Erau primele zile din ianuarie 1948.
Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!
– Vine mâncarea, ziseră cei doi.
Şi, într-adevăr, la ei veni. La fiecare dintre ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi dădură înapoi vasele goale.
Mult mai târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
– Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
– N-am, zisei eu, ieşind. Pe sală era un om cu haine vărgate, cu o găleată, plină până la jumătate cu fasole, în mână.
– În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!
M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, mi-am împreunat mâinile şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.
Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front…
Spun toate aceste lucruri nu pentru cei care au trecut pe-acolo, ci pentru cei din generaţia care va veni, fiindcă poate va ajunge vreunul din ei în astfel de stări. Să nu mai meargă pe un drum necunoscut, cum am mers noi. Nu spre a se înspăimânta, ci tocmai pentru a nu se teme. Căci Hristos le face pe toate uşoare pentru cel ce suferă din pricina Numelui Său.
Ştiind mai dinainte câte ceva din cele ce se pot petrece pe acolo, vor suferi mai puţin şi vor răbda mai frumos.
Pe cât va fi cu putinţă, în această a treia parte a istorisirii mele, nu voi mai da nume, ci numai biografii, pentru că pe unele dintre aceste nume, deşi nu le am putut uita, n aş vrea totuşi să le mai amintesc niciodată. Iar altele, deşi poate le am uitat, aş vrea să mi le reamintesc pe totdeauna…
Uşa noastră se deschidea foarte rar, dar pe ale unora de pe coridorul nostru le auzeam deschizându-se foarte des, atât ziua cât şi noaptea.
Peste tot însă nu se auzea nici o vorbă, ci numai paşi.
După zgomotul paşilor, când eram scoşi la „program“ sau duşi la anchete, bănuiam că suntem mulţi acolo.
Pe sala noastră erau de pază permanent, cu schimbul, doi gardienii, amândoi unguri şi amândoi încruntaţi tot timpul. Unul dintre ei, căruia tovarăşii mei îi ziceau „Zoli-baci“, avea în mână, de fiecare dată când l-am văzut, o coadă groasă de mătură.
El ne scotea dimineaţa şi seara la „program“ – cum zicea el. Acest „program“ însemna scoaterea noastră de două ori în zi, pe celule, la WC şi la apă, să bem şi să ne spălăm. Numai atunci aveam acest drept.
Dimineaţa, începând de la ora 5, iar seara, după ora 9.
De obicei făcea acest lucru Zoli-baci, ca omul cel mai de încredere, în timpul serviciului căruia nimeni nu îndrăznea să sufle nimic.
Câteodată de la un capăt al coridorului, altădată de la celălalt auzeai tras un zăvor şi glasul lui Zoli-baci:
– Programul!
Ori:
– La program!
Atunci se auzeau două perechi de paşi ieşind. Apoi revenind. Şi iarăşi glasul lui Zoli-baci poruncitor:
– Altu-doi!
Şi aşa, până la sfârşit. De obicei dura un ceas. După asta începusem să bănuim cam câţi eram pe palier.
Dacă se întâmpla, în afară de acest timp (program), să ai nevoie să mergi afară, îngăduinţa asta depindea de bunăvoinţa lui Zoli-baci. Băteai în uşă şi, dacă voia el să-ţi dea drumul, mergeai, dacă nu, nu. Câteodată el auzea îndată, la prima bătaie. Şi, dacă era cumva pe aproape, venea să-ţi deschidă; iar dacă era mai departe, se răstea:
– Mai baţi un dată!
Când însă era furios – şi furios era el aproape tot timpul – îl auzeai pufnind:
– Nu mai baţi! Stai acolo! Ma’nti fost!
Cel chinuit de nevoia de a ieşi mai aştepta câtva timp. Când simţea că nu mai poate, încerca din nou: Cioc, cioc, cioc!
– Nu mai baţi, mă! Auzi?
– Vă rog, nu mai pot! gemea şi se văicărea omul.
– Gura! ’Şteaptă!
– Domnul şef, repede, vă rog, nu mai pot… vă rog, repede…
De obicei, după o astfel de văicăreală, se auzea zăvorul trăgându-se. Dar se auzea şi coada de mătură căzând.
Cred că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul slobozit la WC, lovitura de mătura nu însemna aproape nimic.
Astfel de întâmplări se petreceau în fiecare zi. Dar cele mai multe, duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă şi cel care o primea la poartă era mai binevoitor. Iar flămânzitul închis era mai lacom la mâncare. Atunci s au petrecut şi lucruri pe care nici nu le pot descrie aici…
De la un timp, după miezul nopţii, se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La răstimpuri scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări, fără a mai veni înapoi.
Nu mai puteam dormi… Nu înţelegeam ce se întâmplă. Aşteptam în fiecare clipă cu inima bătând puternic să se deschidă şi zăvorul nostru…
Dar a trecut o noapte, a doua – şi nimic.
A treia noapte, cam pe la ora unu, s-a tras şi zăvorul nostru dintr-o dată. Cum nu dormeam nici unul, ne-am ridicat cu toţii capetele, privind spre uşa deschisă doar pe un sfert.
Cineva, care mi-a părut că are în mână un pistol, a împins degetul arătător spre mine şi mi-a făcut semn să ies, poruncindu-mi în şoaptă:
– Cu tot bagajul!
Apoi uşa s-a închis şi, în faţa mea, un gardian cu un pistol mare subsuoară mi-a făcut semn cu ţeava pistolului spre scări.
Lângă scara care cobora în cotituri, un alt pistol îmi făcu semn să cobor.
La prima cotitură, un alt pistol mă împinse, mai repede.
La o a doua cotitură, un altul.
La ieşire, un altul, la fel.
Afară, în curte, era întuneric şi forfotă. Cerul înnorat. Nu se vedea nimic, dar se auzea nu ştiu ce.
Am simţit la spatele meu pe cineva cu ceva foarte aproape de mine, împingându-mă şi poruncindu-mi:
– Cu faţa la zid!
M-am întors şi m-am aşezat cu faţa la zidul de jos al celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise s-a aşezat la spatele meu, lângă mine, poruncindu-mi din nou:
– Mâinile la ochi! Să nu vezi pe nimeni şi să nu zici nimic!
Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea tot am văzut cum chiar lângă mine un alt om înarmat a adus pe altcineva căruia i se poruncise la fel ca şi mie.
Când m-am uitat puţin în dreapta, am recunoscut-o lângă mine pe doamna cu care venisem de la Beiuş. Plângea şi se tânguia în şoaptă, îngrozită de moarte, în timp ce omul din urma ei o împingea cu ceva în spate şi o ameninţa cu înjurături!
Apoi lângă ea a fost adus un altul, la spatele căruia mi s-a părut că se aşază altcineva. Şi tot aşa, până n-am mai ştiut câţi stăm aliniaţi cu feţele la zid.
Când numărul s-a împlinit şi eram acum o linie de trupuri înşiruite – iar înapoia fiecăruia mi se părea că este un altul – am auzit dintr-o dată, din celălalt colţ al curţii, un fluierat scurt şi apoi pe cineva care a început să bată puternic, ca într-un covor.
N-a ţinut mult aceasta până când, la un alt fluierat, bătăile covorului au încetat şi cineva a ordonat încet:
– La comandant!
Am simţit cum cei din spatele nostru pleacă; a mai rămas unul care ne a poruncit:
– Să nu vă mişcaţi nici unul! Care mişcă s-a ras.
– Frate Dorz, şopti plângând spre mine doamna Tina, ne omoară.
– Nu vă temeţi, doamnă. Nu lasă Dumnezeu! Rugaţi-vă!
– Cine a vorbit? scrâşni cel ce ne păzea, apropiindu-se.
Tăcurăm.
După vreo zece minute, cei plecaţi se întoarseră.
Cel ce mă păzea pe mine îmi zise:
– La stânga şi înainte!
Eram primul. Mă întorsei şi o luai prin întuneric pe lângă zid. Când ajunsei la colţ îmi porunci:
– La dreapta!
Nu vedeam nimic, dar mi s-a părut că intru într-un tunel foarte îngust. Nu ştiam pe unde calc.
– Fă-ţi testamentul banditule, îmi scrâşni în urechi cel ce mă împingea cu ceva tare din mijlocul spatelui. Acuma s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!
În clipa aceea am ştiut că merg la moarte. Dar, ciudat, vă mărturisesc, nu numai că nu am simţit nici un fel de teamă sau de cutremur, ci că un singur gând fericit şi curios mi-a umplut toată fiinţa mea. Să văd cum va fi chiar clipa întâlnirii mele cu Domnul Iisus!
Nu mai simţii nici o durere. Nici pentru viaţă, nici pentru familie. Nici măcar dorul de fraţi. Nici vreo părere de rău după nimic din lumea asta. Nu simţii decât parcă un dor de moarte, un dor de Domnul Iisus. Nimic, nimic alt¬ceva, ci numai o fericită dorinţă curioasă: să văd cum va fi chiar clipa revederii mele cu Mântuitorul meu Iisus. Nimic altceva. Nimic, nimic altceva.
Aşteptam nerăbdător acum numai clipa aceasta, fără nici un alt simţământ decât acesta în toată fiinţa mea…
Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc că atunci eu am trecut prin moartea mea. Am fost mai mult dincolo de viaţa asta decât dincoace de ea. De aceea vă spun: nu vă temeţi de moarte nicidecât. În chiar clipa ei, veţi simţi cea mai mare fericire, ca Sfântul Ştefan care, când curgeau pietrele asupra lui, striga cu faţa strălucitoare: Văd cerul deschis şi pe Iisus la dreapta lui Dumnezeu. Mai trecusem încă o dată prin moarte, când eram pe front, într-o situaţie tot cam aşa ca asta… Şi atunci am petrecut nişte stări sufleteşti întocmai ca acum… Mai târziu, după ani, se va repeta iarăşi… Astfel că nu mai am nici o îndoială asupra adevărurilor pe care vi le spun: nu vă temeţi de moarte!
La capătul coridorului întunecos m-am izbit de ceva.
– Suie! îmi şuieră în spate porunca însoţitorului meu.
Am pipăit!… Ochii orbiţi atâta vreme de becul puternic aprins zi şi noapte, sub care stătusem în celulă, acum încet-încet începură să-mi desluşească lucrurile. Văzui că urcam într-o dubă. Îmi adusei aminte că cei doi din celula mea îmi şoptiseră când eram cu ei acolo un zvon pe care îl auziseră şi ei de la nu ştiu cine: că de aici se mai întâmplă ca pe unii să-i ia noaptea cu duba şi să-i ducă cei câţiva kilometri până la frontieră, iar acolo să facă aşa ca să se creadă că ar fi vrut să fugă…
– Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nu mai doresc nimic, decât să-L văd pe El, cât mai repede.
– Ne duce să ne împuşte, frate Dorz – o auzii din nou plângând pe doamna de lângă mine, care, profitând de zgomotul paşilor, crezu că nu va fi auzită de însoţitorii noştri.
Omul de la spate scrâşni şi o trânti pe bancă lângă el:
– Gura, bestie!
Ne înşiruirăm în întuneric pe trei bănci, două pe margini, una pe mijloc, fiecare cu însoţitorul lângă el. La urma tuturor se sui cineva care era probabil un şef.
Uşa se trânti, dar îndată se deschise din nou, pe dinafară. O chemare scurtă şi „şeful“ sări înapoi jos.
A urmat o vreme de discuţie în şoaptă între el şi altcineva acolo jos, lângă maşină. Apoi „şeful“ s-a suit şi altul i-a spus încet şoferului.
– Gata!
Maşina a pornit… Era un frig de ianuarie, afară văzusem zăpadă şi simţisem un vânt aspru şi tăios. Frigul începu să ne pătrundă toată fiinţa… Toate aici erau de gheaţă: pereţii, banca, oamenii…
Nu ştiu cât am mers. Simţeam cum maşina trecea cu noi parcă peste şanţuri, parcă peste câmpuri… Am simţit că urcăm, că din nou coborâm. Ne-am oprit deodată undeva… am stat nu ştiu cât. Apoi iarăşi am întors şi am pornit. Până când într-un târziu am oprit undeva, iar şoferul a coborât. A coborât şi şeful care era cu noi. Apoi am auzit o poartă deschizându-se şi am intrat, desigur, într-o curte.
– Gata, jos!
Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la penitenciar.
Cum de ne-a trebuit oare ceasuri întregi ca să facem cei câteva sute de paşi câţi îi aveam de acolo până aici?
Atunci ne-am văzut feţele unii altora.
Am trecut pe rând prin camera de primire, ni s-au luat bagajele, numele, actele, iar bărbaţii au fost duşi sus.
„Sus“ am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul II, la care am fost conduşi, pe scări şi coridoare îngheţate, de către un gardian al penitenciarului. Ne-a numărat pe toţi. Eram nouă. A trântit după noi o uşă grea de fier pe care a pus două zăvoare: şi sus, şi jos.
Sus, în tavanul înalt, ardea un bec obosit.
Ne-am uitat unii la alţii… Ne-am numărat şi am făcut cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici CFR, doi de la tramvaie şi eu – nouă.
– Dumneavoastră, părinte, pentru ce aţi fost arestat? întrebă profesorul pe preotul care era îmbrăcat numai în reverendă.
– Pentru ochii mei frumoşi, zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus jandarmul când l-am întrebat: Pentru ce mă arestezi dumneata pe mine, domnule şef? El mi-a răspuns exact aşa cum vă spun eu acum: „Pentru ochii dumitale cei frumoşi!“ Şi pentru asta m-a ţinut zece zile acolo, în arestul lui, apoi m-a adus aici, la Oradea, şi de atunci nu m-a mai întrebat nimeni nimic.
Apoi adăugă râzând:
– Uitaţi-vă şi dumneavoastră la mine şi spuneţi drept, eu am ochii chiar aşa de frumoşi să merite trei săptămâni de arest?
Toţi se înveseliră, zgribulindu-se şi frecându-şi mâinile. Suflam în palme ca să ne încălzim, dar toată căldura din noi se pierdea o dată cu aburul care se ridica spre bec.
Singura fereastră a camerei noastre avea toate cele patru ochiuri sparte, iar prin ele bătea un vânt aspru şi tăios dinspre luminile oraşului, care se uitau la noi depărtate şi reci.
– Dar dumneata pentru ce ai ajuns aici? întrebă cineva pe învăţătorul…
– Pentru… Tet Vasile din Oşand! zice acesta.
– Cine-i ăla?
– Un coleg al meu mort de zece ani!
– Dar ce a făcut colegul dumitale mort?
– Nimic. Am să vă povestesc eu mai târziu, după ce mă voi mai încălzi. Acum mi-s încleştate fălcile de frig, răspunse el tremurând şi clănţănind. Şi povestea mea este cam tot aşa ca a părintelui.
– Dar dumneata? îl întrebară pe profesorul de ucenici.
– Eu, pentru „cele două posibilităţi“. Am spus şi eu cuiva ceva şi m-a înţeles rău, apoi m-a turnat altcuiva. Am spus că, din orice situaţie, ai numai două posibilităţi. Una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună, e bine. Dacă ajungi în cea rea, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi curând sau să scapi târziu. Dacă scapi curând, e bine; dacă scapi târziu, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos sau să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos, e bine; dacă ieşi bolnav, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi:
– Să te vindeci sau să mori, râse preotul.
Toţi râseră.
– Dacă te vindeci e bine – zisei eu – dacă mori… ai numai ultimele două posibilităţi: să mergi ori în Împărăţia lui Dumnezeu cu Hristos, dacă ai crezut cu adevărat în El şi te-ai predat Lui, ori să mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă n-ai crezut. Apoi acolo nu mai există decât această posibilitate, una în vecii vecilor.
Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară dintr-o dată:
– Dumneata pentru ce ai fost arestat?
– Nu ştiu! Nimeni nu m-a întrebat nici pe mine nimic de trei săptămâni. Bănuiesc totuşi că, pentru că am făcut cu Oastea Domnului o serbare religioasă cu daruri pentru bolnavi la spital şi pentru deţinuţi la penitenciarul din Beiuş acum, la Crăciunul trecut. S-a interpretat probabil ca o demonstraţie.
– Dumneata eşti în Oastea Domnului?
– Da.
– Spune-ne pe larg cum a fost. Cunoaştem şi noi Oastea Domnului.
– Am să vă spun, dar mai întâi să vedem cum ne aşezăm!
Privirăm cu toţii spre fereastra spartă. Dincolo se vedea curtea penitenciarului, iar peste ziduri, departe, oraşul. Prin ochiurile sparte venea un vânt de ne tăia ochii. Ne depărtarăm repede.
– Ce punem în fereastră să nu ne mai bată vântul chiar aşa?
– Reverenda părintelui, glumi cam necuviincios, dar familiar, profesorul.
– Şi apoi eu în ce mai tremur? răspunse tot aşa preotul.
– Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie!
– Nu-l pun, că îngheţ fără el!
– Atunci ce punem?
– Dau eu o cămaşă, mai dă altul una, mai un prosop…
Am acoperit astfel fereastra.
Ne-am uitat apoi pe alături şi pe jos. În toată camera, nimic. Nici măcar o bancă sau un pat de fier, de lemn, de ce-o fi. Nimic pe care să te aşezi. Pe jos fusese cândva pardosit cu cărămizi, dar de cei aproape trei sute de ani – de când împărăteasa Maria Tereza construise această închisoare – picioarele oamenilor şi ale paturilor de fier tociseră cărămizile, făcând în locul lor numai gropi. Când plecaseră ultimii deţinuţi din camera asta, scoseseră tot, iar pe jos aruncaseră motorină pentru dezinfecţie. Acum în gropile pardoselii erau numai ochiuri de motorină.
Unde să te aşezi?
Într-un colţ era un singur obiect: tineta, hârdăul pentru nevoile urgente.
Bine că este măcar acesta! Cât suferisem dincolo fără el. Ce am face aici unde pare să fie şi mai rău?
Profesorul bătu în uşă. O dată, de două ori, de trei ori… În uşă se deschise o vizetă mică. Iar prin ea văzurăm dincolo o şapcă şi două mustăţi încruntate.
– Ce vreţi?
– Domnul şef, n-avem nimic aici. Nimic pe care să ne aşezăm, nici bancă, nici pat, nimic. Iar pe jos e motorină, geamul spart, îngheţăm de frig. Ce faceţi cu noi?
– Aşteptaţi! şi trânti vizeta.
În închisoare încă nu se deşteptase viaţa. Era încă prea de dimineaţă.
Simţeam că îngheţăm, începând de la picioare. Ne mişcam fiecare încoace şi încolo, suflam în palme, ne lipeam unii de alţii… Ieşea aburul din noi ca din nişte oale golite…
Curând se auziră voci, mişcare, zgomote de paşi şi uşi:
– Deşteptarea!
Apoi auzirăm zăvoarele noastre de fier trăgându-se şi marea uşă scârţiind. În uşă apăru gardianul care ne făcu un semn.
– Mereţi toţi în colţul cela cu faţa la părete!
În cameră intrară doi deţinuţi în haine vărgate, cu două legături de paie pe care le trântiră în partea cealaltă, apoi ieşiră.
– Le împroşcaţi şi staţi pe ele!
După ce ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe paie pentru sine. Dar paie erau puţine. Şi, după ce luară jumătate dintre noi, aproape nu mai rămăseseră nimic pentru ceilalţi.
– Nu aşa, zise careva dintre cei care rămăseseră fără paie. Să le aşezăm uniform şi apoi stăm cu toţii unul lângă celălalt, bine, rău, cum putem. Dacă e aşa – e aşa! Împărţim deopotrivă totul, frăţeşte; aici suntem fraţi vrând-nevrând.
Abia ne aşezarăm pe paie când se deschise vizeta de jos:
– Masa! Nouă porţii de turtoi. Aşteptaţi, vine şi cafeaua.
Împărţirăm bucăţile de turtoi: fiecăruia, una. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci: o bucată pătrată mică şi grea de mălai, tăiată parcă dintr-o tavă, care a fost copt puţin. Mi se lipi de degete. Mă uitai la ceilalţi, toţi muşcau din mălaiul gol. Eram lihniţi de foame şi tremuram de frig. Nu ştiam atunci câţi ani din viaţă voi dori să mă satur din această nespus de dorită bucată de mălai…
– Cafeaua!
Şi pe vizetă începură să intre spre noi, una câte una, nouă gamele turtite pe la colţuri, ruginite şi cu smalţul sărit, pe fundul cărora aburea puţină apă neagră.
– E caldă! Ce bine! zise cel care apucă prima gamelă.
După ce se trânti vizeta, mă retrăsei să mulţumesc Domnului, ţinând în mâinile îngheţate gamela aburindă, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Era darul Lui pentru mine şi ofranda mea pentru El. Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în gamela aburindă…
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE