(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.
* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »
Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.
La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă, care seceră multe vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani.
Încă din gimnaziul de la Beiuş, unde este mereu primul între colegii săi, întreţine legături culturale şi colegiale cu mulţi alţi elevi fruntaşi din alte şcoli din Ardeal ca şi din Ţara Românească. Corespondenţa lui de atunci este plină de căldură evanghelică şi de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii şi al neamului de mai târziu. | Continuare »
[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »
Părintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »
Sfântul Luca al Crimeei
Se apropie Postul mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi cheamă pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă, vom vorbi despre rugăciune.
Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului întră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu Însuşi Dumnezeu şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, părintele nostru Serafim de Sarov, ştie prea bine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi indreaptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţă, şi mângâierea, şi odihnă, astfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate.
Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii, şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. Toţi oamenii, până la unul, au nevoie în această mare lucrare de atotputernicul ajutor al DuhuluiSfânt, fiindcă iată, ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (Romani, 8, 26). Pentru noi, păcătoşii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovnicească, este greu chiar şi să visăm la rugăciunea atotcuprinzătoare cu care se rugau toţi sfinţii; este însă nevoie să ştim măcar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie să fie îndeobşte rugăciunea. | Continuare »
Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)
|
„Statornici vom iubi Lucrarea |
 |
[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.
Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »
S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »
ţinută în privegherea de luni seara [a părintelui Iosif TRIFA]
În legătură cu II Petru 1, 10-16, arată cum viaţa părintelui Iosif a fost un şir de necontenite osteneli şi jertfe pentru Demnul. El n-a cunoscut ce este odihna, repausul şi liniştea. Prea mult îl durea starea de necunoştinţă şi întuneric în care era poporul. Era prea puternică chemarea şi conştiinţa de străjer şi păstor, ca să poată tăcea.
„Pentru mine, slujba aceasta de păstor – scrie în cartea Ce este O. D. – este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească.
Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu, cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la Ezechiel proorocul, cap. 33, v. 1-10.
…Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească nu am decât atunci când «suflu din trâmbiţă» ca să deştept pe cei păcătoşi” (pag. 4-5).
De câte ori nu va fi simţit nevoia să se odihnească puţin, dar o strigare tainică nu-i îngăduia niciodată acest lucru. „Scoală, Iosife, suflă din trâmbiţă, căci, iată, toţi păstorii dorm tolăniţi” (Gal 5, 6-10).
Vorbeşte şi nu tăcea, căci, iată, „poporul piere din lipsă de cunoştinţă… poporul fără minte, aleargă spre pieire” (Osea 4, 6-14).
De aceea n-a putut să tacă, ci de 15 ani a strigat mereu fără cruţare: „Să cunoaştem, să cău¬tăm pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de pri¬măvară care udă pământul” (Osea 6, 3).
La această neobosită muncă, l-a împins şi gândul că trebuie să-şi folosească talanţii ce-i are… că peste puţin va trebui să plece… Pentru asta s-a pregătit mereu.
În ultimii ani a venit asupra noastră o încercare. Eram îndemnaţi să ne plecăm „literei legii”, organizărilor şi statutelor fără viaţă. | Continuare »
Vorbirea părintelui Vladimir la sicriul şi la mormântul scumpului Părinte Iosif
Iubiţii şi scumpii mei fraţi!… Iată, în sfârşit, mă aflu în faţa scumpului şi în veci neuitatului meu părinte Iosif… şi nu-i vom mai vedea faţa scumpă şi sfântă. El se coboară cu trupul – în mijlocul plânsului nostru – în sânul pământului acestuia din care toţi suntem alcătuiţi…
Plângând am venit de acasă până la Sibiu şi mă rugam fierbinte Domnului meu Iisus necontenit, ca El să mă ajute să mai vad pe scumpul meu părinte Iosif înainte de a fi coborât în sânul pământului.
Şi acum, în momentul acesta când stau pe marginea acestui scump mormânt, îmi îndrept inima şi toată fiinţa mea către bunul Dumnezeu şi-I mulţumesc fierbinte că nu m-a lipsit de ultima mângâiere cu care să mă mângâi toată viaţa mea.
Am o credinţă că, pentru a veni la timp aici, se ruga Domnului şi părintele Iosif, şi scumpa mea soţie care, în ceruri, mă aşteaptă şi pe mine, cât mai curând. Părintele Iosif şi-a sfârşit călătoria trudnică. Şi-a sfârşi-o cu dragoste pilduitoare pentru noi toţi. Iar acuma se odihneşte în ceruri fericit… Părintele Iosif a plecat, dar n-a murit şi nu va muri niciodată în inimile noastre. Opera, lucrarea lui va dăinui şi va trăi în vecii vecilor, străbătând negura tuturor vremurilor ce vor urma. Numele lui va intra în Istoria cea nepărtinitoare a Bisericii şi Ţării noastre… | Continuare »
la înmormântarea fratelui învăţător Ioan Marini, 2 februarie 1947
„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre pe mormântul neuitatului nostru frate Ioan Marini
O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Emausului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ spre Sionul cel ceresc!
O, iubitul nostru!… Dar acum tu te-ai despărţit de noi, iar noi am rămas singuri şi fără tine acum, în plângere şi tân¬guire mare. După atâţia scumpi şi neuitaţi ai noştri care s au despărţit de noi… tu te-ai desprins, iubite; şi ai plecat în ultima călătorie, pe dealul cimitirului din Săsciori. Şi ai poposit acolo, în trudnica şi obositoarea-ţi cale, până la sunarea trâmbiţei lui Dumnezeu (I Tes 4, 16).
O, iubitul nostru, de acum nu mai eşti cu noi în trup!… O, şi această despărţire ne doare mult de tot pe noi! Durerea ei ne copleşeşte chiar… Dar mai ales pe mine, vinovatul, pentru că n-am fost lângă tine nici când plecai, nici chiar când ai plecat la Domnul. O, vinovat sunt înaintea ta, iubitul meu, de şapte ori sunt vinovat!… Şi ce durere sfâşietoare mă chinuie şi mă străpunge pentru aceasta!… | Continuare »
Părintele Vasile Ouatu, la adunare a Oastei Domnului – Potlogi, judeţul Dâmboviţa (martie, 1935)
… Este la rând tocmai Evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo, prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, al milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-l însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc de-odată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. | Continuare »
Vorbirea fratelui Ioane (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Când a plecat de-acolo, s-au luat după Iisus doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!» După ce a intrat în casă, orbi au venit la El. Şi Iisus le-a zis: «Credeţi că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne!» Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a zis: «Facă-se după credinţa voastră»” (Mt 9, 27-29).
S-a vorbit în seara aceasta despre aceste lucruri petrecute în Evanghelia care se va citi mâine în toate bisericile noastre.
Ce lucruri minunate sau petrecut atunci când Domnul Iisus era aici în lumea aceasta, când Domnul Iisus umbla din cetate în cetate, ca să cheme oamenii la mântuire, să le facă numai bine!
Pentru fiecare suflet zdrobit, pentru fiecare suflet amărât, pentru fiecare suflete căzut, El a venit în lumea aceasta să-i ridice, să-i aducă la starea fericită a ascultării de voia lui Dumnezeu. Să-i scoată din stările acelea nenorocite în care eram fiecare dintre noi.
Evanghelia vorbeşte de doi orbi… Iubiţilor, oare numai doi orbi or fi fost atunci în lumea aceasta, în vremea Domnului Iisus? Au fost mai mulţi… Şi astăzi sunt atâţia orbi, în vremurile noastre… Nu orbi cu ochii aceştia trupeşti, ci orbi cu ochii duhovniceşti.
Aceşti doi orbi, spune Evanghelia că s-au luat după Iisus şi strigau după El… Iar după ce au venit la El, Domnul Iisus i-a întrebat:
– Credeţi voi că pot să fac Eu asta?
– Da, Doamne!
Ei au crezut… O, ce puternică credinţă au avut aceşti doi orbi!
Orbii de astăzi nu mai au credinţă… | Continuare »
Din vorbirea fratelui Martin Bugărin la adunarea de la Beiuş – Anul Nou 1982
… Amintiţi-vă de cei zece leproşi care au venit la Mântuitorul. Dumnezeu Şi a făcut lucrarea cu toţi cei zece, pe toţi i-a vindecat trupeşte. Pe când le poruncea să meargă să se arate preoţilor, privirea Mântuitorului le-a mai spus: „Şi nici să nu vă mai întoarceţi pe drumul pe care aţi venit”.
Acest lucru de mare importanţă, nouă dintre ei nici nu l-au băgat de seamă. S-au întors ei pe alt drum, adică vindecaţi trupeşte, dar, vai, numai trupeşte, pentru că ei suflet nu aveau ca să şi-l mântuiască.
Cel de-al zecelea însă a citit ceva, a simţit ceva în privirea Mântuitorului. Şi, pentru că a citit, şi, pentru că a simţit, chemarea lui Dumnezeu a ajuns la inima lui şi i-a şoptit: „Tu să nu te mai întorci pe drumul pe care-ai venit”. Şi cel de-al zecelea s-a întors şi I-a mulţumit Domnului Iisus. Pentru că el a schimbat drumul, nu a făcut ca cei nouă – drumul de la Dumnezeu la lume. El, cel de-al zecelea, a făcut drumul de la lume la Dumnezeu. Pentru că s-a întors pe alt drum, a primit mântuirea.
Numai cine îşi schimbă drumul cel rău, cel greşit, cel vechi, cel neascultător, cel trufaş… numai cine se întoarce pe alt drum – spre Dumnezeu… numai aceia află mântuirea lui Dumnezeu, mântuirea pe care Mântuitorul nostru Scump o dă cu mână largă.
Dar cui nu-şi schimbă drumul, cui nu-şi schimbă viaţa, cui nu-şi schimbă inima… cui nu se întoarce pe alt drum la Dumnezeu, ce mântuire să-i dea Domnul? | Continuare »
Titus Niculcea, un mărturisitor al dreptei credinţe şi luptător împotriva rătăcirii, pg. 315-318
… sectarii aduc ca un aşa-zis argument împotriva botezării copiilor faptul că şi Domnul Iisus S-a botezat matur, la vârsta de 30 de ani. Şi ei zic că aşa trebuie să se facă Botezul.
Ce trebuie să ştim în privinţa aceasta: în primul rând, trebuie să ştim că în Israel majoratul era la vârsta de 30 de ani. Deci nimeni nu se putea afirma sau lua o slujbă sau deveni învăţător până la această vârstă. Şi Domnul Iisus a respectat această lege. Tocmai El o dăduse, trebuia să o respecte.
Înaintea Mântuitorului Iisus era trimis Ioan Botezătorul, tot de către Dumnezeu, pentru a chema poporul Israel la pocăinţă. El practica un fel de botez, dar care era al pocăinţei. Dumnezeu l-a inspirat pe Ioan Botezătorul cum să procedeze cu acest fel de botez. Veneau iudeii şi se botezau de către Ioan Botezătorul. Formula de botez nu se cunoaşte, dar noi trebuie să înţelegem două lucruri importante în legătură cu aceasta: în primul rând, Ioan Botezătorul nu putea folosi Numele Sfintei Treimi. Se bănuieşte că a folosit numai Numele Tatălui. Numele Fiului nu-l putea folosi, fiindcă încă nu era proslăvit; iar Numele Duhului Sfânt nu-L putea folosi pentru că încă nu era venit. Deci, botezul lui Ioan era un botez pregătitor pentru creştinism. | Continuare »
Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine, pg. 335-340
„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)
Dragul meu frate, cunoşti tu oare pe Domnul Iisus?
Iată o întrebare asupra căreia tu trebuie să te opreşti o clipă, să te gândeşti cu toată seriozitatea şi să-ţi dai un răspuns hotărât. O, de L-ai cunoaşte cu adevărat… câtă fericire se va revărsa asupra sufletului tău zbuciumat şi frământat!… Ştiu – şi parcă te aud spunându-mi: „Desigur că-L cunosc, că doar sunt creştin!”. O, de-ar fi aşa!… Dar ia gândeşte-te bine, ce fel de cunoaştere ai tu? Nu cumva ea este numai o umbră de noapte întunecoasă?
Deschizând Cartea lui Dumnezeu, vedem că nu toţi oamenii L-au cunoscut cu adevărat. Cei mai mulţi au avut o cunoaştere cu totul greşită despre Domnul. Chiar din primele clipe ale venirii Sale pe pământ, oamenii s-au împărţit. Irod împăratul vedea în Iisus pe Acela care-i va lua împărăţia, din care cauză s-a turburat şi apoi s-a umplut de mânie, dându-se la uciderea pruncilor. (Mt 2, 16-18).
Nicodim, un fruntaş al iudeilor, vedea în Domnul Iisus un învăţător de la Dumnezeu (In 3, 2; Mt 19, 16).
Femeia Samarineancă, un iudeu oarecare sau, cel mult, un proroc (In 4, 8).
Unii dintre oameni vedeau în Domnul Iisus pe unul din proroci: Ilie sau Ioan Botezătorul (Mt 16, 14) sau chiar pe un altul (In 6, 14). Alţii vedeau pe unul din feciorii lui David (Mt 22, 42), pe fiul tâmplarului Iosif (Mt 14, 15), iar alţii, în frunte cu fariseii, vedeau în Domnul un vrăjmaş al Legii (In 5, 16), un om păcătos (In 9, 25) şi chiar un samarinean care are drac (In 8, 48), din care cauză L-au prigonit şi asuprit, iar în cele din urmă, suferinţele Lui au culminat cu răstignirea de pe cruce. | Continuare »
Părintele Iosif Trifa,
Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
Despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre Botezul Domnului
Începerea Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta.
Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi Calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.
Era Ioan botezând în pustie şi propovăduind Botezul Pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Şi mergeau la dânsul tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi era Ioan îmbrăcat în piei de cămilă şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său şi mânca acride şi miere sălbatică.
Şi propovăduia, zicând: Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt. (Marcu 1, 1-8)
Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să fie botezat de către el. Ioan Îl oprea pe El, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi, răspunzând Iisus, a zis către el: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. Şi botezându-Se Iisus îndată a ieşit din apă; şi, iată, s-au deschis Lui cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se, ca un porumb, şi venind peste Dânsul; Şi, iată, glas din ceruri, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit! (Matei 3, 13-17) | Continuare »
Sfântul Ioan Maximovici
Anevoioasă este calea către Împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov. Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie s-a adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bine plăcutul Său.
Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult. Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu s-a stins şi nici nu s-a împuţinat.
La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim.
Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii. | Continuare »
Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu vom citi, din Evanghelia de la Ioan capitolul 7, versetele 37, 38 şi 39: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a sărbătorii, Iisus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura». Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care avea să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit”. Amin.
Într-adevăr, se cuvine să mulţumim din toată inima Domnului şi, mai ales, noi, cei bătrâni, ai căror ani acum sunt din ce în ce tot mai mulţi în urmă şi zile tot mai puţine înainte, când vedem că Lucrarea aceasta sfântă în care Dumnezeu ne-a chemat şi pe noi din cei dintâi ani ai tinereţii şi ai vieţii noastre continuă încă atât de minunat; şi Dumnezeu are atât de minunate suflete, alese, tinere, chemate şi înscrise în Lucrarea Lui sfântă.
Bine a făcut fratele care a amintit despre o noapte ca asta, în care o veste minunată din ceruri a venit peste noi aşa cum, într-o noapte ca aceea pe care am trăit-o săptămâna trecută, cu şapte zile în urmă, îngerii Domnului au adus, cântând, vestea cea mare şi sfântă care a răsunat pe câmpiile Betleemului, când au zis: „Bucuraţi-vă, nu vă temeţi! Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”.
Sunt 63 de ani în noaptea aceasta de când, şi pe câmpiile pustii şi întunecate ale ţării noastre, un înger al lui Dumnezeu a venit şi a adus o veste mare şi sfântă. În zadar ar fi fost vestea adusă de înger pe câmpia Betleemului, dacă noi dormeam mai departe în păcatele noastre. În zadar ar fi cântat îngerii în Noaptea Naşterii, dacă nici unul dintre păstorii cărora li se aducea această veste nu ar fi fost treaz. Dacă toţi ar fi dormit, cine s-ar mai fi ridicat să se ducă să spună: „Haideţi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a vestit nouă Domnul!”? Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, Care a rânduit ca, totdeauna când o veste bună se aduce, să fie şi cineva care s-o asculte. Totdeauna când vine un înger şi-aduce o veste bună despre o mântuire, să fie şi un păstor care să fie treaz.
Sunt 63 de ani în noaptea aceasta. Toţi dormeau atunci. Un înger al Domnului a venit – şi-un singur păstor era treaz. | Continuare »
Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor de către Irod cel tiran
Când eram copil mă îngrozeam de câte ori citeam în istoria biblică sau auzeam la biserică citindu-se această evanghelie. Groaza o am şi acum, numai cât felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc gândindu-mă că şi azi este un Irod care caută pruncii să i taie. Acest Irod e vrăjmaşul diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletul lor. Este mai mare şi mai rău acest tiran decât cel din evanghelie, pentru că acesta caută să ucidă sufletul; şi scris este în Evanghelie: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Matei 10, 28).
Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar, o, ce lucru grozav văd eu acum în lume? Părinţii de azi dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile, şi vrăjmaşul Irod le răneşte sufletul. Părinţii din evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor, dar părinţii de azi omoară sufletul pruncilor lor şi nici habar nu au. „Când tu vezi pe un om că bate pe copilul tău – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe satan în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi nu cauţi să mântuieşti pe copilul tău“.
Ba încă unii părinţi ajută parcă lui Irod: dau în gura pruncilor, o dată cu laptele, şi sudalma şi se mândresc cu „vitejiile“ cele rele ale copiilor lor. | Continuare »
