DESPRE OASTEA CEA MICĂ

de AVAELIAS

„Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan, Ed. 2001, pag. 40)
Încă de la apariţia sa, Mişcarea de trezire sufletească Oastea Domnului s-a confruntat cu lupte din afara şi dinlăuntru, cu păreri şi încredinţări diferite referitor la modul de viaţă duhovnicească sau la felul de a pune în acţiune învăţătura Sf. Scripturi şi a Sf. Biserici. Aceste divergenţe de opinie cât şi de acţiune au apărut datorită unor cauze pe care Părintele Iosif le descrie astfel: „Creştinul de «literă» face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei face şi azi tot aşa. Dimineaţa îl vezi la biserică, lăudând pe Dumnezeu, iar după-amiază îl vezi jucând la cârciumă şi îl auzi înjurând pe Dumnezeu. Se întâmplă şi aici exact ceea ce s-a întâmpla sus pe Muntele Sinai. În decurs de câteva ore, creştinul de «literă» Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu… un viţel, cu jocul şi petrecerea”. (Spre Canaan, pag. 137)
Este binecunoscut faptul că, prin Duhul lui Dumnezeu, Părintele a văzut toate aceste pericole care se abăteau peste Lucrare, a căutat să găsească soluţiile cele mai fericite şi binecuvântate de Domnul, care să dea şi roade. De aceea a spus: „Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de «pustie» şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne «turma cea mică». Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain­te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor.
| Continuare »

Paranteză

Paranteză

Traian Dorz

Un lucru central în toată publicitatea aceasta din ziare împotriva mea este învinuirea că eu mă autointitulez conducătorul pe ţară al Oastei Domnului şi că pretind acest titlu.
Din toate învinuirile nedrepte care mi se aduc, aceasta este însă învinuirea cea mai nedreaptă şi cea mai neadevărată.
Am spus de la începutul acestor mărturisiri ce origine săracă, în toate privinţele, am avut. Ce nepregătit şi ce slab am fost şi sunt, ce nevrednic pentru orice funcţie de conducător m-am socotit şi mă socotesc eu însumi, mai ales într-o lucrare duhovnicească atât de uriaşă şi de sfântă cum este Oastea Domnului. Când rostesc numele acestei Lucrări sfinte, eu totdeauna mă cutremur, gândindu-mă cu frică la Dumnezeul cel Atotputernic care este Împăratul acestei Oştiri divine, la Domnul Iisus Hristos, care este Conducătorul ei. Şi la Duhul Sfânt, Care este Îndrumătorul ei puternic şi adevărat… Cum atunci să îndrăznesc eu, un praf şi o nimică, să mă ridic din genunchi şi din pulberea pământului unde sunt – şi să-mi închipui că aş putea – nu eu să pretind, dar nici că alţii ar putea să mă numească sau să mă creadă un conducător al acestei dumnezeieşti Lucrări? Aceasta ar fi o închipuire peste măsură de vinovată. Oastea Domnului nu a avut niciodată un alt conducător, decât pe Domnul Iisus Hristos. Ea este a Lui, fiindcă El a răscumpărat-o, El a adunat-o, El o conduce şi El o va purta şi în viitor cu biruinţă şi putere, până îşi va împlini voia Sa şi planul Său cu ea, atât pe pământ, cât şi în cer. Îndrumătorul şi Ocrotitorul ei este acum Duhul Sfânt, Cel căruia i-a încredinţat-o Domnul ei când a zis: „Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care va fi cu voi, Care vă va călăuzi în toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v am spus Eu…”. | Continuare »

„Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!» Dar ei răspund: «Nu vrem să umblăm pe ele!»
Am pus nişte străjeri peste voi: «Fiţi cu luare-aminte la sunetul trâmbiţei!» Dar ei răspund: «Nu vrem să fim cu luare-amin­te!» (Ier. 6, 16-17)

În Ziua Crucii, 14 septembrie, 1986, mă găseam la fratele Moise din Arad, în drumul de la unii fraţi spre alţii… Mă simţeam mai rău încă de mai înainte cu câteva zile, în urma prea marilor eforturi şi oboseli pe drumuri, prin frig şi înghesuială, după multe nopţi nedormite şi lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor şi a neînţelegerilor care bântuiau încă în unele părţi. Şi pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.
Dar în noaptea şi în dimineaţa acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ţinut tot timpul în sufocări, palpitaţii şi ameţeli. Când voiam să mă ridic din pat, mă clătinam gata să cad în toate părţile. Capul mă durea şi îmi vuia puternic. Un ţiuit metalic strident îmi asurzea urechile… Eram ca un om mort de beat care nu se mai poate ţine pe picioarele lui – aşa cum mă simţeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. | Continuare »

O serbare religioasă pentru deţinuţi

Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Noi, la Beiuş, luasem din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun [1947], după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare la şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuia să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul închisorii, cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, iar în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.

A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi – împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor… | Continuare »

Traian_Dorz_01Tot în acest an [1983], prietenul scriitor Ştefan Doncea mi-a adus în mai multe rânduri nişte scurte scrisori de la poetul Nichita Stănescu, unul dintre cei mai înzestraţi poeţi (de acum) ai ţării noastre. Nichita Stănescu era grav bolnav şi cineva îi dusese cartea noastră de poezii „Cântări Nemuritoare“ şi se vede că, citindu-le, a fost foarte mişcat, că mi-a scris, dictând soţiei sale, o scrisoare de mulţumire, încheind cu cuvintele: „În ceasurile de înălţare sufletească, nu uita nici de zbuciumul sufletului meu…“
Mi-a mai trimis câteva din cărţile sale, cu autograf şi de asemenea unele reviste cu poeziile şi fotografiile sale. I-am mulţumit adânc mişcat sufleteşte, atât în scris, cât şi verbal prin Ştefan Doncea, care era un apropiat admirator al lui.
Tot prin Ştefan Doncea mi-a sugerat Nichita Stănescu în 1983 ideea unei selecţii din poeziile mele, care să poată apărea la o editură de stat de aici din ţară. Însufleţit de acest gând, mi-a şi trimis un cuvânt de prezentare pentru viitorul volum, pe care, spunea el, nu ştiu dacă eu îl voi mai apuca, dar vreau să-l întâmpin cu o „Inscripţie pe un pridvor“. El a dictat această inscripţie lui Ştefan Doncea şi a semnat-o doar cu câteva zile înainte de moartea lui: „Azi, 7 decembrie 1983“. O păstrez şi azi în original.
Despre această idee mi-a vorbit şi părintele profesor Dumitru Stăniloae din Bucureşti, scriind şi dânsul, cu întâmpinare, câteva rânduri pentru frontispiciul ei. Şi tot aşa şi prietenul meu, poetul Ioan Alexandru. Le păstrez şi pe acestea, ambele în original. Dar cartea care poartă pe frontispiciul ei semnăturile acestor trei mari luceferi de pe cerul scrisului nostru contemporan n-a mai putut apărea nici azi. Ea cuprinde cinci sute de poezii care, am crezut eu că ar fi dintre cele mai alese pe care le-am scris. Şi aşteaptă o zi prielnică să-şi poată lua zborul spre zările sufletelor care o doresc.
– Ce facultate ai făcut? Ce şcoală ai? m-au întrebat în câteva rânduri mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile ori au discutat cu mine.
– Ce să vă spun? le răspundeam simplu şi apoi tăceam. | Continuare »

Cuvânt către fraţi

Culiţă Mihăilă

Vin în faţa frăţiilor voastre cu o mărturisire durută, privind atitudinea mea din ultima vreme în Lucrarea Oastei Domnului. Am trecut, de-acuma, peste 70 de ani, dar am încredinţarea că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, chiar dacă în trupul meu semnele bătrâneţii îşi spun cuvântul; însă rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi ţină conştiinţa trează până la sfârşit, indiferent ce boală ar măcina trupul meu.
Desigur, unii îşi pun întrebarea despre mine de ce, de o bună bucată de vreme, lipsesc de la prilejurile frăţeşti din zonă.
Referitor la aceasta, mărturisesc că nu am nimic cu copiii nici unei familii de fraţi, nici cu căsătoriile lor sau altceva de felul acesta. Din contră, ştie Dumnezeu că mă rog pentru ei ca El să-i păstreze credincioşi în aceste vremuri. Însă atitudinea pe care am luat-o este un protest împotriva încălcării principiilor fundamentale ale Oastei Domnului de către cei care, astăzi, se consideră vrednici de a dirigui această Lucrare a lui Dumnezeu. Atitudinea mea de protest am luat-o nu singur, ci împreună cu alţi fraţi, printre care şi fratele Titus Niculcea, pe vremea când încă mai trăia, prin anul 2007. | Continuare »

CELE DE DUPĂ ACEEA

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca? | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA (fragment în lectura autorului)

TDorz11… Dar voi, fraţii şi fiii noştri, să fiţi pe deplin încredinţaţi şi siguri că El va avea grijă să vă pregătească şi să vă aducă îndrumătorul necesar când corabia Lucrării Lui va ajunge la trecerea printre alte stânci, şi coloana Oastei Sale la confruntarea cu vreo altă fiară.
A fost o vreme când şi eu priveam cu îngrijorare în jurul meu, ca să descopăr printre feţele şi inimile tinere şi frumoase pe acela peste care să văd semnul cel tainic după care să recunosc că acela este alesul şi urmaşul rânduit de Dumnezeu, care să meargă mai departe în frunte, purtând steagul Oastei cu o mână tare, cu o frunte înaltă şi cu nişte ochi curaţi, inteligenţi şi pătrunzători…
Dar poate n-a fost încă vremea ca el să se arate. Poate că el este chiar printre noi, dar ochii noştri sunt împiedicaţi încă să-l cunoască, precum erau ochii celor din Egipt să-l cunoască pe Moise, copilaşul cel frumos. Ori ai celor din Betleem, pe David, tinerelul cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă (I Sam 16, 12). Sau ai celor din Emaus, pe Hristos cel Înviat şi Biruitor (Lc 24, 16).
Oricum însă, eu sunt deplin încredinţat că el este. Şi că Domnul Dumnezeul nostru va face ca el să fie cunoscut la vremea sa… | Continuare »

Du-te acolo… în locul meu… frate Traian…

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era 20 ianuarie [1947] când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul… Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el. […]
În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
– Mâine va fi înmormântarea mamei mele… Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu… Şi spune tu în locul meu
N-a mai putut continua… Plângea adânc…
I-am dat un creion şi o hârtie:
– Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă… cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească… | Continuare »

… Noi nu forţăm problema şi conştiinţa nimănui. Dar vrem să fie fiecare conştient de atitudinea pe care o ia şi de învăţătura pe care o manifestă. Dacă e cinstit, să vină pe linia învăţăturii cu fraţii; şi atunci se ataşează de Oastea Domnului şi acceptă ca fraţii. Nu cu încredinţări străine, cum au alţii. Iar dacă e nesincer faţă de Lucrare şi-i sincer faţă de doctrina lui, atunci să se ducă. Faceţi-vă sectari, frate, scrieţi-vă o firmă acolo cum vreţi… Pe noi nu ne deranjează. Dar nu umblaţi cu dublură şi cu prefăcătorie: „Că… suntem Oastea Domnului… că… îi iubesc pe toţi fraţii, că mă duc…”. Cosmopolitism de ăsta, amestecătură, care totdeauna-i necinstită şi-n faţa lui Dumnezeu, şi-n faţa oamenilor. Decideţi-vă clar… (Traian DORZ, la adunarea de sfat frăţesc de la Galaţi – 16 septembrie 1988)

… Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. Pentru că ei s-au limitat numai la cuvântul vorbit [al Părintelui], care a fost aşa de puţin şi aşa de rar. (Traian Dorz, la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986)

O TAINĂ A LUI DUMNEZEU

Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri când mulţi dintre cei care n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintâi au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste… Cei din dreapta formalistă şi cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel, cei care au căzut din taina lui Dumnezeu nu mai pot nici înţelege şi nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu pot, să o nimicească.

Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta este o lucrare duhovnicească. Împărăţia Lui, fiind o împărăţie duhovnicească, Biserica Lui, Trupul Său Sfânt, este în primul rând o familie, o unitate şi o frăţietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte şi cu totul altfel decât orice ar putea fi înţeles în mod firesc, lumesc, pământesc. Şi mult dincolo de toate aceste înţelesuri.
Cuvintele Mântuitorului sunt Duh şi Adevăr, fiindcă „Dumnezeu este Duh“. De aceea şi oricine vrea să înţeleagă aceasta, trebuie să fie duhovnicesc.
Împărăţia lui Hristos nu vine fireşte, izbind privirile fireşti, ca împărăţiile lumii acesteia. Ea, fiind, prin esenţa ei, de aceeaşi natură cu El, vine prin Duhul Sfânt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui trebuie neapărat să se nască duhovniceşte. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvântului şi a Duhului Sfânt, într-o fiinţă nouă, duhovnicească şi de natură divină.
Această condiţie a naşterii duhovniceşti este tot atât de necesară pentru viaţa veşnică pe cât de necesară pentru viaţa asta este condiţia naşterii fireşti. | Continuare »

SPRE NOI ÎMPLINIRI

Cornel RUSU,
Cuvântul, Cheie a Darurilor

Era în 1947. Se apropia marea sărbătoare a Creştinităţii: Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste tot pregătiri de colinde, piese, poezii, grupuri de fraţi consultându-se cum ar fi mai bine. Eu stăteam singur, înţelegându-mă cu mine însumi. Mi-am amintit că la Lipova, în urma postului şi rugăciunii, mi s-a arătat ce aveam de făcut şi eram convins de prezenţa Domnului, cum că El mi-a vorbit. Dar, înhămat la carul Faraonului, nu vedeam portiţa de ieşire. Totuşi nădăjduiam într-o minune care să rupă funia ce mă lega de serviciu şi să îmblânzească spiritul de patroană al mamei, care n-ar fi vrut să-i scape rodul muncii nici unuia dintre noi.
În timp ce depănam amintirile trecutului cu minunatele-i descoperiri, iată factorul, la poartă, cu o scrisoare. Era de la fratele Bolunduţ. Printre altele, citesc: „Vino, că fraţii din Roşia Montană au aranjat să fii angajat la mină. Noi, cu toţii, te aşteptăm cu drag…“ O, ce bucurie!… Iată că toate descoperirile ca şi împlinirile îşi au vremea lor.
Dimineaţa, m-am dus la serviciu, m-am interesat la birou dacă mi se poate da concediu cu plată, mi s-a spus că da, am dreptul la şapte zile pentru timpul lucrat în perioada concediului din armată. | Continuare »

DIN VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE

Acum miercuri avem prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae. Biserica a pus prăznuirea sfinţilor ca să luăm pildă şi învăţătură din viaţa şi faptele lor. Şi viaţa Sfântului Nicolae este bogată în astfel de pilde şi învăţături.
Cărţile bisericeşti ne spun că Sf. Nicolae plecase odată cu corabia să cerceteze locurile sfinte din Ierusalim. Pe drum s-a făcut furtună şi corabia ameninţa să se cufunde. Atunci Sf. Nicolae a căzut în genunchi şi, rugându-se cu credinţă şi căldură, furtuna s-a liniştit şi călătorii au scăpat. Plecând înapoi de la Ierusalim, nişte corăbieri răi îndreptară corabia spre alte ţări, ca să-l despartă pe Sf. Nicolae de ţara lui. Dar Sf. Nicolae s-a rugat iarăşi cu credinţă şi un vânt potrivnic întoarse corabia şi o duse spre Mira Lichiei, ţara sfântului.
Învăţătura acestor întâmplări este că şi noi suntem călători pe marea vieţii, spre Ierusalimul nostru ceresc. Viforul ispitelor şi patimilor tulbură şl marea vieţii noastre şi corăbieri răi încearcă să ne departe de ţara noastră cea cerească. Numai credinţa, rugăciunea, privegherea, neîncetată şi purtările cele bune ne pot scăpa şi trece şi pe noi peste furtunile din marea vieţii.
O altă istorie ne spune că, pe vremea Sf. Nicolae era un om sărac ce avea 3 fete şi ajunsese într-o lipsă atât de mare, încât se muncea cu gândul să-şi dea fetele la desfrânare, ca să scape de lipsuri. Dumnezeu descoperi Sfântului Nicolae gândul cel rău al omului şi Nicolae aruncă noaptea, în taină, omului 3 pungi cu galbeni; şi, cu acest ajutor neaşteptat, omul cel sărac îşi mărită fetele, scăpându-le de la moartea cea sufletească.
O învăţătură şi o pildă [e] aceasta, să pândim şi noi cu prisosul nostru de avere şi de bani lipsurile celor săraci şi lipsiţi. Pândeşte şi tu, cititorule, să scapi pe cineva de la pieire sufletească cu prisosul tău de bani.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 16 dec. 1923, p. 3

Traian DORZ, Istoria unei jertfe – vol. 4

SCRIIND şi SPUNÂND, am putut să fac o sută de greşeli mici, faţă de o sută de oameni mici şi greşitori ca şi mine. Şi aş fi putut avea şi eu iertarea lor cum au avut-o şi ei pe a mea, fiindcă toţi eram la fel.
Dar NESCRIIND şi NESPUNÂND, aş fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, Care, neavând El Însuşi nici un păcat, nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.

Şi acum, când zilele mele s-au dus şi vorbele mele s-au dus, şi scrierile mele se duc, iată că sunt gata să mă duc şi eu pe urma lor la Judecata cea Mare şi Adevărată a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
Cu datoria mea faţă de fraţi şi de Frăţietate, mă duc împăcat, căci, pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu şi puterile mele, am căutat să alerg zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toţi să ajungă la pace, la unitate, la colaborare şi la orientarea cea sănătoasă şi bună în dreapta învăţătură. Cine a vrut să asculte s-a fericit. Cine n-a vrut se va osândi singur. În privinţa asta simt că nu mai am nici o datorie faţă de nimeni.

Cu datoria faţă de ceilalţi, de la cei mai mari şi până la cei mai străini şi vrăjmaşi, la fel, mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator şi faţă de ei. Nu mai datorez faţă de nimeni nimic. Pot privi şi acum, şi în faţa Judecăţii curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit ori de care m-am despărţit…

Şi acum vreau să mă întorc pe totdeauna şi cu toată faţa fiinţei mele în întregime numai spre Tine, Dulcele, Dragul şi Scumpul meu Mântuitor Iisus Hristos, cu Care am pornit pe acest drum de la primul meu pas şi cu Care rămân singur acum la pasul acesta, cel din urmă. Nici Ţie nu trebuie să-Ţi mai spun acum nimic, pentru că Ţi-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc şi stare de stare până aici. | Continuare »

cu  prilejul adunarii Oastei Domnului de la Praznicul Cincizecimii din 1933

Iubiţii mei fraţi!
Departe fiind de voi, pribeag prin ţări străine şi greu bolnav, cu duioşie mă gândesc la adunarea din Sibiu şi vă trimit, de pe patul meu de suferinţă, frăţeştile mele salutări, rugând pe Domnul Oastei să împărtăşească şi acestei adunări suflarea cea caldă şi sfântă a Duhului Sfânt, Iniţiatorul şi Cârmuitorul Mişcării noastre.
Iubiţii mei! Să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele (Efeseni 3, 13). Totul este voia Domnului. Poate clipa plecării mele acasă la Domnul, nu este departe (II Tim 4, 8 şi II Cor. 5, 8). O, nu fiţi întristaţi pentru aceasta. Oastea Domnului este a Domnului, şi El va avea grijă de ea. Eu am fost numai un vas umil şi netrebnic, de care Domnul s-a folosit în Lucrarea Sa. Eu vă zic ca Apostolul Pavel: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această Lucrare o va isprăvi până în Ziua lui Iisus Hristos“ (Filip. 1, 6).
Nu uitaţi apoi, iubiţii mei, că orice lucrare nouă, pentru statornicia ei, cere jertfă. Mânăstirea de la Argeş nu s-a putut termina până când, în temelia ei, n-a fost îngropată o jertfă de om.
E adevărat că Jertfa cea Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor suplineşte şi săvârşeşte totul, dar istoria ne arată în chip luminos că, creştinismul a înflorit şi a odrăslit şi prin jertfa celor care, urmând pe Domnul, şi-au pus viaţa în slujba Lui.

Vă mulţumesc, iubiţii mei, pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut şi le faceţi pentru mine. Le-am simţit şi le simt. Exact din duminica slăbănogului, când aţi început a vă ruga pentru slăbănogul Oastei, boala mi s-a uşurat. Puterile îmi revin. Dacă va fi în voia Domnului, cred că mă voi întoarce iarăşi în fronturile Oastei, pentru a vă mai spune – prin foaie şi cărţi – ceea ce Duhul Domnului mi-a încredinţat să vă spun.
În această nădejde vă zic: La revedere, în frontul Oastei şi prin draga foaie «Oastea Domnului».
Iar dacă totuşi voia Domnului va fi să plec la El, eu vă trimit de aici, din depărtare, ultimul meu duios salut de despărţire, zicându-vă: Fraţii mei! Iubiţii mei!
Rămâneţi cu Domnul!

Davos (Elveţia) 1 iunie 1933

Traian DORZ, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Dimineaţa, înainte de ora opt, eram iarăşi în biserică, îngenuncheat la picioarele Mântuitorului meu, Care mă izbăvise ieri şi Care mă va izbăvi şi astăzi. Din faţa lui Iisus, am mers din nou în faţa lor (a anchetatorilor), plin de încredere şi pace.
În această zi, a trebuit să răspund la alte întrebări, mai ales în legătură cu drumurile mele pe la fraţii din ţară. Cu frământările şi sfaturile noastre. Cu dezbinările şi cu luptele din mijlocul adunărilor.
– De ce te amesteci dumneata în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă cum vrea şi să meargă cum îi place?
– Pentru că aceste dezbinări, e adevărat, sunt acum o problemă arzătoare numai pentru Oastea Domnului, dar, dacă astăzi nu se va lucra grabnic şi cu simţ de răspundere, nu numai de către noi, pentru rezolvarea lor, mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine, o problemă gravă pentru naţiune.
– Pentru ce?
– Veţi vedea!
– Dar cu tineretul ce aveţi?
– Sunt copiii noştri, viitorul neamului şi al credinţei noastre şi avem răspundere pentru educaţia şi viaţa lor.
– De ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?
– Câtă vreme erau numai sub educaţia noastră nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când trec sub educaţia altora.
– A cui?
– A şcolii, a străzii, a societăţii.
– Până când răspunde părintele de educaţia copilului său? | Continuare »

TipografiaPrIosifPărintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 34
Traian-DORZ-060

Oriunde-aş fi, de-orice Rusalii, să vin în trup, în duh sau vis,
să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi mormântul sfânt – cum am promis,
şi-aici, un suflet cu-nfrăţirea, să-mi re-nnoiesc cu foc şi dor
un legământ până la moarte lâng-un mormânt nemuritor.

De trei ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri, când ici, când colo, dar de fiecare dată altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili să încep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, bătrâneţea şi neputinţele în care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să‑l consemnez aici. Că nu am a mai aşteptat decât sfârşitul acestei vieţi care a început să-mi pară că a ţinut neobişnuit de mult. Am acum aproape şaptezeci de ani şi mai că nu-mi dau seama cum au trecut aceşti din urmă patruzeci de ani ai mei…
Dar evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi, şi împing tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase şi mai angajate. Acum numai Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost atât de conştienţi şi de puternic angajaţi. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată atât de concentrat şi de atent numai asupra noastră ca acum. Dar parcă nici Domnul n-a lucrat chiar atât de vizibil şi de direct pentru noi ca în aceste vremuri. | Continuare »

Botezul_Domnului_16_03Pr. Iosif Trifa

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa.

Această jertfă a închipuit şi închipuie Taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botezul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare – azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc“. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii, li se unge cu „pecetea darului Duhului Sfânt“ fruntea, gura, ochii, urechile, mâinile, pieptul şi picioarele. | Continuare »