SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 6 ianuarie 1935, pag. 5 (fragment)

„Şi au zis: «Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt!»” (Num 14, 4).

(…) Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine în două feluri. Ea vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
Fraţii mei, luaţi aminte, mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vor striga răspicat: „Oastea asta şi-a făcut de cap… ne-a spart liniştea satelor… ne-a stricat obiceiurile… a făcut împerecheri… trebuie neapărat luate măsuri de îndreptare contra ei şi contra ostaşilor.
Şi atunci se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei cu tărie: „În felul acesta nu mai merge cu Oastea… noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă, care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate”.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în Egipt, ca să scape de „pustie” şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică”.
Vor rămânea cei tari în Domnul, să păşească înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

TESTAMENTUL DOMNULUI ŞI AL PĂRINTELUI IOSIF

TESTAMENTUL DOMNULUI ŞI AL PĂRINTELUI IOSIF

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

…Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif. Dacă aţi citit în Istoria Oastei, vă aduceţi aminte – am scris atunci. Noi am văzut că se pregătea pentru plecarea la Domnul. Era aşa de slăbuţ, că dacă avea ceva peste treizeci de kilograme. Rămăsese numai piele şi os. Şi el fusese un om mic de statură, că toată viaţa, din copilărie, avusese parte de suferinţă. Acum era slăbit de tot. Cele două boli care roseseră în făptura lui cea slabă, cum spunea el adesea, se apropiau de capătul lucrului lor.
Eram atunci cu fratele Marini şi cu Titus, fiul Părintelui, acolo. Ne-am hotărât noi trei, pentru noaptea aceea, să nu dormim nici unul şi să stăm lângă el pe rând. Eu am zis: „Stau eu prima dată”. S-a culcat Titus acolo la intrare, în camera Părintelui, într-un fel de antreu. S-a culcat fratele Marini în camera noastră, din stânga [camerei] Părintelui Iosif. La trecerea de afară prin camera Părintelui, era un paravan de pânză, ca să fie acoperit patul în care era el, un pat simplu, cu două noptiere. Şi era un scaun în care m-am aşezat şi am început să vorbesc cu el. Doream să vorbească cât mai mult şi totuşi doream să nu vorbească. Făcea aşa mare efort şi [rostea] aşa de greu orice cuvânt… Mi-a spus atunci nişte lucruri pe care n-am să le uit niciodată. Despre misiunea lui cea mare şi sfântă care se apropie de sfârşit. Despre Lucrarea Oastei, care a fost solul lui Dumnezeu trimis în ţara noastră şi în Biserica, şi-n credinţa noastră, pentru mântuirea poporului nostru. Despre suferinţele prin care a trebuit să treacă el pentru ca acest Cuvântul al lui Dumnezeu să poată fi mărturisit în mijlocul poporului nostru neştiutor şi străin de Dumnezeu şi de Evanghelie. Despre preţul de suferinţă care se cere totdeauna acelora care sunt trimişi să mărturisească Adevărul în mijlocul unui popor străin de adevăr. Şi el ne-a lăsat nouă parcă acel testament pe care Mântuitorul îl lăsa în seara Cinei, prin rugăciunea din Ioan capitolul 17, ucenicilor Săi. Domnul Iisus Se adresa Tatălui şi spune: „Tată, Eu vin din lume… dar ei rămân în lume… Păzeşte-i de cel rău. | Continuare »

Înmormântarea Părintelui Iosif

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. II

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toţii în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoţească pe care o purtase de la nunta lui în toată viaţa sa de preot şi în toate ocaziile frumoase… Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult. Şi pe care o cinstise atât de vrednic.
Aşa l-am aşezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui, de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat în sala redacţiei.
Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe…
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:
– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haina de preot.
– Nici mort, părinte? – ziserăm noi îngroziţi.
– Nici! Aşa e porunca!
– Dar bine, e haina lui. Ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum – să meargă şi ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atât?
Inmorm Parintele 5 P– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o! Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.
– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei.
– Încercaţi!
Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi, privindu-ne uimiţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.
– De necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceştia nu. Te urmăresc şi se răzbună şi când eşti în sicriu.
O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru Părinte! | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »

DE LA PRIVEGHIUL FRATELUI IOAN MARINI

DE LA PRIVEGHIUL FRATELUI IOAN MARINI

Vorbeşte fratele Traian Dorz

Oastea este dragoste şi lacrimi. Aşa am învăţat şi aşa vrem să rămânem

…Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa… cine le-ar putea scrie oare pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş… Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe… Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi…
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu. Azi suntem iar la o mare răspântie şi mulţi încep să creadă ceea ce se credea acum 9 ani despre Lucrarea aceasta. Gândind la acest lucru, Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit în dimineaţa aceasta, de la Isaia 54, 8-17, scris parcă anume pentru Lucrarea Oastei, mi-a umplut sufletul de pace. | Continuare »

„Doamne, vreau să văd”

„Doamne, vreau să văd”

Părintele Vasile Ouatu, la adunare a Oastei Domnului – Potlogi, judeţul Dâmboviţa (martie, 1935)

… Este la rând tocmai Evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo, prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, al milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-l însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc de-odată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. | Continuare »

„CREDEŢI CĂ POT?”

Vorbirea fratelui Ioane (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vindecarea-orbului-18„Când a plecat de-acolo, s-au luat după Iisus doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!» După ce a intrat în casă, orbi au venit la El. Şi Iisus le-a zis: «Credeţi că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne!» Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a zis: «Facă-se după credinţa voastră»” (Mt 9, 27-29).

S-a vorbit în seara aceasta despre aceste lucruri petrecute în Evanghelia care se va citi mâine în toate bisericile noastre.
Ce lucruri minunate sau petrecut atunci când Domnul Iisus era aici în lumea aceasta, când Domnul Iisus umbla din cetate în cetate, ca să cheme oamenii la mântuire, să le facă numai bine!
Pentru fiecare suflet zdrobit, pentru fiecare suflet amărât, pentru fiecare suflete căzut, El a venit în lumea aceasta să-i ridice, să-i aducă la starea fericită a ascultării de voia lui Dumnezeu. Să-i scoată din stările acelea nenorocite în care eram fiecare dintre noi.
Evanghelia vorbeşte de doi orbi… Iubiţilor, oare numai doi orbi or fi fost atunci în lumea aceasta, în vremea Domnului Iisus? Au fost mai mulţi… Şi astăzi sunt atâţia orbi, în vremurile noastre… Nu orbi cu ochii aceştia trupeşti, ci orbi cu ochii duhovniceşti.
Aceşti doi orbi, spune Evanghelia că s-au luat după Iisus şi strigau după El… Iar după ce au venit la El, Domnul Iisus i-a întrebat:
– Credeţi voi că pot să fac Eu asta?
– Da, Doamne!
Ei au crezut… O, ce puternică credinţă au avut aceşti doi orbi!
Orbii de astăzi nu mai au credinţă… | Continuare »

„Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”

„Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”

Pr. Vasile Ouatu la adunare a Oastei Domnului în comuna Potlogi, judeţul Dâmboviţa

… Este la rând tocmai evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era Păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-L însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc deodată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. Eu vin la Tine cu toată încredinţarea şi Te rog, dă-mi vederea”. | Continuare »

Tămăduirea celor zece leproşi

Tămăduirea celor zece leproşi

EVANGHELIA DE DUMINICĂ Se cheamă a celor zece leproşi. Ea ne spune că Iisus a tămăduit zece oameni care purtau o boală înfricoşată. Dar dintre aceşti zece tămăduiţi, numai unul şi-a adus aminte să-I mulţumească lui Hristos pentru darul tămăduirii.
„Ceilalţi unde sunt?”, a întrebat Iisus şi a mustrat pe aceia care uitaseră binefacerea.
Ce vrea să ne înveţe această evanghelie? Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi-ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l au avut de la Mine o săptămână întreagă?”.
„Ceilalţi unde sunt?”, ar întreba apoi despre aceia pe care i-a scăpat cu viaţă din focul războiului şi care au uitat a mulţumi cu facerea de fapte bune.
Avem noi românii o sucă tare urâtă. Şi anume, de câte ori dobândim ceva sau scăpăm cu bine din vreun necaz, alergăm la aldămaş, adecă nu la rugăciune şi biserică, ci la birt şi băutură.
La noi, românii, să beau atâtea aldămaşuri, încât, dacă nu mai mult, apoi de bună seamă, cu câţi bani se bagă în ele, ar putea trăi şi s-ar putea încălţa şi îmbrăca toate văduvele şi toţi orfanii noştri de război.
Ascultând dar evanghelia de duminică, să ne dăm seama despre datoria ce o avem de a-I da neîncetat mulţumită lui Dumnezeu cu rugăciuni şi fapte bune – nu cu păcate.

Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 3 / 29 ian. 1922, p. 3

ÎNCĂ O DATĂ PĂŢANIA CELUI CARE A FURAT CALENDARUL DE PERETE

ÎNCĂ O DATĂ PĂŢANIA CELUI CARE A FURAT CALENDARUL DE PERETE

Cititorii acestei gazete îşi aduc aminte despre păţania unui creştin care anul trecut, pe la Crăciun, furase Calendarul de părete din gazeta unui abonat. Nu i-a fost însă de bine această furătură, căci în curând ne-a trimis calendarul înapoi, împreună cu următoarea mult grăitoare scrisoare: „D-le Redactor! Păcatele mele ori, mai bine-zis, diavolul m-a pus să fur un calendar de perete din gazeta unui abonat la «Lumina Satelor». Multă mustrare sufletească am avut pentru acest lucru, că, de câte ori mă uitam pe perete la chipul Domnului Hristos din calendar, mi se părea că Domnul Hristos, în loc să mă binecuvânteze, mă mustra şi mă blestema pe mine şi toată casa mea. Am avut şi visuri grele şi o pagubă mare am avut, poate tot ca pedeapsă pentru acest calendar furat. Vi-l trimit înapoi şi vă rog să-mi iertaţi şi să mă ierte şi bunul Dumnezeu. Vă trimit 100 de lei ca un fel de pedeapsă pentru fapta mea cea rea. Faceţi cu ei ce veţi afla de bine: ori ci-i daţi la orfani, ori că veţi cinsti pe cineva cu foaia sau cu ceva cărţi de învăţături sufletească.

Un păcătos din jud. Arad”

În numărul 2 al gazetei din acest an, am fost publicat pe larg această întâmplare. Un iscusit şi un vestit desenator din Bucureşti şi prieten al gazetei noastre, dl. Pomescu Gilly, citind şi el această mişcătoare întâmplare, a luat pana în mână şi a desenat-o aşa cum se vede în chipul de alături. | Continuare »

CHIPUL TRIMISULUI CERESC

CHIPUL TRIMISULUI CERESC

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la nunta de la Vălani – 20 mai 1978

Iubiţilor fraţi şi surori şi mult preţuiţi prieteni şi rude ce aţi venit în acest loc! În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune aşa, în Epistola către Evrei 10, 37: „Încă puţină vreme, foarte puţină, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Dar cel ce dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el”.
În capitolul 13, Sfântul Pavel spune: „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veci”… Deci aceia care s-au legat de El, aceia care s-au predat Domnului, aceia nu s-au înşelat nici în veacul acesta şi cu atât mai puţin în veacurile veşniciei.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, punând faţă în faţă pe Domnul Iisus şi pe Sfântul Ioan Botezătorul, ne spune: „Au ce-aţi ieşit să vedeţi? O trestie bătută de vânt? Ce-aţi ieşit să vedeţi? Om îmbrăcat în haine moi? Aceştia sunt în casele împăratului!…”
Suntem noi în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu că aici toţi suntem îmbrăcaţi în haine moi? Toţi suntem parcă împăraţi şi împărătese, toţi suntem parcă prinţi şi prinţese.
Cine ne-a ridicat pe noi aici? Cine ne-a dat nouă acest drept? Cine ne-a ajutat din toate punctele de vedere, şi trupeşte, şi sufleteşte? Cine? – decât El, Domnul Iisus!
„Pe cine aţi ieşit să vedeţi?… O trestie bătută de vânt?” Pe Ioan Botezătorul? Vreţi să-l vedeţi pe Ioan Botezătorul în mijlocul frăţiilor voastre? | Continuare »

O ÎNTREBARE

O ÎNTREBARE

Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine, pg. 335-340

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Dragul meu frate, cunoşti tu oare pe Domnul Iisus?
Iată o întrebare asupra căreia tu trebuie să te opreşti o clipă, să te gândeşti cu toată seriozitatea şi să-ţi dai un răspuns hotărât. O, de L-ai cunoaşte cu adevărat… câtă fericire se va revărsa asupra sufletului tău zbuciumat şi frământat!… Ştiu – şi parcă te aud spunându-mi: „Desigur că-L cunosc, că doar sunt creştin!”. O, de-ar fi aşa!… Dar ia gândeşte-te bine, ce fel de cunoaştere ai tu? Nu cumva ea este numai o umbră de noapte întunecoasă?
Deschizând Cartea lui Dumnezeu, vedem că nu toţi oamenii L-au cunoscut cu adevărat. Cei mai mulţi au avut o cunoaştere cu totul greşită despre Domnul. Chiar din primele clipe ale venirii Sale pe pământ, oamenii s-au împărţit. Irod împăratul vedea în Iisus pe Acela care-i va lua împărăţia, din care cauză s-a turburat şi apoi s-a umplut de mânie, dându-se la uciderea pruncilor. (Mt 2, 16-18).
Nicodim, un fruntaş al iudeilor, vedea în Domnul Iisus un învăţător de la Dumnezeu (In 3, 2; Mt 19, 16).
Femeia Samarineancă, un iudeu oarecare sau, cel mult, un proroc (In 4, 8).
Unii dintre oameni vedeau în Domnul Iisus pe unul din proroci: Ilie sau Ioan Botezătorul (Mt 16, 14) sau chiar pe un altul (In 6, 14). Alţii vedeau pe unul din feciorii lui David (Mt 22, 42), pe fiul tâmplarului Iosif (Mt 14, 15), iar alţii, în frunte cu fariseii, vedeau în Domnul un vrăjmaş al Legii (In 5, 16), un om păcătos (In 9, 25) şi chiar un samarinean care are drac (In 8, 48), din care cauză L-au prigonit şi asuprit, iar în cele din urmă, suferinţele Lui au culminat cu răstignirea de pe cruce. | Continuare »

Referitor la Taina Botezului…

Referitor la Taina Botezului…

Titus Niculcea, un mărturisitor al dreptei credinţe şi luptător împotriva rătăcirii, pg. 315-318

… sectarii aduc ca un aşa-zis argument împotriva botezării copiilor faptul că şi Domnul Iisus S-a botezat matur, la vârsta de 30 de ani. Şi ei zic că aşa trebuie să se facă Botezul.
Ce trebuie să ştim în privinţa aceasta: în primul rând, trebuie să ştim că în Israel majoratul era la vârsta de 30 de ani. Deci nimeni nu se putea afirma sau lua o slujbă sau deveni învăţător până la această vârstă. Şi Domnul Iisus a respectat această lege. Tocmai El o dăduse, trebuia să o respecte.
Înaintea Mântuitorului Iisus era trimis Ioan Botezătorul, tot de către Dumnezeu, pentru a chema poporul Israel la pocăinţă. El practica un fel de botez, dar care era al pocăinţei. Dumnezeu l-a inspirat pe Ioan Botezătorul cum să procedeze cu acest fel de botez. Veneau iudeii şi se botezau de către Ioan Botezătorul. Formula de botez nu se cunoaşte, dar noi trebuie să înţelegem două lucruri importante în legătură cu aceasta: în primul rând, Ioan Botezătorul nu putea folosi Numele Sfintei Treimi. Se bănuieşte că a folosit numai Numele Tatălui. Numele Fiului nu-l putea folosi, fiindcă încă nu era proslăvit; iar Numele Duhului Sfânt nu-L putea folosi pentru că încă nu era venit. Deci, botezul lui Ioan era un botez pregătitor pentru creştinism. | Continuare »

…încorporarea ereticilor în Biserică

…încorporarea ereticilor în Biserică

din Mărturisirea de credința împotriva ecumenismului, făcuta de Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia, în anul 2009

… Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i privește și pocăința, așa încât să fie o adevărată unire și pace; unire cu adevărul și nu cu rătăcirea și cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, savârșit în afara Bisericii, fără întreita afundare și ridicare a celui ce se botează în apa sfintită printr-o rugaciune specială și de către un preot neortodox, nu este botez.
Sunt lipsiți de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor și ereziilor, și, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au cazut”.
Pentru aceasta este netemeinică și nesigură noua încercare a ecumenistilor de a impune conceptia că avem botez comun cu ereticii, și pe inexistența unitate baptismală să susțina unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul. Însa cineva intră în Biserica și devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul și unicul Botez savârșit de preoții care au Preoția Bisericii. (s.n.)

Episcopul LONGHIN, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, pg. 99-100

Dar pentru bine nu trebuie oare să sufere nimeni?

Dar pentru bine nu trebuie oare să sufere nimeni?

Erau primele zile din ianuarie 1948.
Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!
– Vine mâncarea, ziseră cei doi.
Şi, într-adevăr, la ei veni. La fiecare dintre ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi dădură înapoi vasele goale.
Mult mai târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
– Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
– N-am, zisei eu, ieşind. Pe sală era un om cu haine vărgate, cu o găleată, plină până la jumătate cu fasole, în mână.
– În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!
M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, mi-am împreunat mâinile şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.
Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front… | Continuare »

Predică la Sărbătoarea Sfântului Serafim de Sarov

Predică la Sărbătoarea Sfântului Serafim de Sarov

Sfântul Ioan Maximovici

Anevoioasă este calea către Împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov. Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie s-a adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bine plăcutul Său.
Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult. Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu s-a stins şi nici nu s-a împuţinat.
La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim.
Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii. | Continuare »

Tăierea împrejur

Tăierea împrejur

… Lucrurile tainice cu privire la Botez vin încă de la Avraam; de acolo vine rădăcina credinţei creştine. Avraam era de 99 de ani când a fost chemat şi ales de Dumnezeu şi a făcut Dumnezeu legământ cu el prin tăierea împrejur. I s-a dat ca legământ tăierea împrejur. Apoi Avraam i-a tăiat împrejur pe toţi ai casei lui. Îl avea pe Ismail de 13 ani şi la acea vârstă l-a tăiat împrejur. După un an de zile îl naşte pe Isaac. Dar înainte da a se naşte Isac, porunca era dată, căci Dumnezeu i a spus: „De astăzi înainte, orice copil de parte bărbătească ce nu va fi tăiat împrejur a opta zi să fie stârpit din popor, că a stricat legea”. Vedem aici o taină a lui Dumnezeu: tăierea împrejur începe cu cei maturi, dar apoi se aplică celor minori. Şi, începând de la Isaac, tot poporul ales s-a tăiat împrejur a opta zi. Toţi cei ce au rămas sub Legea lui Moise până astăzi se taie împrejur.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Eu sunt iudeu din iudei. În ceea ce priveşte Legea, fariseu; eu, care am fost tăiat împrejur a opta zi”. Şi eu îi întreb pe cei de alte credinţe:
– De unde a ştiut el, la opt zile, că a fost tăiat împrejur?
– Pentru că era în practica Legii, răspund ei.
– Da? Pe aceea o recunoşti! Dar că Botezul se practică de două mii de ani în Biserica creştină, pe asta nu mai vrei s-o mai recunoşti! Nu vedeţi că sunteţi chinuiţi de satana, măi oameni buni? Nu vedeţi unde v-a adus satana, să tăgăduiţi o taină aşa de mare, Taina Botezului?
Tăierea împrejur a început cu cei maturi şi continuă cu cei mici, cu nou-născuţii. Exact aşa e şi cu creştinismul. | Continuare »

Porunca tăierii împrejur nu venea din Lege, ci din făgăduinţă

Porunca tăierii împrejur nu venea din Lege, ci din făgăduinţă

Titus Niculcea

…Acum să citim câteva cuvinte de la Ieşire 32, 31-32: „Moise s-a întors la Domnul şi a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!». Domnul a zis lui Moise: «Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te dar şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele îi voi pedepsi pentru păcatul lor!»”.
Acesta e un subiect foarte important, la care m-am gândit să mă refer în seara aceasta, căci şi noi facem aceiaşi paşi ca poporul Israel.
Scrierea în Cartea Vieţii, în cazul poporului Israel, se făcea prin tăierea împrejur. Porunca tăierii împrejur nu venea din Lege, ci din făgăduinţă, prin Avraam; şi cei tăiaţi împrejur erau înregistraţi în Cartea lui Dumnezeu. Mai târziu erau şi în evidenţa templului, pe pământ, dar în primul rând erau scrişi în cartea lui Dumnezeu, în ceruri. Moise ştia foarte bine lucrul acesta. Şi, în schimbul iertării poporului care păcătuise, a cerut să-l şteargă Dumnezeu pe el din Cartea Vieţii. Se simţea vinovat faţă de Dumnezeu împreună cu poporul.
Domnul vine şi-l întăreşte, spunându-i: „Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi şterge din cartea Mea”. Acesta este un adevăr dumnezeiesc care astăzi corespunde identic cu starea noastră, a creştinilor. Şi noi, prin Taina Botezului, am primit acelaşi drept, ca cei din vechea Lege: când preotul ne-a înregistrat în matricola botezaţilor, ca membri ai Bisericii creştine, ai Bisericii Ortodoxe, tot atunci şi numele nostru, prin Botez, a fost scris în Cartea Vieţii. Asta s-o ştim cu toţii! Căci există o concepţie străină… în special ereticii folosesc cuvântul acesta: „Dacă ai să fii chemat, ai să vii la noi”. Ei ştiu ceva despre o chemare şi au în vedere faptul că botezul este începutul şi pricina acestei chemări, numai nenorocirea e că ei nu recunosc botezul copiilor, ci doar botezul făcut la maturitate. Aici este orbirea lor sufletească. Satana i-a derutat de la dreapta credinţă, ca să-şi piardă mântuirea. | Continuare »

OMUL CEL MAI RĂBDĂTOR

OMUL CEL MAI RĂBDĂTOR

Vorbirea fratelui Popa Petru de la o adunare din Bihor – revelion 1984

(…) [Atât de mulţi s-au rugat] pentru ca voi, în această noapte, să fiţi aici şi să puteţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, care-i viu şi care vă poate mântui sufletele voastre. Nu ne dăm seama acum ce prilej minunat trăim noi. Odată ne vom da seama poate, când n-o să-l mai avem. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca în această seară să fiţi aci, El a avut un plan cu noi şi cu voi. El n-a vrut numai până aici să veniţi, ci să ajungeţi în cer. În locul acela fericit despre care s-a spus.
Păstorii au ascultat. S-au dus şi L-au văzut pe Iisus. Fiindcă au ascultat. Dacă ei n-ar fi ascultat, nu L-ar fi văzut niciodată pe Domnul.
Aşa de puţină ascultare este astăzi pe pământ… Aşa de puţine suflete sunt ascultătoare… Nu mai ascultă nimeni de nimeni. Tinerii nu mai ascultă de cei bătrâni, elevii nu vor să asculte de profesori, copiii nu mai ascultă de părinţi, soţiile nu mai ascultă de soţi, soţii nu mai ascultă de soţii, ba până acolo [s-a ajuns] că chiar fraţii nu mai ascultă unii de alţii.
Dragii mei, păstorii au ascultat. Vrem noi să ajungem să L vedem pe Iisus? Haideţi să fim ascultători! Ce frumos e să fii ascultător în mijlocul unor neascultători! Cum străluceşte ascultarea ta ca o lumină în întuneric!
Magii L-au văzut pe Iisus fiindcă s-au ostenit şi au venit de departe. Câtă osteneală au depus ei ca să-L vadă pe Dumnezeu, să-L afle pe Iisus, să-L afle pe Mântuitorul lor cel drag! Dacă nu s-ar fi ostenit, oare ar fi ajuns ei vreodată să-L vadă pe Iisus? Niciodată! Numai fiindcă ei s-au ostenit în urma credinţei lor, [L-au văzut]. | Continuare »

« Older Posts