învăţat şi aşa vrem să rămânem

…Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa… cine le-ar putea scrie oare pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş… Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe… Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi…
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu. Azi suntem iar la o mare răspântie şi mulţi încep să creadă ceea ce se credea acum 9 ani despre Lucrarea aceasta. Gândind la acest lucru, Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit în dimineaţa aceasta, de la Isaia 54, 8-17, scris parcă anume pentru Lucrarea Oastei, mi-a umplut sufletul de pace. | Continuare »