Comori Nemuritoare

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

 Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus Mântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La pagina 40 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa“. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă: „Calea Durerilor“. Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa“, „Calea Durerilor“. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni“, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 40 drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură, şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici – la numărul 9 – e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

Sosind Ziua Azimelor – Joia cea Mare – în care trebuia să se jertfească Paştile, Mântuitorul a trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte, ducând un urcior cu apă. Acel om – a zis Iisus – „vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi, mergând ei, au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile“ (Luca 22, 7-13).
Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea. Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre.
Înlăuntrul ei, îndată ce intri, se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei musulmane.
Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor. E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă în spate cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.
După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se aşeză la masă împreună cu Apostolii şi, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea…“ (Luca 22, 15); şi, luând pâinea, o binecuvântă şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“. Şi, luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.
„Şi, mâncând ei, Iisus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde“ (Matei 26, 21). O vie mişcare se face între Apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte“ (Ioan 13, 22). „Şi, întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?“ (Matei 26, 22). Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit cu trădarea în sufletul tău? Dar, staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?“ Şi i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis“ (Matei 26, 25). | Continuare »

– O întâmplare din zilele noastre –

Acum duminică avem evanghelia slăbănogului din Capernaum, pe care l-a tămăduit Iisus, zicându-i: „Ia-ţi patul tău şi umblă”. Minunea aceasta se întâmplă şi azi în jurul nostru, de câte ori ne apropiem de Mântuitorul cu bolile cele sufleteşti şi luăm tămăduire. Dar această minune se întâmplă şi în viaţa cea trupească, când trăim o viaţă aprinsă şi cuprinsă de credinţă tare şi încredere în Mântuitorul. Iată, spre pildă, ce istoriseşte un medic de la Bucureşti într-o revistă:
„De două luni zăcea în spitalul nostru o femeie bolnavă, venită pentru operaţie. Sărmana! Era o jale… Să ne apropiem cu cuţitele noastre de ea, nici vorbă nu era… Era atât de slabă, că ar fi adormit pe veci în decursul operaţiei… Pe urmă, boala i se înrăutăţi… nu putea stânca şi, pe urmă, ca pupăză pe colac, se ivi şi oftica (tuberculoza). Era în pragul unei morţi sigure şi grabnice. Dar avea ceva această femeie ce ne atrăgea şi ne umplea de uimire. Era veşnic voioasă şi vorbea atâta căldură de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, încât n-am mai auzit astfel vorbindu-se. Niciodată n-am auzita văicărindu-se, cu toate că avea pentru ce. Am întrebat-o odată de ce-i atât de crud cu ea Dumnezeu în care crede aşa de mult. Şi mi-a răspuns cu atâta bunătate, încât am rămas uimit. Şi, când m-a lămurit, după Scripturi, că «Domnul a ales vasele cele slabe, să le facă de ocară pe cele tari», am rămas ruşinat. «Şcoala vieţii adevărate – zicea femeia – în necazuri de acestea se învaţă… Asta-i crucea pe care Iisus Hristos mi-a dat-o să o port, ca să fiu tu El în ne¬încetată legătură sufletească»… | Continuare »

Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. […] Nu şi-au întemeiat credinţa pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif şi prin cuvântul său.
Cei mai mulţi n-au citit cărţile Părintelui. Erau din Sibiu şi era acolo gazeta, şi… dacă erau doi sau trei dintre toţi cei care erau în Sibiu atunci abonaţi la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărţile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creştini după Evanghelie sau la baptişti, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful şi pulberea de toţi.
Puterea Domnului şi Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în ţara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.
De aceea am îndemnat mereu: citiţi cărţile acestea! Nu numai aşa de suprafaţă! [Ci] să le subliniezi aşa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate şi trăite, şi recitite, şi răscitite. De trei, patru, de cinci, şase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.
Zic, să ne pătrundem şi noi de tot acest simţământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toţi ceilalţi. | Continuare »

Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. | Continuare »

Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)

„Statornici vom iubi Lucrarea şi glas străin nu vom urma, ci totdeauna după Domnul vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »

În revista «Oastea Domnului» nr. 2, din 10 ianuarie 1932, scrie:
„…Ca un răspuns la datina cea păgânească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii, Oastea de la Sibiu a «aranjat» o mare «petrecere» duhovnicească în noaptea de Anul Nou…
Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice, unde se ţin şi adunările Oastei. Sala este plină… Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul acestei «petreceri». Arată păgânătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici, în Sibiu, ca la miezul nopţii toată lumea chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare a oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de orgie de te ia o groază. Ca un răspuns la această păgânătate, noi ne-am strâns aici ca să petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce însemnătate are timpul în lucrarea mântuirii noastre. (…)
A urmat un program plin de putere, până la orele 11 noaptea, când Părintele Trifa face o propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi, să ieşim cu lumini aprinse şi cu cântări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei nopţi, să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc…

Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfântă. Facem rost de lumânări şi ne pregătim. La amiezul nopţii, cântăm: «Zis-a Domnul, privegheaţi»… Părintele Nanu rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.
Ieşim în stradă, ne încolonăm câte cinci, aprindem lumânările, suntem un convoi lung, impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cântării «O, ce dulce-i Domnul Sfânt», plecăm spre «front». Din toate părţile lumea se strânge să vadă ce este acest lucru: în Noaptea de Anul Nou, un convoi de oameni cu lumânări şi cu cântări religioase, cu trei preoţi în frunte, prin oraş… e ceva cu totul uimitor… Lumea buimăcită nu poate înţelege nimic… Lume tot mai multă se strânge în jurul nostru… ne asurzeşte huietul «frontului». | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 32

Mai fi-va la Sfârşit o Judecată, cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată, cum a făcut, oricare dintre noi…

De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, fără ca noi să primim nici o înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur, cercetându-se cărţile noastre şi negăsinduse în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă recunoscute de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici intereselor Statului, nici Bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare, de ce să fie urmărite tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa. | Continuare »

Cornel RUSU,
Cuvântul, Cheie a Darurilor

Era în 1947. Se apropia marea sărbătoare a Creştinităţii: Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste tot pregătiri de colinde, piese, poezii, grupuri de fraţi consultându-se cum ar fi mai bine. Eu stăteam singur, înţelegându-mă cu mine însumi. Mi-am amintit că la Lipova, în urma postului şi rugăciunii, mi s-a arătat ce aveam de făcut şi eram convins de prezenţa Domnului, cum că El mi-a vorbit. Dar, înhămat la carul Faraonului, nu vedeam portiţa de ieşire. Totuşi nădăjduiam într-o minune care să rupă funia ce mă lega de serviciu şi să îmblânzească spiritul de patroană al mamei, care n-ar fi vrut să-i scape rodul muncii nici unuia dintre noi.
În timp ce depănam amintirile trecutului cu minunatele-i descoperiri, iată factorul, la poartă, cu o scrisoare. Era de la fratele Bolunduţ. Printre altele, citesc: „Vino, că fraţii din Roşia Montană au aranjat să fii angajat la mină. Noi, cu toţii, te aşteptăm cu drag…“ O, ce bucurie!… Iată că toate descoperirile ca şi împlinirile îşi au vremea lor.
Dimineaţa, m-am dus la serviciu, m-am interesat la birou dacă mi se poate da concediu cu plată, mi s-a spus că da, am dreptul la şapte zile pentru timpul lucrat în perioada concediului din armată. | Continuare »

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…

Actele mele spun că m-am născut în 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus că atunci era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.
Tatăl meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, în războiul ce începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii tatălui meu. Bunicului meu – tot Constantin – îi zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.

Părinţii mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci şi Ardealul în care se găsea şi judeţul nostru Bihor, din care făcea parte comuna mea natală, Mizieş.

Satul Mizieş se găseşte aproape de Beiuş, pe drumul care duce la Stâna de Vale. Dar casa părinţilor mei era într-un cătun aparţinător de Mizieş, care se găseşte spre miazăzi, la o depărtare de doi kilometri, aşezat pe alt, drum ce duce la Talpe şi Săliştea de Beiuş.
Acest cătun, în formă de potcoavă, are două uliţe paralele, una care se cheamă a Dorzeştilor, iar cealaltă a Briscăneştilor, după numele primelor două familii care le înfiinţaseră aici cândva.
Cătunul se chema la început Râturi, numele unguresc pentru Câmpuri, căci acolo fuseseră la început câmpuri, când se mutaseră cei doi strămoşi. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE – vol. IV, pg. 233

– Ce facultate ai făcut? Ce şcoală ai? m-au întrebat în câteva rânduri mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile ori au discutat cu mine.
– Ce să vă spun? le răspundeam simplu şi apoi tăceam.
Într-adevăr, ce să le spun, când şcoala mea era cu totul alta de cum credeau ei şi de cum puteam să le spun eu. Unora le-am zis:
– Aceea care se vede şi se aude la mine.
Altora le-am spus cu ochii plini de lacrimi:
– Am patru facultăţi: a muncii, a rugăciunii, a iubirii şi a suferinţei. Cea mai adâncă este cea a lacrimilor din iubire şi suferinţă. La acestea am învăţat şi din ele am adus tot ce mi-a mai rămas după ce m-au prădat de tot mai întâi vrăjmaşii, apoi prietenii, trecând apoi cu toţii la fel de necruţător peste hotarul meu.
– Dar copii câţi ai avut?
– Trupeşti ori sufleteşti? Trupeşti, cinci, din care mai trăiesc trei. Sufleteşti, nu ştiu câţi am avut, nici câţi mai trăiesc dintre ei. Dar unii dintre cei sufleteşti îmi fac atât de mari bucurii, încât uit toate necazurile pe care mi le-ar fi făcut şi o sută dintre cei trupeşti.
– Despre copiii cei trupeşti de ce nu ai scris nimic?
– Acestea fac parte dintre adevărurile despre care va vorbi numai Hristos la Venirea Lui.
– Mai faci poezii şi cântări, şi cărţi?
– Acum mă străduiesc să fac poeţi, nu poezii. Cântăreţi, nu cântări. Scriitori, nu cărţi. Când munceşti să faci o poezie frumoasă, este ceva. Dar când reuşeşti să faci un poet frumos, trebuie să recunoşti că este de o mie de ori mai mult. Aşa este şi cu cântările şi cu cărţile. | Continuare »

În 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti“…
Nu era semnată de nimeni.
Am înţeles că era de la Interne.
La Bucureşti eram aşteptat chiar la coborârea din tren.
Am fost luat şi dus direct la Minister…
Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare şi alte scări, până am ajuns şi am intrat.
Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lângă ferestre…
La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri, lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a zis aspru.
M-am supus! Aici trebuie să execuţi tot ce ţi se spune.
Am pus paltonul nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan.
– Te-am chemat să-ţi pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare!
Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante! Toţi aveţi o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – aţi continuat!
Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi propagandă în rândurile tineretului – voi faceţi congres cu tineretul pe ţară!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte în alta – voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii la serviciu… umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea! | Continuare »

[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »

Părintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »

Traian Dorz, din «Zile şi adevăruri istorice» (fragment)

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Iisus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei peste cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare. | Continuare »

Mărturie a fratelui Ioan Marini

Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeamnă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pretutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc. Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mulţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta Carte a lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa a fost unul din aceştia. Timp de 27 de ani de preoţie, a lucrat fără preget şi a luptat zi şi noapte pentru a ridica şi a ţine „sus Cuvântul Vieţii” şi pentru a apropia poporul nostru de Cuvântul lui Dumnezeu. Întreagă viaţa sa de preot şi propovăduitor de la altar şi amvon a fost o şcoală a Bibliei.

O şcoală a Bibliei a fost scrisul său la multele gazete şi foi religioase pe care le-a redactat sau la care a colaborat.

O şcoală a Bibliei sunt cele peste 40 de neîntrecute cărţi pe care le-a scris şi care au trezit o ţară întreagă la citirea Sf. Scripturi.

Din această şcoală a Bibliei a ieşit şi marea mişcare de trezire religioasă „Oastea Domnului”, pe care a iniţiat-o şi condus-o cât timp a fost în viaţă şi care se alimentează şi acum din scrisul său (din cărţi şi foi) şi din spiritul pe care Duhul Sfânt l-a dat acestei Mişcări.

Cea mai mare dorinţă a vieţii sale a fost aceea de-a adânci în sufletul poporului cunoştinţa cuvântului biblic.

Şi i-a reuşit. Prin străduinţele sale binecuvântate de Domnul, scumpa Carte a lui Dumnezeu a ajuns să fie astăzi în bună parte şi Cartea poporului nostru. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În primul număr din anul II, se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întâi a foii «Lumina Satelor».
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

Necazurile de azi se vor ţine de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…

Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.
Ştia că toată taina biruinţei stă în puterea şi harul revărsării Duhului Sfânt. Că, fără această revărsare, câmpia sufletească a ţării va rămâne mereu pustie, iar albia educaţiei noastre religioase, mereu uscată. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnãri din cãlãtoria la Ierusalim

Coborând cele şaisprezece trepte (care se văd în fotografia de pe pagina alăturată, sus, la stânga), iată‑ne ajunşi în peştera unde S-a născut Mântuitorul lumii. Înainte de a spune ce am simţit în locul Naşterii, pentru orientarea cititorilor, voi face mai întâi o scurtă descriere despre cum se prezintă azi acest loc sfânt. Peştera Sfântă păstrează şi azi forma ce-a avut-o odinioară. Are o formă lungăreaţă (în direcţia răsărit-apus); deasupra, boltă de stâncă în formă de cer plin cu stele. E lungă de doisprezece metri, lată de opt şi înaltă de trei metri, având cu totul o suprafaţă de patruzeci de metri pătraţi. Pereţii sunt îmbrăcaţi în marmură.

Locul unde S-a născut Mântuitorul e în forma unui semicerc şi e îmbrăcat într-o lespede de marmură fină. Pe această lespede străluceşte o stea mare de argint, pe marginea căreia e scris în latineşte: „Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria“ (în imaginea de mai jos acest loc sfânt se vede la stânga, unde străluceşte Steaua Naşterii. Este prezentat în detaliu pe pagina următoare). Deasupra acestui loc sfânt ard neîncetat 16 candele de aur şi de argint, iar de sus, din plafon, alte şi alte candele coboară să lumineze locul unde S‑a născut Mântuitorul lumii. Deasupra acestui loc sfânt există o masă de altar unde slujesc ortodocşii (grecii) şi armenii. O icoană mare e atârnată deasupra sfântului altar, înfăţişând Naşterea Domnului, magii cu steaua şi uciderea pruncilor. Smirnă şi tămâie ard neîncetat, şi slujbele ţin aproape întruna.
În pereţii peşterii mai sunt încă două altare. Într‑un loc e altarul unde Maica Domnului a înfăşat Pruncul Sfânt în scutece. Se vede în acest loc chipul Sfintei Iesle acoperită acum cu scutece de mătase scumpă. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n-au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure… | Continuare »

Cornelu Rusu

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea.“ (Luca 6, 31-32)

Nu putem avea privirea sănătoasă îndreptată spre oameni şi nu se poate realiza buna înţelegere între oameni decât prin iubirea deplină a Domnului Iisus Hristos.

A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (cf. Ioan 3, 3). Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El şi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înnoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhov-nicită, să-i atragem la Hristos-Domnul.

Saul din Tars a prigonit peste măsură pe „unşii Domnului“, atâta vreme cât râvna îi venea din ştiinţa învăţată din cărţi. Dar, când s-a întâlnit cu Stăpânul pe drumul Damascului, a renunţat la tot ce iubise; năzuinţele i s-au ruinat până în străfunduri şi, devenind „omul nou, născut din Duhul“, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige pe Hristos-Domnul, propovăduindu-L şi jertfindu-se pentru El; ba, şi mai mult, găsind plăcere în suferinţa pentru El.
| Continuare »