Comori Nemuritoare

19 ianuarie

„Nu voi semna niciodată unirea,
chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea!
În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte.“

Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf. | Continuare »

S-a născut în jurul anului 270 în localitatea Askia din insula Cipru, într-o familie creştină de oameni simpli. Nu a avut parte de învăţătură, nu a urmat şcoli înalte. A fost cioban, o îndeletnicire pe care a îndrăgit-o şi pe care n-a părăsit-o niciodată. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Irina. La puţini ani după căsătorie a rămas văduv. A îndurat cu răbdare văduvia. Simeon Metafrastul spune despre el că „vieţuia cu cinste şi cu dragoste de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubirea de străini“.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.

Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie. | Continuare »

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

În calendarul sfinţeniei creştine, la 7 decembrie este pomenită Sfânta Muceniţă Filofteia, ale cărei moaşte se găsesc de şapte veacuri la Curtea de Argeş. După anumite ştiri privitoare la viaţa ei, aflăm că s-a născut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Târnovo, care pe atunci era capitala „imperiului româno-bulgar”, întemeiat şi condus o vreme de fraţii Petru şi Asan, români de neam. I s-a dat din botez numele „Filofteia”, care în greceşte înseamnă „iubitoarea de Dumnezeu”, lucru pe care îl va dovedi cu fapta în cursul scurtei sale vieţi pământeşti. Se spune că şi mama viitoarei sfinte era româncă de neam, din sudul Dunării şi o femeie foarte evlavioasă. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, faptele de milostenie, rugăciunile şi postul şi alte virtuţi care trebuie să împodobească sufletul unui adevărat creştin. Fiind copilă încă, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană. Cu încredere în Dumnezeu, a rămas în casa părintească, respectând toate cele ce învăţase de la mama ei, trăind mai mult pentru Hristos şi pentru cei aflaţi în suferinţă.

Dar după o vreme tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viaţă cu totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca această femeie să n-o iubească pe Filofteia, obişnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multă ură împotriva acesteia, mai ales când se ducea la biserică sau când se ruga şi făcea fapte de milostenie, în acelaşi timp, căuta să întărâte şi pe tatăl blândei copile împotriva ei. Dar toate vorbele de ocară, bătăile şi muncile la care o punea tatăl şi mai ales mama ei vitregă, n-au putut s-o abată de la virtuţile care îi împodobeau sufletul, mai ales de la faptele milosteniei, în inima ei se întipăriseră cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecată: | Continuare »

Viaţa celui intre sfinţi Părintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni
(6 decembrie)

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvântată pereche, petrecând cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfântă – singuri ei fiind rădăcină sfântă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tâlcuieşte „biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, până la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întâi şi pe urmă, care din pântecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţâţă, făcând minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întâi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţaţa cea dreaptă sugea lapte – având să izbândească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. | Continuare »

Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.
Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”. | Continuare »

Ioan CAPĂTĂ, din Biserica – Trupul lui Hristos

– învăţătura de temelie a creştinismului –
Un adevăr de credinţă, care, asemenea aurului, s-a limpezit, a ajuns strălucitor şi curat în focul unor frământări de aproape un veac şi jumătate, este învăţătura despre Sfânta Treime – învăţătura de temelie a creştinismului.
Credinţa în Sfânta Treime are un temei lămurit în Biblie (Geneza 1, 26; 18, 1-3; Isaia 6, 3; Matei 28, 19; II Cor. 13, 13; I Petru 1, 2; I Ioan 5, 7; Apoc. 4, 8 ) şi a fost de la început mărturisită în Biserică – măcar că uneori (până la Sinodul I de la Niceea), într-o formă nu în destul de lămurită. Prilejul pentru adâncirea şi lămurirea acestei învăţături, a fost o frământare, o rătăcire care s-a ivit în Biserică pe la începutul veacului al patrulea (319 d.H.) şi anume erezia lui Arie, un preot din Alexandria (Egipt) care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, ci ar fi doar o creatură – deşi cea dintâi – a Tatălui. Erezia aceasta a zguduit din temelii Biserica şi a fost pricina unor frământări şi dezbinări, care, sub diferite forme, au durat aproape un veac şi jumătate. Frământarea aceasta a făcut mult rău Bisericii, dând prilej păgânilor să batjocorească şi să dispreţuiască lucrarea Evangheliei. Totuşi răul acesta şi-a avut şi partea lui bună, căci în focul acestor frământări şi lupte, s-a limpezit şi s-a precizat, în lumina şi pe temeiul Sfintei Scripturi, adevărul în ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, adevăr care este mărturisit astăzi – cu foarte mici excepţii – de întreaga creştinătate.

În primele patru sinoade ecumenice şi cu deosebire în primele două, (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), s-a precizat şi desăvârşit această învăţătură. De la cele dintâi două sinoade ecumenice ne-a rămas simbolul credinţei, numit şi simbolul de Niceea – Constantinopol care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii.
Potrivit Bibliei şi învăţăturii Bisericii, „Dumnezeu cel Unul în fiinţă, este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt… Tatăl este Creatorul lumii, Dumnezeu din Care sunt toate şi cauza mântuirii, întrucât concepând planul ei din eternitate, îl realizează la plinirea vremii prin Fiul. Fiul este Cel prin Care toate s-au făcut, şi anume şi mântuirea. Iar Duhul Sfânt, principiul de viaţă, făcător al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului şi, în special, pregăteşte mântuirea, grăind prin profeţi şi realizând Naşterea şi Ungerea Domnului. Tot El desăvârşeşte opera mântuirii, împărtăşind oamenilor bunurile Crucii şi sfinţindu-I într-o legătură permanentă cu Tatăl şi cu Fiul“[1] | Continuare »

Sursa: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama

S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie). | Continuare »

cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. | Continuare »

Pe acesti trei luminători mai mari ai dumnezeirii cei întreit strălucitoare, pe cei ce luminează lumea cu razele dumnezeieştilor învăţături, pe râurile înţelepciunii cele cu miere curgătoare care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu, pe Marele Vasile şi de Dumnezeu cuvântătorul Grigorie, împreună cu slăvitul Ioan, cel cu limba şi cu cuvintele de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne cu cântări să-i cinstim; că aceştia Treimii pururea se roagă pentru noi. (Tropar)

Aici ACATISTUL SFINŢILOR TREI IERARHI

S-a născut în Cezareea Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol, mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.
La Atena, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul şi cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe prigoniri din parea lui. Lucrarea sa teologică şi spirituală a fost continuată de fratele său mai mic, sfântul Grigorie de Nyssa.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat pe lângă Biserică azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.

Găsiţi aici mai multe despre Sfântul Vasile cel Mare

Sfântului Luca al Crimeei, predica la Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Mântuitorului

„Duminica dinaintea Crăciunului Sfânta Biserică o închină pomenirii Sfinţilor Părinţi, iar în duminica precedentă s-a cinstit pomenirea Sfinţilor Strămoşi. Cine sunt strămoşii şi părinţii noştri şi de ce se săvârşeşte atât de solemn pomenirea lor mai înainte de sărbătoarea Naşterii lui Hristos? Strămoşii sunt drepţii Vechiului Testament şi, întâi de toate, Sfinţii Proroci.
De ce este atât de importantă pentru noi pomenirea acestora? Fiecare înfăptuire mare a omului, atunci când îşi propune scopuri mari, necesită o pregătire îndelungată, profundă; la fel şi cele mai mari evenimente din viaţa nea¬mului omenesc se pregăteau în decursul multor ani.
Dacă la fel se întâmplă şi cu faptele omeneşti, şi cu faptele personale, dacă se întâmplă aşa şi în istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui să dureze lucrarea pregătirii marelui eveniment din istoria întregii omeniri – procesul de pregătire a venirii în lume a Domnului Iisus Hristos.
Astfel trebuia să se facă pregătirea neamului omenesc pentru primirea învăţăturii mareţe a lui Hristos.
Închinarea la Dumnezeu cel adevarat, cunoasterea Lui au fost şi în timpurile vechi, şi în cele mai apropiate, specifice poporului ales al lui Dumnezeu. Celelalte popoare nu aveau Revelaţia care a fost dată poporului lui Israel, deci vechii păgâni Îl cunoşteau pe Dumnezeu doar din manifestările naturii înconjurătoare. Religiile lor erau naturaliste, ele divinizau începuturile materialiste ale lumii, închinându-se luminătorilor cereşti, tuturor stihiilor naturii, divini¬zau animale şi păsări şi se închinau la idolii făcuţi de ei înşişi. | Continuare »

Sf. Daniil SihastrulAcest cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un sat nu departe de Rădăuţi. Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult rugăciunea şi privegherile de toată noaptea.

Îmbogăţindu-se în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din sfinţii părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David.

Râvna spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea Sfântului Lavrenţie, aproape de satul Laura de astăzi. În acest loc de sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri, iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi priveghere. Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil.

Nu după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna.

Cunoscut ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Un alt loc unde a sihăstrit Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc. | Continuare »

Sinaxar 17 Decembrie

Acest fericit prooroc Daniel era din seminţia lui Iuda, dintr-un neam care se găsea în slujba împărătească. S-a născut în Vitora cea de sus. Încă de pe când era copil a fost dus rob din Iudeea în ţara haldeilor şi a proorocit 70 de ani. A trăit cu 460 de ani înainte de întruparea lui Hristos. Era bărbat tare înţelept, iar iudeii socoteau că este eunuc. A plâns mult pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului. Prin post se înfrâna de la orice mâncare dorită. Era uscăţiv la faţă, dar foarte frumos, cu harul Celui Preaînalt.
Cei trei Tineri, după cum spune istoria, erau din sfânta cetate a Ierusalimului. Tatăl lor se numea Iezechia, iar mama lor Caligona. Iezechia, când era bolnav, a cutezat să ceară lui Dumnezeu să nu-l dea morţii, căci a păzit cele plăcute înaintea Lui; iar Dumnezeu i-a mai adăugat 15 ani la anii vieţii lui. Când Ierusalimul a fost înconjurat şi robit de Nabucodonosor, împăratul babilonienilor, au fost luaţi şi ei robi împreună cu Proorocul Daniel şi duşi în Babilon. Pentru virtutea lor, au fost puşi mai-mari peste treburile împăratului. (Continuare)

A fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate ascultă de părinţi.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. | Continuare »

Pr. Prof. Dr. Acad. Mircea Păcurariu

Şirul „sfinţilor naţionali” ar putea începe cu unul din apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume cu Sfântul Andrei. Acesta, deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoşii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe ţărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” la apostolie? Era frate al lui Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului lona. Erau originari din Betsaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui râu cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan l, 36). Auzind această mărturisire, cei doi ucenici au pornit după Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus i-a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?” La care ei au zis: „învăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea”. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan l, 37-39). Andrei a anunţat apoi şi pe fratele său Simon Petru că „a găsit pe Mesia” (Ioan 1,41). | Continuare »

Acest sfânt era din Isauria, născut şi crescut într-una din cele zece cetăţi, ce se cheamă Irinopol, fecior al lui Serghie şi al Mariei, în vremurile necredincioşilor luptători împotriva icoanelor.
Când a fost de opt ani a fost dat la carte şi învăţând s-a făcut de vârstă şi se găteau părinţii să-l însoare; iar el fugind pe ascuns, mai ales pentru eresul luptătorilor împotriva icoanelor umbla din loc în loc, sărutând pe cei ce mărturiseau pentru sfintele icoane şi strângând la sine de la aceia folos sufletesc.
Apoi, supunându-se pe sine la toată înfrânarea şi aspra petrecere, s-a luptat cu multe ispite şi mai ales cu cele aduse de la demoni; pentru care s-a şi arătat mare făcător de minuni. Acesta a mers şi în Asia şi la Bizanţ dorind să mărturisească pentru sfintele icoane. Iar de acolo s-a dus la Roma şi, străbătând tot Apusul şi spăimântând pe mulţi cu semnele şi cu minunile ce făcea, iarăşi s-a întors la Bizanţ; şi de acolo s-a dus la muntele Olimpului.
Deci suindu-se acolo şi topindu-se foarte, s-a îmbolnăvit de idropică, încât numai după glas era cunoscut de cei ce-l ştiau. Deci pogorându-se din munte s-a dus la Tesalonic şi de acolo venind iarăşi la Bizanţ a aflat pe Simeon mărturisitorul şi purtătorul de Dumnezeu închis în temniţa pentru sfintele icoane. Şi închinându-i-se şi rugându-l mult să se roage pentru el, cu pace s-a săvârşit.

Sfintele moaşte, ale acestui Sf. Grigorie, se află întregi în România la sfânta Mănăstire Bistriţa-Vâlcea, care este făcută din temelie de răposatul ban Barbu Craiovescul. Acesta cu multă cheltuială a adus aceste sfinte moaşte la această sfântă mănăstire, unde se află şi până astăzi făcătoare de minuni, prin care şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are; iar cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţa află folosinţă şi tămăduire atât trupeşte cât şi sufleteşte.

Sursa: Sinaxar 26 Octombrie

– izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni – din Tesalonic

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine”. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi”. Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.
Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor. | Continuare »

Sfântul Visarion Mărturisitorul
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale. | Continuare »

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

Sfantul Nicolae Velimirovici – „Predici ”

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi? Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!
Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înar-mat Dumnezeu cu armele Sale?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4). | Continuare »

În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, în satul Peri (azi în Ucraina subcarpatică); în 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată „stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care-şi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat strânse legături cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de-o credinţă din Moldova învecinată.

În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucraineni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Muncaci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii dintre preoţii ortodocşi români din satele româneşti din Maramureş şi Sătmar. | Continuare »

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituţie în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, aceştia şi-au închinat viaţa trăirii credinţei strămoşeşti şi apărării ei faţă de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârşitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii şi preoţii ei, a izbutit să-şi menţină păstoriţii în dreapta-credinţă, înlăturând prin aceasta, şi primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor, trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alţi ierarhi anteriori, viaţa lui este cunoscută destul de amănunţit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe (1). | Continuare »