Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos
Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte.
Azi, prigoanele păgânilor vrăjmaşi au încetat. A rămas însă un alt vrăjmaş: diavolul, vrăjmaşul cel mare, care umblă după creştini să-i despartă de mărturisirea lui Hristos. Diavolul pune în faţa omului ispitele, patimile şi păcatele; de câte ori omul le alege pe acestea, s a lepădat de Hristos, L-a tăgăduit pe Hristos, s a despărţit de Hristos şi a rămas cu păcatul, cu moartea. Mărturisirea lui Hristos înseamnă şi astăzi să alegi între moarte şi viaţă, între moartea şi viaţa cea sufletească.
Ah, cu câtă uşurinţă se leapădă creştinii de azi de mărturisirea lui Iisus Hristos! Cei dintâi creştini mai bine sufereau chinuri şi moarte, decât să-L tăgăduiască pe Hristos. Vieţile Sfinţilor şi istoria celor dintâi creştini sunt pline cu măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Iată o pildă din cele multe:
Pe vremea persecuţiei pe care împăratul arian Valens o dezlănţuia împotriva drept-credincioşilor, Sf. Vasile cel Mare a fost chemat de prefectul locului, care i-a zis:
– Să-ţi iei cu tine tot ce ai!
– N-am nimic – răspunse Sf. Vasile cel Mare – decât hainele de pe mine şi cartea asta (Scriptura).
– Te voi trimite în exil!
– Pentru mine nu există nici un exil, pentru că pământul este al Domnului, oriunde m-aţi trimite.
– Te vom omorî!
– De asta mă bucur – răspunse Sf. Vasile cel Mare – căci mă trimiteţi în Patria mea cea Cerească.
– Siliţi-l să păcătuiască! – zise atunci un alt prefect păgân.
– Asta ar fi singura pedeapsă, răspunse Sf. Vasile, dar la asta nici toate temniţele şi săbiile din lume nu mă pot sili.
– Cu astfel de oameni – răspunse prefectul – nu putem isprăvi nimic; daţi-i drumul!

O Doamne, cât de departe suntem noi, creştinii de azi, de o astfel de mărturisire! Creştinii de astăzi se leapădă şi se despart de Hristos pentru toate nimicurile, pentru toate plăcerile, ispitele şi patimile acestei lumi. Fără nici o prigoană. Creştinii de azi „se ruşinează de Hristos“ şi de mărturisirea Lui. Sunt creştini pe care în veci nu-i auzi vorbind despre Iisus Hristos şi mântuirea sufletului. Vorbesc despre boi, vaci, gunoi etc., dar despre Iisus Hristos şi sufletul lor le este ruşine să vorbească. Oare nu este aceasta o tăgăduire a lui Hristos?
A fi un creştin adevărat înseamnă să-ţi dai seama că în fiecare clipă ţi se pune înainte mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos aşa cum ai făcut-o, ascultând de Domnul sau de diavolul. Mântuirea sufletului tău începe în clipa când te-ai hotărât la o viaţă nouă cu Domnul şi, cu darul Lui, te-ai apucat să-L mărturiseşti clipă de clipă.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi spunea amănunte interesante despre ce a păţit în zilele dintâi când s a hotărât să înceapă lupta contra păcatelor şi să-L mărturisească pe Domnul în fiecare clipă şi cu fiecare faptă a sa. „În dimineaţa celei dintâi zile – îmi spunea el – m-am ridicat dis-de-dimineaţă şi m-am rugat îndelung să-mi dea Dumnezeu putere şi ajutor să mi pot ţine hotărârea luată. Dar, cât ce am isprăvit cu rugăciunea, hop, în curte, cu un vecin certăreţ cu care mai avusesem de multe ori vorbe slabe. Venea şi acum cu ceva vorbe de ceartă. I am răspuns cu vorbe bune, am lăsat după el şi am trecut cu bine peste aceasta. Dar, îndată, începu femeia cu vorbe la mine că sunt un slăbănog… că nu-s vrednic să-mi apăr drepturile mele. În vremea asta, iacă vine şi o văduvă săracă cu rugarea să o împrumut cu nişte bani. De altă dată mă scăpam de ea cu o minciună, dar acum minciuna ar fi însemnat să-L tăgăduiesc pe Hristos. Am ascultat-o. Femeia mea a început şi mai şi… Eu am plecat la lucru, în câmp, zicându-mi în mine: astea-s atacurile Satanei contra hotărârii mele. Zile întregi a dat Satana aspre atacuri contra hotărârii mele; eu însă nu m-am lăsat; l-am bătut mereu, întărindu-mă în rugăciune, până ce, în urmă, am putut striga plin de bucuria biruinţei: „Te-am biruit, Satano!“…
În partea a doua, ne spune Evanghelia că trebuie să-L iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică peste iubirea de părinţi, de copii, de soţie, de casă, de averi şi bogăţii. Asta însă nu înseamnă că trebuie să ne părăsim casele, sau averile, sau familia. Mântuirea nu înseamnă că trebuie să ieşim din lume şi să intrăm în atare peşteră sau mănăstire (Părintele Iosif Trifa nu desconsideră viaţa monahală care are rosturile ei bine rânduite de canoanele Bisericii. În fond şi cei din Oastea Domnului prin viaţa lor de austeritate sunt nişte „călugări în straie de mireni“ – n. n.).
Munca şi grija de casă şi de familie sunt o poruncă a Evangheliei: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai casei a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un păgân“ (I Tim. 5, 8).
Evanghelia ne lasă şi familia, şi casa, şi averea; ne lasă şi dragostea pentru familia şi casa noastră. Cere însă Evanghelia să nu ne înecăm în grijile şi în dragostea de cele lumeşti şi trecătoare. Inima noastră trebuie să fie întreagă a Domnului; trebuie să bată pentru Domnul, pentru Patria cea Cerească. Toate averile şi bogăţiile noastre lumeşti trebuie „să le socotim gunoaie, pentru a-L putea dobândi pe Hristos“ (Filip. 3, 8).
Scriitorul păgân Diognet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viaţa celor dintâi creştini: „Aceşti oameni trăiesc în ţara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este sus în cer; ei se consideră ca nişte străini în această lume. Ei spun că trăiesc în carne, dar n-ascultă de carne. Ei trăiesc pe pământ, dar călătoresc spre cer“.
Frumoasă mărturisire! Cât de departe se află viaţa şi creştinătatea noastră de această mărturisire!