Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»Daniel

Dacă orice lucru îşi are vremea sa (Ecles.3,1-8), după cum scrie Sfântul Cuvânt al Domnului, atunci, desigur că în viaţa omului şi a omenirii nenorocirile îşi au şi ele nu numai vremea, dar şi rostul lor.

Când vine vremea şi este nevoie de lucrarea lor, trebuie să vină şi ele.
Când trece vremea lor, când şi-au făcut lucrarea pe care trebuie s-o facă, atunci trec şi ele.
Semănatul îşi are vremea lui şi rostul lui. Căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi secerişul şi n-ar mai fi rodulSecerişul îşi are vremea lui şi rostul lui, căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi nici pâinea şi nici viaţa.
Toate sunt strâns legate una de alta şi una prin alta, în aşa fel încât fără cel dintâi, n-ar fi nici cel de pe urmă. Când vine un lucru, nici un altul nu ar putea să-1 înlocuiască spre a-i face lucrarea lui aşa cum o face acel lucru. La Dumnezeu, Atotpătrunzătoarea Înţelepciune a rânduit totul cu o desăvârşită ordine.

Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa omului sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni nu o mai poate împiedica, nici ocoli.
Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.
Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul, trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.

Daniel – şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael – erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Dan.1, 6).
Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui.

Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de EI atunci când ajunge la greu. Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în sur­ghiunul lor. În surghiunul lor… | Continuare »

Traian Dorz, din vol. Osana, Osana

A fost odată-un Copilaş
născut într-o livadă,
în grajd, afară din oraş…
Şi-atât era de drăgălaş,
că mii şi mii de îngeraşi
s-au coborât să-L vadă.

În noaptea-n care S-a născut,
s-a-nfiorat pământul;
cu cântec Cerul s-a umplut
şi crai din loc necunoscut,
îngenunchind când L-au văzut,
I-au sărutat veşmântul.

Apoi trecut-au rând pe rând,
ca ceasurile, anii…
creştea Copilul cel plăpând
Curat,
Frumos,
Cuminte,
Blând…
dar Îi creşteau cu negru gând
şi Iuda, şi duşmanii… | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Bucuria sfânta a unui suflet, de a cânta Domnului

Lângă ieslea Mântuitorului, au răsunat cele dintâi cântări de îngeri, unite cu ale oamenilor în cinstea şi spre lauda Împăratului ceresc.

Lângă leagănul Mântuitorului s-au înfrăţit Cerul cu pământul pentru prima dată, în laudele Celui ce venea să pecetluiască cu sângele Său pe Cruce, înfrăţirea aceasta veşnică.

Un suflet care îl are şi îl poartă pe Dumnezeu în adâncul lui, acela simte un îndemn, mai mult decât un îndemn, un fel de trebuinţă ca să arate lumii că el are o bucurie şi o fericire mare. Şi trebuinţa aceasta o au numai sufletele curate. Sufletele neîntinate, care sunt încălzite până la fierbinţeală, de un gând care dă naştere la izbucniri de bucurii. Cum e izvorul aşa e şi apa. Dacă izvorul e necurăţit, plin cu noroi şi cu murdării şi apa va fi urâtă, respingătoare şi murdară. | Continuare »

Traian Dorz, din «Pe genunchii lui Iisus»

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.
Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă.
– Să ai grijă, mi-a zis atunci bunica, nu cumva să mai furi ceva sau să faci ceva rău, că ochii Sfântului Nicolae te văd tot ce faci. Apoi el se duce să te spună la Tatăl cel din cer, Care pune iarăşi pe mama ta să te bată cu frânghia, până ce vei învăţa minte.

– N-am să mai fur, bunică, niciodată nimic, i-am zis eu plângând. Dar spune-mi, ochii Sfântului Nicolae văd şi prin perete?

– Să ştii că de ei nu te poţi ascunde nicăieri…
Dar, dacă nu faci rău, nu trebuie să te mai temi de Sfântul Nicolae. El e bun ca moşu’, te iubeşte şi se roagă  Domnului pentru toţi copiii cei buni. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Şi-a dorit mult de tot ca purtătorul cuibului ei să fie un cireş sau un cais. Să aibă cea mai frumoasă şi mai bogată coroană şi să fie chiar în faţa casei. Simţea vibrându-i cântecul odată cu ivirea fiecărui mugur, a fiecărui fir de iarbă. Îi zvâcnea inima cu fiecare cocor reîntors acasă. Ardea cu fiecare freamăt, cu fiecare rază, cu fiecare amurg, cu fiecare strop de rouă.
Iute şi tare grăbită mai era inima ei.
– Să vină primăvara! Să scap de frig şi de îngheţ!
Însă pomii cei mai falnici erau deja plini de cuiburi. Cel pe care-l găsise ea nu era nici în faţa casei, nici prea grozav. Dar îşi zise că va compensa lipsa aceasta cu cel mai frumos cuib. Şi puii ei vor fi primii care vor zbura.
Începu deci foarte devreme, să-şi strângă cele necesare pentru cuib. Aştepta numai să-i înflorească pomul.
Dar iată că toţi pomii îşi răspândeau deja parfumul. Înfloriseră toţi. În cuiburile vecine, toate păsărelele lucrau de zor reparând cuiburile vechi, construind şi înfrumuseţând altele noi. Pregăteau viitorul lor culcuş. Numai pomul ei nu se grăbea deloc să înflorească. Nu era nici cireş, nici cais, nici măcar măr. Era un prun ce-şi înălţa spre soare braţele încă tot golaşe şi pline de ţepi. Şi nici o frunză. Nici un mugur…
Acum toate visurile ei s-au spulberat. De ce i le-a mai dăruit Dumnezeu dacă nu i se pot împlini? Cântecul ei sună trist şi rece, şi neîmpărtăşit. Vai, ce grăbită şi fericită era ieri! Şi ce tristă astăzi! Viersul ei răsună tot mai jalnic. Apoi tace. | Continuare »

– Ce urâcioşi sunt copiii neastâmpăraţi! Copiii care mereu se urcă ba pe-un scaun, ba pe masă, ba în copaci, ba pe scări. Ei fac atâta necaz celor care sunt cu ei.
Adeseori Dumnezeu lasă ca neascultarea lor să-i pedepsească. Aceşti copii pot fi recunoscuţi foarte uşor, căci genunchii, nasul, fruntea şi toată pielea lor e plină de jupuituri, de vânătăi şi de cucuie. Aşa le trebuie, căci totdeauna cine nu ascultă sfatul cel bun trebuie să pătimească. Să înveţe măcar din suferinţă. Aşa cum a învăţat Ionel.
Aşa îmi spunea mie bunica odată. Şi eu am întrebat:
– Care Ionel, bunică?
– Ionel, nu-l ştii tu pe Ionel? El n-a fost totdeauna aşa de liniştit cum este acum. Ci a învăţat să asculte numai după ce a căzut de pe căpiţa cu fân.
– Cum a căzut Ionel, bunică?
– Şi el era cam tot aşa ca tine. Oricând îl căutau ai lui, era ori prin pom, ori pe scară, ori prin pod. De multe ori aluneca, de ţipa mamă-sa că pică şi moare.
Dar el nu voia să înveţe minte, ci, după o scurtă frică, făcea iarăşi la fel. Tatăl lui, văzând că nu merge cu buna şi că băiatul nu vrea să înveţe numai de cuvânt, începuse şi cu răul.
Dar Ionel, care era cuminte doar când era acasă tatăl său, îndată ce îl vedea plecat, îşi făcea parcă de cap, umblând numai pe sus.
Într-o dimineaţă, când tatăl său ieşea cu boii prin grădini să meargă la plug, Ionel fu repede în vârful căpiţei de fân, ca să se uite după plug şi după păsări.
Ce bine îi părea că tatăl s-a dus, iar el poate să se joace în voie pe căpiţa de fân.
Nici nu-i păsa lui că strică vârful căpiţei, iar când o să plouă va intra apa până jos şi va putrezi fânul cel bun pentru care munciseră atât de mult părinţii lui. | Continuare »

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…

Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.

Am simţit că mă trec fiorii de frică… | Continuare »

Vlad GHEORGHIU

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise: | Continuare »

Traian Dorz, din Pe genunchii lui Iisus

E bine uneori să fim pedepsiţi chiar de la început, când facem răul, pentru că lecţia pedepsei ne fereşte mai târziu de multe nenorociri. Însă, dacă n-avem de la începutul greşelilor o lecţie usturătoare, nu numai că ne obişnuim să facem răul, dar mai târziu învăţăm binele mai greu.
Eu prima lecţie aspră am primit-o chiar după prima faptă rea. Şi bine a fost aşa, căci, dacă n-o primeam, cred că nu m‑aş fi oprit. Fiindcă răul iute îl înveţi, dar anevoie îl laşi.

Era o primăvară caldă. Tata nu venise din război, mama şi bunicii erau la sapă de mult, pe după grădini.
Aveam abia trecuţi patru ani, dar îmi aduc aminte ca azi. Venisem încălzit de la joacă şi, intrând în casă la răcoare, primul lucru pe care l-am văzut a fost cojocul moşului aşezat pe un scaun. Îndată mi-am adus aminte de îndemnul verişoru-lui meu care era flăcău şi fuma.
– Fură bani de la moşu’, îmi spunea el. Şi adă-i la mine să-ţi dau şi ţie ţigări…
Am băgat mâna în buzunarul moşului, am luat cât am găsit şi repede m-am dus cu banii la văru-meu. El era mai mare cu zece ani ca mine.
| Continuare »

O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »

Traian Dorz, din «Ţara minunată»

Buna lecţie pe care mi-a dat-o bunicul meu când mi-a spus despre întâmplarea lui Ionel n-am mai uitat-o niciodată. Ea mi-a folosit de multe ori, când mi se mai ridica în inimă ispita de a dori plată pentru binele meu sau pentru datoria pe care mi-o împlineam.

Niciodată după aceea însă n-am mai zis părinţilor mei de vreo plată. Îmi era ruşine până şi de o astfel de dorinţă care m‑ar fi putut ispiti, chiar dacă aş fi meritat o plată pentru ceea ce făcusem.
Dar un alt păcat, tot aşa de mare, pusese pe neobservate stăpânire vicleană pe inima mea.

De câte ori făceam câte ceva, nu mai aşteptam plată, dar aşteptam laudă. Începusem să am în sufletul meu o sete chinuitoare să fiu lăudat pentru orice lucru, ca şi cum cine ştie ce mari merite sau daruri aş fi avut eu.
Dacă cei din jurul meu nu-mi aduceau laudele după care alergam eu, începeam să mă laud singur:
– Vezi, bunicule, ce frumos am făcut asta?
– Vezi, bunico, cât de multe fac eu?
– Vedeţi ce repede m-am dus?…

La început, ai mei, ca să mă încurajeze şi să mă încânte spre a face şi mai mult sau şi mai repede, lăudau faptele mele, mărindu-le nespus de mult însemnătatea şi frumuseţea. | Continuare »

De ce a asemănat Iisus pe farisei cu aluatul, zicând: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor!“ (Matei 16, 6)? – a întrebat odată un învăţător pe elevii săi.
– Pentru că – a răspuns copilul unui credincios – prin aluat totdeauna pâinea creşte, se umflă şi arată mai mare decât este.
(din «600 Istorioare religiose» Pr. I Trifa)