„CE SĂ FAC CA SĂ MOŞTENESC VIAŢA DE VECI?”

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 48 / 10 dec. 1922, p. 5

„În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat către Iisus ispitindu-L pe El şi grăind: «Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa veşnică?». Iar Iisus i-a zis lui: «Poruncile ştii: să nu curveşti. Să au ucizi. Să nu furi. Să nu fii mărturie mincinoasă. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe muma ta». Iar el a zis: «Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele». Iar Iisus, auzind acestea, i-a zis lui: «Încă una îţi lipseşte: toate câte le ai vinde-le şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino după Mine». Iar el, auzind aceasta, s-a întristat, că era bogat foarte. Şi văzându-l Iisus că s-a întristat, a zis: «Cât de anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu…»” (Lc 18, 18-25).

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”, L-a întrebat omul din Evanghelia de duminică pe Iisus. „Ţine poruncile”, i-a răspuns Iisus şi omul era gata-gata să fie declarat moştenitor al vieţii de veci, pentru că se lăuda că „păzeşte toate poruncile”. Dar Hristos ştia că o patimă îl ţine legat în lanţuri şi această patimă – lăcomia şi iubirea lui de avuţii – a ieşit îndată la iveală când i-a zis Iisus: „împarte săracilor averea ta şi vino după Mine”. Iubirea de avuţii „l-a întristat foarte” pe bogat şi nu l-a lăsat să plece după Hristos. La aceasta a zis Iisus învăţăceilor: „Anevoie vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu”, ca şi cum ar zice: „Iată, din pilda acestui om văzurăţi cum lăcomia, iubirea şi grija averilor îi împiedecă pe mulţi bogaţi să intre în împărăţia cerului». | Continuare »

TĂMĂDUIREA PATIMILOR

Acum duminică avem la rând evanghelia cu îndrăciţii din latura gadarenilor (Mt 8, 28-34). Această evanghelie se află tâlcuită pe larg şi frumos în cartea a II-a Tâlcuirea Evangheliilor.
Aici vom spune numai atât. „Îndrăciţi” sunt şi azi destui. Toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte (beţivii, desfrânaţii, zgârciţii, mânioşii etc.) sunt un fel de „îndrăciţi”.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zuruie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni.
O, ce lucru grozav este un om legat în lanţurile diavoleştilor patimi! Un astfel de om şi-a pierdut libertatea, şi-a pierdut viaţa, şi-a pierdut sufletul.
Dar aici vine Evanghelia cu vestea cea dulce şi scumpă. Toţi cei cuprinşi de duhul cel rău al patimilor rele… toţi cei legaţi şi ferecaţi în diavoleştile lanţuri ale patimilor rele pot fi mântuiţi… mântuirea lor nu e pierdută. Iar această mântuire o dă Iisus Mântuitorul.
Patimile cele rele sunt lucrul diavolului. Iar Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să strice lucrul şi puterea diavolului (Mt 10). El a venit anume să ne scape de sub puterea lui satan. Patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti, iar Domnul Iisus a venit în lume anume să rupă aceste lanţuri. El singur poate frânge aceste lanţuri blestemate. | Continuare »

Să ceară milă pentru un rob al său…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz
la comemorarea fratelui Popa Petru, la Săucani – 29 iunie 1988

… Astăzi s-a vorbit despre întâmplarea sutaşului aceluia care a venit şi s-a rugat pentru supusul său. Şi se vorbeşte despre credinţa sutaşului şi despre felul minunat în care el a venit la Iisus. Dar se vorbeşte foarte puţin despre robul pentru care a venit şi a mijlocit omul acesta. Trebuie să fi fost acesta un om minunat. Pentru că sutaşul acesta spunea: „Am mulţi sub stăpânirea mea…”. Şi, în mijlocul tuturor acelor mulţi, acest rob pentru care a venit să se roage el trebuie să fi fost un copil minunat, un om minunat, că a [meritat] să facă stăpânul pentru el un sacrificiu aşa de mare. Un sutaş roman să se ducă să se roage la reprezentantul unui popor asuprit de ei şi să ceară milă pentru un rob al său… e o jertfă mare. Acest mare stăpân, acest mare stăpânitor peste robi a făcut un lucru mare pentru robul său. Ce minunat trebuie să fi fost robul acela pentru care stăpânul lui a făcut aşa un gest frumos!
Noi mulţumim lui Dumnezeu că, pentru fratele nostru şi pentru bucuria aceasta, ne-a dat un timp aşa de plăcut şi o zi aşa de minunată astăzi.
Mulţumim lui Dumnezeu că v-a pus pe inimă gândul să veniţi. Şi-I mulţumim că v-a ajutat să realizaţi acest gând. Mulţumim că multele piedici care v-au fost în cale fiecăruia le-aţi biruit şi aţi ajuns în această zi. Duceţi mai departe un mesaj frumos. Şi, [amintindu-vă de această] frumoasă zi, gândiţi-vă că Domnul a pregătit-o aşa frumoasă, pentru că l-a iubit aşa de mult pe robul acesta care L-a slujit aşa de frumos pe Stăpânul său.
Să ne dăm şi noi silinţa să-L slujim aşa de frumos pe Domnul nostru, ca, atunci când va fi nevoie să intervină pentru noi undeva, să poată face Domnul acest lucru cu bucurie, cum a făcut stăpânul pentru robul din Evanghelia de astăzi.
Domnul să fie binecuvântat pentru astfel de robi minunaţi care mişcă inima stăpânilor lor.
Am trăit şi am văzut foarte multe astfel de gesturi frumoase. Din cauza unui slujitor credincios, Dumnezeu a mişcat inima unui stăpân puternic. Şi multe roade minunate au adus în familiile unor oameni mari viaţa modestă, ascultătoare şi curată a unor fraţi de-ai noştri care au fost slujitorii lor. | Continuare »

„Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”

Pr. Vasile Ouatu la adunare a Oastei Domnului în comuna Potlogi, judeţul Dâmboviţa

… Este la rând tocmai evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era Păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-L însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc deodată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. Eu vin la Tine cu toată încredinţarea şi Te rog, dă-mi vederea”. | Continuare »

Tămăduirea celor zece leproşi

EVANGHELIA DE DUMINICĂ Se cheamă a celor zece leproşi. Ea ne spune că Iisus a tămăduit zece oameni care purtau o boală înfricoşată. Dar dintre aceşti zece tămăduiţi, numai unul şi-a adus aminte să-I mulţumească lui Hristos pentru darul tămăduirii.
„Ceilalţi unde sunt?”, a întrebat Iisus şi a mustrat pe aceia care uitaseră binefacerea.
Ce vrea să ne înveţe această evanghelie? Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi-ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l au avut de la Mine o săptămână întreagă?”.
„Ceilalţi unde sunt?”, ar întreba apoi despre aceia pe care i-a scăpat cu viaţă din focul războiului şi care au uitat a mulţumi cu facerea de fapte bune.
Avem noi românii o sucă tare urâtă. Şi anume, de câte ori dobândim ceva sau scăpăm cu bine din vreun necaz, alergăm la aldămaş, adecă nu la rugăciune şi biserică, ci la birt şi băutură.
La noi, românii, să beau atâtea aldămaşuri, încât, dacă nu mai mult, apoi de bună seamă, cu câţi bani se bagă în ele, ar putea trăi şi s-ar putea încălţa şi îmbrăca toate văduvele şi toţi orfanii noştri de război.
Ascultând dar evanghelia de duminică, să ne dăm seama despre datoria ce o avem de a-I da neîncetat mulţumită lui Dumnezeu cu rugăciuni şi fapte bune – nu cu păcate.

Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 3 / 29 ian. 1922, p. 3

O ÎNTREBARE

O ÎNTREBARE

rintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine, pg. 335-340

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Dragul meu frate, cunoşti tu oare pe Domnul Iisus?
Iată o întrebare asupra căreia tu trebuie să te opreşti o clipă, să te gândeşti cu toată seriozitatea şi să-ţi dai un răspuns hotărât. O, de L-ai cunoaşte cu adevărat… câtă fericire se va revărsa asupra sufletului tău zbuciumat şi frământat!… Ştiu – şi parcă te aud spunându-mi: „Desigur că-L cunosc, că doar sunt creştin!”. O, de-ar fi aşa!… Dar ia gândeşte-te bine, ce fel de cunoaştere ai tu? Nu cumva ea este numai o umbră de noapte întunecoasă?
Deschizând Cartea lui Dumnezeu, vedem că nu toţi oamenii L-au cunoscut cu adevărat. Cei mai mulţi au avut o cunoaştere cu totul greşită despre Domnul. Chiar din primele clipe ale venirii Sale pe pământ, oamenii s-au împărţit. Irod împăratul vedea în Iisus pe Acela care-i va lua împărăţia, din care cauză s-a turburat şi apoi s-a umplut de mânie, dându-se la uciderea pruncilor. (Mt 2, 16-18).
Nicodim, un fruntaş al iudeilor, vedea în Domnul Iisus un învăţător de la Dumnezeu (In 3, 2; Mt 19, 16).
Femeia Samarineancă, un iudeu oarecare sau, cel mult, un proroc (In 4, 8).
Unii dintre oameni vedeau în Domnul Iisus pe unul din proroci: Ilie sau Ioan Botezătorul (Mt 16, 14) sau chiar pe un altul (In 6, 14). Alţii vedeau pe unul din feciorii lui David (Mt 22, 42), pe fiul tâmplarului Iosif (Mt 14, 15), iar alţii, în frunte cu fariseii, vedeau în Domnul un vrăjmaş al Legii (In 5, 16), un om păcătos (In 9, 25) şi chiar un samarinean care are drac (In 8, 48), din care cauză L-au prigonit şi asuprit, iar în cele din urmă, suferinţele Lui au culminat cu răstignirea de pe cruce. | Continuare »

Tăierea împrejur

… Lucrurile tainice cu privire la Botez vin încă de la Avraam; de acolo vine rădăcina credinţei creştine. Avraam era de 99 de ani când a fost chemat şi ales de Dumnezeu şi a făcut Dumnezeu legământ cu el prin tăierea împrejur. I s-a dat ca legământ tăierea împrejur. Apoi Avraam i-a tăiat împrejur pe toţi ai casei lui. Îl avea pe Ismail de 13 ani şi la acea vârstă l-a tăiat împrejur. După un an de zile îl naşte pe Isaac. Dar înainte da a se naşte Isac, porunca era dată, căci Dumnezeu i a spus: „De astăzi înainte, orice copil de parte bărbătească ce nu va fi tăiat împrejur a opta zi să fie stârpit din popor, că a stricat legea”. Vedem aici o taină a lui Dumnezeu: tăierea împrejur începe cu cei maturi, dar apoi se aplică celor minori. Şi, începând de la Isaac, tot poporul ales s-a tăiat împrejur a opta zi. Toţi cei ce au rămas sub Legea lui Moise până astăzi se taie împrejur.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Eu sunt iudeu din iudei. În ceea ce priveşte Legea, fariseu; eu, care am fost tăiat împrejur a opta zi”. Şi eu îi întreb pe cei de alte credinţe:
– De unde a ştiut el, la opt zile, că a fost tăiat împrejur?
– Pentru că era în practica Legii, răspund ei.
– Da? Pe aceea o recunoşti! Dar că Botezul se practică de două mii de ani în Biserica creştină, pe asta nu mai vrei s-o mai recunoşti! Nu vedeţi că sunteţi chinuiţi de satana, măi oameni buni? Nu vedeţi unde v-a adus satana, să tăgăduiţi o taină aşa de mare, Taina Botezului?
Tăierea împrejur a început cu cei maturi şi continuă cu cei mici, cu nou-născuţii. Exact aşa e şi cu creştinismul. | Continuare »

Porunca tăierii împrejur nu venea din Lege, ci din făgăduinţă

Titus Niculcea

…Acum să citim câteva cuvinte de la Ieşire 32, 31-32: „Moise s-a întors la Domnul şi a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!». Domnul a zis lui Moise: «Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te dar şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele îi voi pedepsi pentru păcatul lor!»”.
Acesta e un subiect foarte important, la care m-am gândit să mă refer în seara aceasta, căci şi noi facem aceiaşi paşi ca poporul Israel.
Scrierea în Cartea Vieţii, în cazul poporului Israel, se făcea prin tăierea împrejur. Porunca tăierii împrejur nu venea din Lege, ci din făgăduinţă, prin Avraam; şi cei tăiaţi împrejur erau înregistraţi în Cartea lui Dumnezeu. Mai târziu erau şi în evidenţa templului, pe pământ, dar în primul rând erau scrişi în cartea lui Dumnezeu, în ceruri. Moise ştia foarte bine lucrul acesta. Şi, în schimbul iertării poporului care păcătuise, a cerut să-l şteargă Dumnezeu pe el din Cartea Vieţii. Se simţea vinovat faţă de Dumnezeu împreună cu poporul.
Domnul vine şi-l întăreşte, spunându-i: „Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi şterge din cartea Mea”. Acesta este un adevăr dumnezeiesc care astăzi corespunde identic cu starea noastră, a creştinilor. Şi noi, prin Taina Botezului, am primit acelaşi drept, ca cei din vechea Lege: când preotul ne-a înregistrat în matricola botezaţilor, ca membri ai Bisericii creştine, ai Bisericii Ortodoxe, tot atunci şi numele nostru, prin Botez, a fost scris în Cartea Vieţii. Asta s-o ştim cu toţii! Căci există o concepţie străină… în special ereticii folosesc cuvântul acesta: „Dacă ai să fii chemat, ai să vii la noi”. Ei ştiu ceva despre o chemare şi au în vedere faptul că botezul este începutul şi pricina acestei chemări, numai nenorocirea e că ei nu recunosc botezul copiilor, ci doar botezul făcut la maturitate. Aici este orbirea lor sufletească. Satana i-a derutat de la dreapta credinţă, ca să-şi piardă mântuirea. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI

Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor de către Irod cel tiran

Când eram copil mă îngrozeam de câte ori citeam în istoria biblică sau auzeam la biserică citindu-se această evanghelie. Groaza o am şi acum, numai cât felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc gândindu-mă că şi azi este un Irod care caută pruncii să i taie. Acest Irod e vrăjmaşul diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletul lor. Este mai mare şi mai rău acest tiran decât cel din evanghelie, pentru că acesta caută să ucidă sufletul; şi scris este în Evanghelie: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Matei 10, 28).
Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar, o, ce lucru grozav văd eu acum în lume? Părinţii de azi dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile, şi vrăjmaşul Irod le răneşte sufletul. Părinţii din evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor, dar părinţii de azi omoară sufletul pruncilor lor şi nici habar nu au. „Când tu vezi pe un om că bate pe copilul tău – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe satan în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi nu cauţi să mântuieşti pe copilul tău“.
Ba încă unii părinţi ajută parcă lui Irod: dau în gura pruncilor, o dată cu laptele, şi sudalma şi se mândresc cu „vitejiile“ cele rele ale copiilor lor. | Continuare »

Omilia 52 a Sfântului Grigorie Palama la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

1. Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte. | Continuare »

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi

Duminica a VII-a după Paşti
A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe ucenicii unui învăţător despre care nu aţi auzit nimic. Îi vedeţi smeriţi, cumpătaţi, înţelepţi, râvnitori, ascultători şi îndestulaţi cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei crede despre învăţătorul lor? Fără îndoiala că vei avea despre el cea mai bună părere cu putinţă.
Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe soldaţii unei căpetenii de oşti, despre care nu aţi prea auzit. Îi vedeţi că sunt harnici, curajoşi, disciplinaţi, îndestulaţi de iubire frăţească şi bucuria de a se jertfi. Cum îl veţi socoti pe mai marele lor? Cu siguranţă îl veţi socoti vrednic de toată laudă.
Închipuiţi-vă că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-aţi văzut niciodată nici nu l-aţi gustat în viaţa voastră; un fruct arătos ochilor, cu gust minunat şi miros plăcut. Vă veţi întreba ce fel de pom rodeşte astfel de fructe şi dacă voi nu aţi cunoscut înainte pomul acela, îl veţi socoti cel mai bun pom din lume, şi îl veţi lăuda până la cer.
Atunci, iată, văzând ucenici buni, veţi socoti că învăţătorul este bun. Văzând soldaţi buni veţi socoti că, mai marele lor este bun. Şi văzând fructe bune, veţi socoti că pomul este bun.
“Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44). Pomul bun nu face fructe rele, şi nici pomul cel rău nu face fructe bune. “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16).
Nu, spinii nu se culeg din viţă de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovadă.
Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură, pentru a-i învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului duhovnicesc. | Continuare »

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XII-a după Rusalii

tanarul bogat m-tirea SiretiIubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”.
Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică.
Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

***
Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic.
Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există!
Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. Psihologia, nu cea de suprafaţă, ci cea a profunzimilor (abisală) spune că omul este şi o fiinţă materială, este şi o fiinţă economică, este şi o fiinţă comercială, este şi o fiinţă socială, este multilaterală şi multidimensională. Dar psihologia de astăzi mai spune că omul este o fiinţă limitrofă sau metafizică. Ce înseamnă asta? După cum aici, la graniţă, avem de o parte iubita şi martirica noastră patrie, iar de cealaltă parte un spaţiu străin, adică suntem la graniţa dintre două state, în acelaşi fel şi omul se află la graniţa dintre două lumi. Una este lumea pământească, iar cealaltă este ceea ce va să fie, cea de dincolo de lumea materială. Şi omul participă la ambele. | Continuare »

Iuda şi noi

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sophia

judas-brought-again-the-thirty-pieces-of-silver-to-the-chief-priests-and-eldersPe ziua de astăzi – iată, prin altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu Îl voi da pe El vouă?“ Ei i-au dat treizeci de arginţi. Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vină şi pedeapsă pentru uciderea de Dumnezeu? Şi cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa de apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţa au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-l tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară“. Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-l lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda – şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui. | Continuare »

„NU POT SĂ VĂD NELEGIUIREA UNITĂ CU SĂRBĂTOAREA” (Is 1, 13)

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 53 / 27 dec. 1936, p. 5

Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie are dumnezeiasca însuşire de a fi categoric, lămurit, necruţător cu păcatul; tăietor fără milă în păcat şi fărădelege. Aşa e şi locul de la Ieremia capitolul 1, versetele 10-15, unde Dumnezeu mustră praznicele iudeilor.
„Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare – zice Domnul –, căci Mi-e scârbă de tămâie. Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, căci nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Urăsc praznicele voastre, Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult; căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is 1, 13-15).
Ce osândă, ce judecată aspră era aceasta pentru praznicele de pe atunci! Dar această osândă stă în picioare şi azi. Cuvântul lui Dumnezeu strigă şi azi: „Urăsc praznicele voastre… pentru că nu pot să văd praznicul batjocorit de păcat…”.
O, cum a ştiut diavolul să sape mereu în creştinismul din lume, în lucrul lui Dumnezeu din lume! În toate orânduielile lui Dumnezeu se vede săpătura vicleanului diavol. | Continuare »

Sfantul Teofan Zavoratul – Predici (Ed. «Sophia», Buc., 2009)

petru_pavel1Prăznuind acum în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, trebuie să primim de la ei şi povăţuirea cuvenită zilei, ca să nu prăznuim în deşert, ci prin prăznuire să învăţăm cum să trăim creştineşte, iubind. La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi, mai ales, scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie pe ziua de astăzi. Vă rog să ascultaţi.
În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru“ şi „Pavel“, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?
„Petru“ înseamnă „piatră“ şi arată tăria, statornicia şi neclintirea. „Pavel“ înseamnă „mic“, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vieţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mântuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuşi, ascultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri. | Continuare »