Cop-Istorie-3for-webÎn 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti“…
Nu era semnată de nimeni.
Am înţeles că era de la Interne.
La Bucureşti eram aşteptat chiar la coborârea din tren.
Am fost luat şi dus direct la Minister…
Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare şi alte scări, până am ajuns şi am intrat.
Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lângă ferestre…
La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri, lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a zis aspru.
M-am supus! Aici trebuie să execuţi tot ce ţi se spune.
Am pus paltonul nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan.
– Te-am chemat să-ţi pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare!
Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante! Toţi aveţi o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – aţi continuat!
Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi propagandă în rândurile tineretului – voi faceţi congres cu tineretul pe ţară!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte în alta – voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii la serviciu… umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea! | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

 Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus 1-Drumul-Crucii-webMântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La pagina 40 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa“. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă: „Calea Durerilor“. Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa“, „Calea Durerilor“. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni“, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 40 drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură, şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici – la numărul 9 – e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare.
Întreg drumul e azi o stradă îngustă şi aproape pe de-a-ntregul pardosită cu lespezi de piatră. Pe unele locuri drumul e acoperit cu boltitură de zid (un fel de gang mare). Spre o mai bună orientare a cititorilor, dăm pe pagina următoare, într-o fotografie mărită, o parte din drumul Crucii. E tocmai o parte unde drumul Crucii are o boltitură pe deasupra. Prin multe locuri, minute întregi treci prin astfel de boltituri ce se perindă una după alta. Drumul Crucii e o stradă circulată; pe unele locuri e mai puţin umblată, pe alte locuri e mai zgomotoasă. În imaginea de pe pagina dinainte se vede jos în stradă un negustor cu măsline trecând cu marfa de negoţ în spate.
De la sine înţeles, înfăţişarea străzii de azi pe unde a fost odinioară drumul Crucii s-a schimbat mult din vremea Mântuitorului, căci multe veacuri s-au perindat de atunci până azi. A rămas însă amintirea clară a locurilor pe unde a umblat şi a suferit Mântuitorul lumii. Nişte învăţaţi arheologi (care cercetează trecutul, făcând săpături în pământ) au făcut săpături pe unde se spune azi că a fost drumul Crucii, să afle dacă pe aici a fost drumul ce ducea spre Golgota. Arheologii au aflat de fapt, la o anumită adâncime, vechiul drum cu vechile lespezi pe care a păşit Mântuitorul şi a căzut de atâtea ori doborât de Crucea cea grea şi de păcatele noastre. În muzeul bisericesc aşa-numit „Sf. Ana“, din Ierusalim, se află strânse şi păstrate astfel de pietre scumpe.

Cu Iisus Mântuitorul pe drumul Crucii…
Întâiul popas din drumul Crucii
Şi acum, după această orientare, să ne întoarcem iarăşi la locul unde L-am lăsat pe Mântuitorul, în curtea lui Pilat, unde iudeii şi ostaşii se pregăteau să-L ducă spre răstignire. Spuneam mai înainte că pe drumul spre Golgota, pe care a mers Mântuitorul cu Crucea pe umeri, sunt 14 opriri (popasuri), adică 14 locuri unde a căzut Iisus sub greutatea Crucii. Cel dintâi popas din drumul Crucii este locul unde s-a adus sentinţa de moarte a Mântuitorului, în curtea lui Pilat. Amintirea acestui loc se păstrează şi azi în clădirea aşa-numită „pretoriu“. O tăbliţă cu slove latineşti spune că aici a fost judecat la moarte Mântuitorul şi de aici a plecat spre Golgota. Dar despre acest loc am vorbit pe larg mai înainte. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

Cina-cea-de-taina-4Sosind Ziua Azimelor – Joia cea Mare – în care trebuia să se jertfească Paştile, Mântuitorul a trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte, ducând un urcior cu apă. Acel om – a zis Iisus – „vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi, mergând ei, au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile“ (Luca 22, 7-13).
Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea. Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre.
Înlăuntrul ei, îndată ce intri, se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei musulmane.
Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor. E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă în spate cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.
După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se aşeză la masă împreună cu Apostolii şi, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea…“ (Luca 22, 15); şi, luând pâinea, o binecuvântă şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“. Şi, luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.
„Şi, mâncând ei, Iisus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde“ (Matei 26, 21). O vie mişcare se face între Apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte“ (Ioan 13, 22). „Şi, întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?“ (Matei 26, 22). Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit cu trădarea în sufletul tău? Dar, staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?“ Şi i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis“ (Matei 26, 25). | Continuare »

O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »

Profetul şi Părintele Iosif

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.

La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă, care seceră multe vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani.
Încă din gimnaziul de la Beiuş, unde este mereu primul între colegii săi, întreţine legături culturale şi colegiale cu mulţi alţi elevi fruntaşi din alte şcoli din Ardeal ca şi din Ţara Românească. Corespondenţa lui de atunci este plină de căldură evanghelică şi de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii şi al neamului de mai târziu. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFA[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »

TipografiaPrIosifPărintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »

Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)

 

„Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »

Pr-Iosif-5S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »

Traian Dorz, din «Zile şi adevăruri istorice» (fragment)

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei
. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Iisus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei peste cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare. | Continuare »

… În faţa fraţilor adunaţi aici la Poiana Braşov, m-am ridicat şi, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci [12 septembrie 1937]. Despre înalta atmosferă de unitate şi despre conştiinţa marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea şi la fraţii prezenţi, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puţin însemnat. Şi acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este şi dragoste, şi adevăr. Şi unitate şi orientare. Şi credinţa, şi învăţătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheaţă fără dragoste. Credinţa se rătăceşte fără învăţătură, iar învăţătura moare fără credinţă. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul şi Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate şi vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija şi credincioşia, spre a nu le pierde noi şi spre a nu ni se fura de către alţii.

La mormântul lui Mihai Eminescu

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE vol 4, pg. 511

Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.
Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.
– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.
Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

EVANGHELIA DE DUMINICĂ SE PETRECE ŞI AZI

– O întâmplare din zilele noastre –

Acum duminică avem evanghelia slăbănogului din Capernaum, pe care l-a tămăduit Iisus, zicându-i: „Ia-ţi patul tău şi umblă”. Minunea aceasta se întâmplă şi azi în jurul nostru, de câte ori ne apropiem de Mântuitorul cu bolile cele sufleteşti şi luăm tămăduire. Dar această minune se întâmplă şi în viaţa cea trupească, când trăim o viaţă aprinsă şi cuprinsă de credinţă tare şi încredere în Mântuitorul. Iată, spre pildă, ce istoriseşte un medic de la Bucureşti într-o revistă:
„De două luni zăcea în spitalul nostru o femeie bolnavă, venită pentru operaţie. Sărmana! Era o jale… Să ne apropiem cu cuţitele noastre de ea, nici vorbă nu era… Era atât de slabă, că ar fi adormit pe veci în decursul operaţiei… Pe urmă, boala i se înrăutăţi… nu putea stânca şi, pe urmă, ca pupăză pe colac, se ivi şi oftica (tuberculoza). Era în pragul unei morţi sigure şi grabnice. Dar avea ceva această femeie ce ne atrăgea şi ne umplea de uimire. Era veşnic voioasă şi vorbea atâta căldură de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, încât n-am mai auzit astfel vorbindu-se. Niciodată n-am auzita văicărindu-se, cu toate că avea pentru ce. Am întrebat-o odată de ce-i atât de crud cu ea Dumnezeu în care crede aşa de mult. Şi mi-a răspuns cu atâta bunătate, încât am rămas uimit. Şi, când m-a lămurit, după Scripturi, că «Domnul a ales vasele cele slabe, să le facă de ocară pe cele tari», am rămas ruşinat. «Şcoala vieţii adevărate – zicea femeia – în necazuri de acestea se învaţă… Asta-i crucea pe care Iisus Hristos mi-a dat-o să o port, ca să fiu tu El în ne¬încetată legătură sufletească»… | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFAMărturie a fratelui Ioan Marini

Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeamnă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pretutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc. Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mulţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta Carte a lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa a fost unul din aceştia. Timp de 27 de ani de preoţie, a lucrat fără preget şi a luptat zi şi noapte pentru a ridica şi a ţine „sus Cuvântul Vieţii” şi pentru a apropia poporul nostru de Cuvântul lui Dumnezeu. Întreagă viaţa sa de preot şi propovăduitor de la altar şi amvon a fost o şcoală a Bibliei.

O şcoală a Bibliei a fost scrisul său la multele gazete şi foi religioase pe care le-a redactat sau la care a colaborat.

O şcoală a Bibliei sunt cele peste 40 de neîntrecute cărţi pe care le-a scris şi care au trezit o ţară întreagă la citirea Sf. Scripturi.

Din această şcoală a Bibliei a ieşit şi marea mişcare de trezire religioasă „Oastea Domnului”, pe care a iniţiat-o şi condus-o cât timp a fost în viaţă şi care se alimentează şi acum din scrisul său (din cărţi şi foi) şi din spiritul pe care Duhul Sfânt l-a dat acestei Mişcări.

Cea mai mare dorinţă a vieţii sale a fost aceea de-a adânci în sufletul poporului cunoştinţa cuvântului biblic.

Şi i-a reuşit. Prin străduinţele sale binecuvântate de Domnul, scumpa Carte a lui Dumnezeu a ajuns să fie astăzi în bună parte şi Cartea poporului nostru. | Continuare »

Să facem o intrare creştinească în anul cel nou

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În primul număr din anul II, se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întâi a foii «Lumina Satelor».
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

Necazurile de azi se vor ţine de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…

Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.
Ştia că toată taina biruinţei stă în puterea şi harul revărsării Duhului Sfânt. Că, fără această revărsare, câmpia sufletească a ţării va rămâne mereu pustie, iar albia educaţiei noastre religioase, mereu uscată. | Continuare »

În revista «Oastea Domnului» nr. 2, din 10 ianuarie 1932, scrie:
„…Ca un răspuns la datina cea păgânească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii, Oastea de la Sibiu a «aranjat» o mare «petrecere» duhovnicească în noaptea de Anul Nou
Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice, unde se ţin şi adunările Oastei. Sala este plină… Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul acestei «petreceri». Arată păgânătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici, în Sibiu, ca la miezul nopţii toată lumea chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare a oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de orgie de te ia o groază. Ca un răspuns la această păgânătate, noi ne-am strâns aici ca să petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce însemnătate are timpul în lucrarea mântuirii noastre. (…)
A urmat un program plin de putere, până la orele 11 noaptea, când Părintele Trifa face o propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi, să ieşim cu lumini aprinse şi cu cântări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei nopţi, să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc…

Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfântă. Facem rost de lumânări şi ne pregătim. La amiezul nopţii, cântăm: «Zis-a Domnul, privegheaţi»… Părintele Nanu rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.
Ieşim în stradă, ne încolonăm câte cinci, aprindem lumânările, suntem un convoi lung, impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cântării «O, ce dulce-i Domnul Sfânt», plecăm spre «front». Din toate părţile lumea se strânge să vadă ce este acest lucru: în Noaptea de Anul Nou, un convoi de oameni cu lumânări şi cu cântări religioase, cu trei preoţi în frunte, prin oraş… e ceva cu totul uimitor… Lumea buimăcită nu poate înţelege nimic… Lume tot mai multă se strânge în jurul nostru… ne asurzeşte huietul «frontului». | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnãri din cãlãtoria la Ierusalim

Coborând cele şaisprezece trepte (care se văd în fotografia de pe pagina alăturată, sus, la stânga), iată‑ne ajunşi în peştera unde S-a născut Mântuitorul lumii. Înainte de a spune ce am simţit în locul Naşterii, pentru orientarea cititorilor, voi face mai întâi o scurtă descriere despre cum se prezintă azi acest loc sfânt. Peştera Sfântă păstrează şi azi forma ce-a avut-o odinioară. Are o formă lungăreaţă (în direcţia răsărit-apus); deasupra, boltă de stâncă în formă de cer plin cu stele. E lungă de doisprezece metri, lată de opt şi înaltă de trei metri, având cu totul o suprafaţă de patruzeci de metri pătraţi. Pereţii sunt îmbrăcaţi în marmură.

Locul unde S-a născut Mântuitorul e în forma unui semicerc şi e îmbrăcat într-o lespede de marmură fină. Pe această lespede străluceşte o stea mare de argint, pe marginea căreia e scris în latineşte: „Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria“ (în imaginea de mai jos acest loc sfânt se vede la stânga, unde străluceşte Steaua Naşterii. Este prezentat în detaliu pe pagina următoare). Deasupra acestui loc sfânt ard neîncetat 16 candele de aur şi de argint, iar de sus, din plafon, alte şi alte candele coboară să lumineze locul unde S‑a născut Mântuitorul lumii. Deasupra acestui loc sfânt există o masă de altar unde slujesc ortodocşii (grecii) şi armenii. O icoană mare e atârnată deasupra sfântului altar, înfăţişând Naşterea Domnului, magii cu steaua şi uciderea pruncilor. Smirnă şi tămâie ard neîncetat, şi slujbele ţin aproape întruna.
În pereţii peşterii mai sunt încă două altare. Într‑un loc e altarul unde Maica Domnului a înfăşat Pruncul Sfânt în scutece. Se vede în acest loc chipul Sfintei Iesle acoperită acum cu scutece de mătase scumpă. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n-au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure… | Continuare »

Cornelu Rusu

    „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea.“ (Luca 6, 31-32)

RusuC

Nu putem avea privirea sănătoasă îndreptată spre oameni şi nu se poate realiza buna înţelegere între oameni decât prin iubirea deplină a Domnului Iisus Hristos.

A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (cf. Ioan 3, 3). Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El şi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înnoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhov-nicită, să-i atragem la Hristos-Domnul.

Saul din Tars a prigonit peste măsură pe „unşii Domnului“, atâta vreme cât râvna îi venea din ştiinţa învăţată din cărţi. Dar, când s-a întâlnit cu Stăpânul pe drumul Damascului, a renunţat la tot ce iubise; năzuinţele i s-au ruinat până în străfunduri şi, devenind „omul nou, născut din Duhul“, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige pe Hristos-Domnul, propovăduindu-L şi jertfindu-se pentru El; ba, şi mai mult, găsind plăcere în suferinţa pentru El.
| Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca? | Continuare »

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

TDorzStarea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:

Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“

O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…
| Continuare »

Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. | Continuare »

…Şi iată scrisoarea testamentară a părintelui Vasile Ouatu, care îl dovedeşte şi în faţa morţii ca pe un suflet de statornică credincioşie…

…Scump şi iubite Părinte Iosif… Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credinţă în Dumnezeu. Acum sufăr din greu, pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, au nevoie de cele ale pământului. Dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă flori­lor câmpului etc. va avea El grijă şi de scumpii mei… Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrobit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului…
Eu nu m-am predat
. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum, când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul Însuşi va desăvârşi totul. În mâinile Lui le-am încredinţat pe toate şi stau aşteptând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă ostăşia Domnului. Domnul a voit ca să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Aşa că, doar mă rog…
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus…
22 nov. 1936, Preot Vasile Ouat.

Preluat din: Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2

… un uriaş în statura sa duhovnicească

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sfântul Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi – şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp – lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească, ci s-a răspândit şi în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.
Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică, ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.
El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri, nici n-a socotit preţul jertfei care era de dat.
A pus un legământ în faţa lui Hristos?
Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!
A pornit pe un drum?
Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt! | Continuare »