NU NE TRIMITE, DOAMNE

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

VĂD PE IISUS UMBLÂND PE MARE

Traian Dorz, Hristos pâinea noastră

„După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, zăresc pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.“

Hristos poate realiza imposibilul.
Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El, prin Harul Său au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte imposibile, ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12 etc.).
Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.
Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semne-lor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15, 18-19).
«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).

«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» — a spus demult şi David. Căci puterea lui Dumnezeu a fost mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei care s-au bucurat de El. Aşa a putut David să spună spre slava lui Hristos: «Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile» (Ps. 3, 6).
«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» — a spus Sfântul Petru, care adesea a avut de luptat cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).
«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» — spune şi Sfântul Iacov la fel (Iac. 4, 7).
Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal, pentru oameni este socotit imposibil (Luca 10, 17-20). | Continuare »

sfantul ilie„Ce faci aici, Ilie?
Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ (III Regi, 19, 10).
Acesta este un răspuns foarte actual.
Ilie lupta pentru Adevărul lui Dumnezeu. Şi i se părea a fi singur. Deşi Dumnezeu îi aduce ca marturie că mai are încă „şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!“
Luptătorii lui Hristos par adeseori singuri în lupta lor. Ei par adeseori răzleţiţi, dat lupta lor e sigur una: împotriva idolilor veacului.
Fiecare vreme, fiecare veac a avut idolii săi.
Idolii din vremea lui Ilie erau de piatră, idolii de azi sunt ereziile.
Însă lupta este aceeaşi. Şi prigoana pentru luptători este la fel.
Dacă Ahab era rege, dacă avea toată armata şi tot poporul cu el, de ce se temea de Ilie, De ce-l persecuta pe Ilie? De ce a trebuit să fugă Ilie din faţa regelui de frica morţii? Ce-i putea face un om simplu unui rege? De ce se temea Ahab?
De Adevăr!
Când părăseşti legământul, te temi de el, de legământul pe care l-ai făcut.
Când dărâmi jertfelnicele Domnului, te temi de El Însuşi. Chiar când nici nu mai crezi în El, o dată ce L-ai respins.
Când Îi ucizi proorocii cu sabia, te temi de însaşi sabia Lui care se poate întoarce împotriva ta.
Şi aceste temeri, pe care încerci cu străduinţă mare să le ascunzi cât mai afund în conştiinţa ta, deodată le auzi strigate în pieţe, pe ziduri, pe site-uri de către luptătorii Adevărului. Şi acesta este motivul persecuţiei acestora.
Şi astăzi este la fel: De ce se tem ierarhii noştri de nişte simpli preoţi sau călugări, de simpli mireni care nu-i mai pomenesc? | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)
Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răspuns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău…» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.
Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei… am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei… şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă… o, mai bine să fi murit astă-vară!…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple… că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură… | Continuare »

După obişnuitul început, se zic:
CONDACELE şi ICOASELE:

Condacul 1
Tu, cel ce ai fost alesul Domnului pentru întoarcerea lui Israel de la închinarea lui Baal, aspru mustrător al împăraţilor nelegiuiţi strălucind cu văpaia râvnei pentru Dumnezeu atotţiitorul, cu sfintenia vieţii şi a minunilor, cel ce te-ai ridicat cu trupul la ceruri şi vei veni înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos, laudă îţi aducem ţie, profetule al lui Dumnezeu Ilie, tu, care ai mare îndrăzneală către Domnul, slobozeşte-ne pe noi din toate nevoile şi necazurile cu rugăciunile tale, pe noi cei ce-ţi cântăm: Bucură-te, Ilie, mărite prooroc şi înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos!

Icosul 1
Înger vieţuitor în trup te-ai arătat, proorocule, prin râvna cea pentru Dumnezeu şi prin viaţa ta curată; căci încă prunc fiind, părintele tău, Sovah, văzut-a îngeri luminaţi cu tine vorbind, cu foc înfăşurându-te şi cu văpaie hrănindu-te, arătând astfel ca râvna ta e fierbinte pentru Dumnezeu şi că puterea graiurilor şi a vieţii tale e ca o lumină neprihănită; pentru aceea, cu uimire grăim ţie unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce din veac ai fost ales a sluji pentru mântuirea fiilor lui Israel;
Bucură-te, cel ce încă din pântecele maicii tale ai fost ales vestitor al adevărului şi al bunei cinstiri a lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce asupra căruia s-a descoperit preaslăvită aratare, ce a minunat pe părintele tau;
Bucură-te, cel ce din tinereţe ai iubit curţăia feciorelnică şi tăcerea;
Bucură-te, cel ce ai urât deşertăciunile lumii şi toate bucuriile ei, iar sufletul tău în intregime l-ai închinăt lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce cu lumina înţelepciunii de Dumnezeu ai fost luminat şi cu învăţătura temerii de Dumnezeu din pruncie ai fost adăpat;
Bucură-te, Ilie, mărite prooroc şi înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos! | Continuare »

CREDINŢA ŞI RUGĂCIUNEA

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea  – 9 august 1986

Multe ar fi de spus… Am vrut să amintim la început Evanghelia zilei de astăzi (pentru că se poate zice acum că-i duminică). Avem la rând Evanghelia din Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, până la versetul 35. Este vorba despre vindecarea a doi orbi. Am vrea s-o citim, pentru că vreau să rămână un gând de-aici în amintirea noastră. Că de multe ori mergem la sfânta biserică, ascultăm Sfânta Evanghelie, dar prea puţin ne rămâne nouă din adevărurile puse de Dumnezeu în versetele acestei Evanghelii – şi care ar trebui să ne fie nouă ca nişte stâlpi de foc şi să ne călăuzească în viaţă. Pentru că avem nevoie de tot ce ni se spune acolo, că de-aceea ni se spune: că noi avem nevoie să reţinem aceste lucruri.
Vom citi deci din Sfânta Evanghelie după Matei Evanghelia de mâine de la biserică. Şi vrem să stăruim asupra unui singur adevăr (că sunt ele sute de adevăruri aici!) care se leagă apoi cu alte trei probleme la care trebuie să medităm în chip deosebit în zilele acestea.
„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El şi Iisus le-a zis: «Credeţi voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor şi-a zis: «Facă-vi-se după credinţa voastră». Şi li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: «Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.
De-un lucru foarte însemnat am dori să [ţinem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Şi această vindecare a fost răspunsul la rugăciune şi la credinţă. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credinţa şi rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credinţă; şi au obţinut vindecarea prin rugăciune. | Continuare »

SĂ NU VORBIŢI!

La Duminica vindecării celor doi orbi
AVA ELIAS – 11 iulie 2018

“Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni“ Mat. 9, 30

Sfțntul Evanghelist Matei ne pune în faţă două vindecări săvârşite de către Domnul, total diferite, atât prin bolile de care sufereau cât şi prin consecinţele acestor vindecări. Mai întâi este vorba despre doi orbi care strigau către Domnul să-i vindece, insistând în rugămintea lor, ÎL urmează pe Iisus, până în casa unde intrase Domnul, iar acolo îi vindecă. După ce li s-au deschis ochii celor doi orbi, Domnul Iisus le porunceşte, aşa cum se întâmplase în cazul multor vindecări, să nu spună nimănui, să nu vorbească despre această vindecare; “poruncindu-le cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni “ Mat.9, 30
După ce orbii au plecat au adus înaintea Domnului un mut îndrăcit, care după vindecare: “ După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit.” ver. 33
Aceste două vindecări, în care vedem două atitudini diferite ale Mântuitorului, ne fac să ne întrebăm: de ce cei doi orbi au fost opriţi să vorbească, iar mutul nu a fost oprit, ci a fost lăsat să vorbească?
Această atitudine are un înţeles profund duhovnicesc prin faptul că orbii, în momentul vindecării lor, nu puteau să aibă o percepţie, o înţelegere corectă a stărilor de lucruri din jurul lor deşi aveau simţul auzului şi auzeau ceea ce se întâmplă în jurul lor lipsa vederii îi împiedeca să înţeleagă în profunzime starea duhovnicească a celor din jur, astfel că mesajul lor ar fi fost unul greşit. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în Lucrarea lui Dumnezeu când vedem atâţia fraţi care în ciuda faptului că au ani de zile de prezenţă pe calea mântuirii nu au percepţia corectă, nu au darul vederii sănătoase de a vedea stările de lucruri din Oaste, nu văd stările nepotrivite, potecile întortochiate spre care se îndreaptă liderii lor, sau pericolele ascunse care pândesc sufletele, ca să le poată avertiza, aşa cum Domnul îi spune lui Petru : “după ce te vei întoarce la Dumnzeu, să întăreşti pe fraţii tăi” Luc. 22, 32 | Continuare »

”Iisus văzând credința lor”…Mat. 9, 2

AVA ELIAS

Sfântul Evanghelist Matei relatează una dintre multele minuni și vindecări săvârșite de către Mântuitorul, de data aceasta ”în cetatea Sa”, în Nazaret, având în fața Sa un om slăbănog adus pe o targă de către prietenii săi. Faptul că evanghelistul Matei specifică locul acestei minuni, adică în cetatea Sa, arată cât de greu este să demonstrezi că ești cu adevărat un om credincios ”în cetatea ta”, în familia ta, între cunoscuții tăi, între prietenii tăi. Acolo dovedești adevărata credință, între cei ce te cunosc îndeaproape, în permanență, în toate stările tale, nu numai în Biserică, în Adunare, nu doar atunci când clamezi credința.
De cele mai multe ori ne plângem că sufletele (slăbănogii) care sunt aduși în Biserică, în Adunare, nu se vindecă sufletește, că nu mai este har în Adunare, că nu mai sunt lacrimi, însă adevărata cauză a acestor stări de lucruri este determinată de ”credința lor”, adică a noastră, a celor ce constituim Biserica, formăm Adunarea, din motivul că Domnul nu mai vede credința noastră, lacrimile noastre, smerenia noastră, trăirea noastră așa cum le vedea la Sfinții Înaintași pe vremuri, când era credința bună, toate aceste virtuți ale lor Îl determinau pe Domnul Iisus să spună: ”Îndrăznește fiule! Păcatele îți sunt iertate”. (vers. 2)
Așa cum Domnul cunoștea gândurile celor din vremea Sa și mai cu seamă gândurile rele din inimă, adică intimitatea noastră pe care căutăm s-o ascundem cel mai mult, tot așa și gândurile noastre, a celor de astăzi le cunoaște și sunt descoperite Domnului. De aceea după ce Domnul descoperă intimitatea inimilor întreabă: ”Ce este mai lesne? A zice: iertate îti sunt păcatele? Sau a zice: scoală-te și umblă.” Mat. 9,5. | Continuare »

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

la Duminica Vindecării îndrăciţilor din Gadara
AVA ELIAS

„Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: «Dacă ne scoţi din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (Mt 8, 31).

Iată o rugăciune care poate părea a fi una absurdă, mai întâi prin faptul că aici avem un exemplu în care vedem că şi dracii se roagă, ceea ce pare un lucru de mare mirare. Apoi caracterul absurd al acestei rugăciuni este dat de scopul şi deznodământul rugăciunii. Scopul este, fără îndoială, unul viclean, prin faptul că diavolii Îi cereau Domnului Iisus să nu-i trimită în „adânc” (conf. Lc 8, 36), adică nu doreau să dea socoteala în faţa căpeteniei lor pentru faptul că s-au întors fără sufletele pe care puseseră stăpânire.
Atunci când puterea lui Dumnezeu îl îndepărtează pe diavol din om, iată cum viclenia diavolului face ca să dorească să ia în stăpânire, drept trofeu, măcar nişte porci şi încă nişte porci morţi. Drept urmare, cererea absurdă a diavolilor are un deznodământ inutil prin faptul că posedarea porcilor a fost pentru puţină vreme, cunoscând faptul că porcii, aruncându-se în mare, au murit cu toţii, producând astfel inevitabilul; adică destinaţia diavolilor fiind tot „adâncul”.
Acest lucru denotă faptul ca diavolii nu pot „citi” viitorul, aşa cum încearcă toate metodele de ghicitorie să-i înşele pe oameni. Diavolii, în dorinţa lor de posedare, căutau orice mijloc, numai şi numai să nu ajungă în „adânc”, însă oricât au dorit diavolii să amâne reîntoarcerea în locul de unde au plecat, în cele din urmă tot acolo au ajuns.
Din aceasta întâmplare putem înţelege că în viaţa noastră niciodată nu trebuie să amânăm hotărârile folositoare mântuirii, nici momentul pocăinţei, nici al rugăciunii, nici prilejul faptelor bune, nici slujirea lui Dumnezeu. Amânarea face parte din tactica diavolului, el găsind multe prilejuri şi motive de a ne determina să amânăm hotărârile, potrivit zicalei din istorioara binecunoscută Lasă, mai ai vreme. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări noi

Să nu Te duci departe de mine, Drag Iisus,
ispita vine-ndată ce simte că Te-ai dus;
mi-e teamă de ispita ce ştie că Tu pleci,
n-aş vrea să mergi, Iisuse, de lângă mine-n veci.

Rămâi mereu pe-aproape, ca duhul pânditor
să simtă şi să fugă, Iubite-nsoţitor;
Tu, paza mea cea dulce, fereşte-mă mereu,
ştii bine ce ispită pândeşte-n jurul meu!

O, nu Te du departe,  şi vino mai degrab’,
vrăjmaşa iarăşi vine – şi ştie unde-s slab,
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit!

Doar ieri Te-ai dus, şi iată, ispita vine fin,
să-mi afle casa goală, să-mi strecure venin;
– întoarce-Te degrabă, iubită paza mea,
mi-e teamă fără Tine, – să nu mă laşi la ea!

Să nu Te duci departe, să nu Te duci, Iisus,
ispita prinde veste îndată ce Te-ai dus…
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit…

SLUJIREA LUI DUMNEZEU ȘI IEDUŢUL PENTRU DISTRACŢIE

AVA ELIAS

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).

Această poruncă dată de Mântuitorul este valabilă de-a lungul tuturor timpurilor: al celor trecute, prezente şi viitoare. Însă exemplele istoriei demonstrează infidelitatea şi trădarea lui Dumnezeu de către om, care atât de uşor uită de binefacerile primite şi îşi îndreaptă privirile credinţei către alţi dumnezei, către căi mai uşoare.
De aceea Domnul Iisus este atât de categoric, de intransigent în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu, slujire care nu trebuie întinată cu nimic din tot ceea ce ar însemna compromis cu păcatul, nici amestecată cu credinţe păgâne sau superstiţii, nici înlocuită cu ritualuri păgâne, nici măcar în glumă sau pentru că ar fi la modă.
Astfel omul declară cu tărie că în inima sa „crede în Dumnezeu”, însă, prin faptele sale, prin gesturi şi preocupări, încredinţarea intimă şi înclinaţia sa spre plăceri ce curând se transformă în vicii, ajungând, în practică, să-L trădeze pe Dumnezeu.
Asemenea situații în care noi doar declarăm sus şi tare că-L iubim și-L slujim pe Dumnezeu ne pun în postura fratelui mai mare din Pilda Fiului Risipitor, care susţinea fără rezerve: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Lc 15, 29). Dar în realitate, aspiraţiile sale intime transpiră din însăşi cuvintele pe care le-a adăugat în continuare: „…și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc (distrez) cu prietenii mei” (vers. 29).
Aşa se întâmplă adesea cu mulți dintre cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu, care se socotesc între cei răscumpăraţi şi care chiar s-au hotărât să-I slujească cu credincioşie Lui, când mai rămâne în viața lor vreo dorință de a avea vre-un „ieduţ”, de a găsi o nişă prin care, din când în când, să mai privească în urmă, spre cei și cele ce trebuiau părăsite. Se întâlnesc aceste stări şi la mulţi dintre ostaşii Domnului și astfel „ieduţul” de distracţie începe să fie dorit din ce în ce mai des. | Continuare »

MORMÂNTUL PĂRINTELUI IOSIF, CINSTIRE SAU PROFANARE?

AVAELIAS

O dispută cu multe reverberaţii se duce în mediul online, dispută care vizează modul de comemorare a Părintelui Iosif Trifa la mormântul său. Concret vorbind, disputa se referă la desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii pe mormântul atât de cinstit de către sfinţii înaintaşi (înainte de anii ’90) încă de la trecerea în veşnicie a întemeietorului Oastei Domnului şi până astăzi de către cei ce se consideră fii duhovniceşti ai Părintelui. Pe vremea fratelui Traian Dorz comemorarea se făcea cu un parastas şi adunarea Oastei, pentru că nimeni dintre cei din conducerea Bisericii nu ar fi îngăduit să se săvârşească Sf. Liturghie, ci doar cu chiu cu vai se găsea câte un preot sau doi, aflaţi la pensie sau în prag de pensionare, să săvârşească slujba parastasului.
După anii ’90, libertatea a făcut ca fraţii ostaşi să se bucure privilegiul pe care l-au avut, în Istoria Bisericii, martirii şi mărturisitorii lui Hristos, ca mormintele lor să devină loc sfânt de rugăciune, pelerinaj şi, cu timpul, chiar pe mormintele lor să se zidească biserici, osemintele lor fiind aşezate în piciorul Sfintei Mese sau în Sfântul Antimis. Această evlavie şi cinstire deosebită au manifestat-o şi fraţii şi surorile din Oastea Domnului faţă de CEL CARE I-A CHEMAT LA IISUS HRISTOS CEL RĂSTIGNIT, prin participarea la săvârşirea Sfintei Liturghii pe mormântul său, fapt pe care nu-l contestăm, deoarece dintotdeauna fraţii ostaşi l-au considerat pe Părintele Iosif Profetul şi Martirul poporului şi al Bisericii noastre bune şi străbune.
Totuşi niciodată, în vremea fratelui Traian şi nici în primii ani ai libertăţii, lucrurile nu s-au petrecut ca astăzi, ca, dintr-un exces de zel şi din motive care nu pot fi descifrate decât prin intuiţie, să se procedeze la confecţionarea unei scene amplasate peste mormântul Părintelui şi astfel preoţii, în timpul slujbei, să umble cu picioarele deasupra mormântului. | Continuare »

– după Evrei 6, 12 –

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ’napoi,
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă şi nu ’naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu,
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

Traian Dorz, Cântări luptătoare

„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15).
Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75).
Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24).
Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor.
Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în ade-văr.

Aici trebuie să repetăm ceea ce am mai spus:
Împreună-lucrătorul lui Dumnezeu trebuie să stea totdeauna pe o treaptă mai înaltă decât lucrarea pe care o face.
Luaţi pildă de la zidar: el totdeauna trebuie să fie mai înalt decât zidăria lui.
Numai aşa va vedea bine ceea ce face.
Numai aşa va putea zidi drept şi frumos.
Numai aşa va putea înălţa lucrarea încredinţată lui. Căci ce lucrare ar putea face un zidar, dintr-o stare mai prejos decât lucrarea sa? | Continuare »

TRĂDAREA PRIN TĂCERE

Fr. Ștefan Postică, pentru «Comori Nemuritoare»

Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. (Fapte 20, 27)

„Dar toți au tăcut.
Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea…
Au tăcut cei înfometați pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrășaseră acum, care aveau case la oraș, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri și băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga și tăcea…
Au tăcut toți cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neștiință, din anonimat.
Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogați, acum erau tari…acum tăceau. Era mai comod să tacă…” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, Sibiu, 1999, p. 419).

Asistăm, de o bună bucată de vreme, la o transformare generală a frățietății Oastei Domnului. O „cumințire” în sensul rău al cuvântului. Tăiosul cuvânt profetic se aude tot mai rar și tot mai anemic. Chemarea către adevărata pocăință, către nașterea din nou, a devenit parcă desuetă. Probabil că un frate care nu a mai ajuns anii de libertate de după ’89, dacă ar fi adus, printr-o minune, într-o adunare de astăzi, ar fi cu totul dezorientat, neștiind unde se află, chiar dacă ar auzi aceleași cântări ca odinioară.
O frățietate dezorientată, care nu mai știe care îi este rostul, locul, misiunea… Povestește fratele Traian că prin anii `40, într-o adunare a intrat preotul Secaș, reprezentantul Mitropoliei Sibiului, întrebând cu emfază: „Care este programul vostru?”. Și întreaga adunare, fără să fie îndemnată de vreun frate, a început să cânte: „Iisus, Iisus…”. | Continuare »

orbul vindecatCând sute de gheare vrăjmaşe
Sub steagul meu drag m-au rănit,
Izbândă în căi pătimaşe
Să văd, doar atât mi-am dorit.

Şi răni după răni sângerânde
Cu mâna Ta blândă mi-ai uns
Şi colţilor gurii flămânde
Atâta le-a fost îndeajuns.

Când drumuri prea multe se-arată
Şi drumul Tău drag l-am pierdut,
În neagra noptare lăsată
O, Doamne, să văd Ţi-am cerut.

Şi-ndată lumina Ta lină
În ochii mei stinşi a sclipit
Şi calea de slavă senină
Prin spini, peste stânci am găsit.

Când singur mă simt pe-a Ta cale
Şi sufletul meu zace trist,
Să văd, Ţi-am cerut, voii Tale
Un rost. Şi să simt că exist.

Şi sute de îngeri năvală
Cu Tine spre mine grăbesc.
Iubirea Ta n-are rivală.
Căci eu, până-n veci, Te iubesc!

Vlad Gheorghiu

Lumină

Vlad Gheorghiu

Vindecarea-orbului-15-1Lumină, lumină, lumină…
Prind zarea cu ochii mei noi
C-ai pus peste ei sfânta-Ţi tină
Şi văd, drag Iisus, cu-amândoi.

„Să văd!“ – Ţi-am cerut cu credinţă
Şi-n Tine nădejdea mi-am pus.
Şi-ntreaga mea neputinţă
Se-mbracă-n lumină de sus.

Ce dulce e voia-Ţi divină
Şi drumul îngust, ce frumos,
Când uns-ai pe pleoapa-mi lumină
Tu, Soare în veci luminos!

Îmi vine să zbor către Tine
Şi zarea în braţe s-o strâng
Că azi înţeleg cât de bine,
Pe cruce-i cu Tine să plâng.

Că azi nu sunt singur pe lume
şi nu sunt străin pe pământ
Ci-n suflet cu sfântul Tău Nume
Şi-n pleoape cu dorul Tău sfânt.

O, dulce Lumină cerească,
O, sfântă vedere de sus…
Pe faţa-mi de lut strălucească
Pe veci, voia Ta, drag Iisus!

Vlad Gheorghiu

Invierea1Curând, ca o corolă, o dulce adiere
Se va desface-n zarea aprinsei aurori
Şi-o tainică mireasmă, în imn de înviere,
Din nimbul răstignirii, va naşte sărbători.

Iar clopotul de denii va-mbălsăma pământul
Trezind genunea iarăşi cu-nfiorat mister,
Ca-n clipa când fusese descoperit mormântul
Şi giulgiul gol şi singur uitat într-un ungher.

Şi-un strigăt ca de slavă din piept o să-mi izvoară:
– A înviat Iubirea! A înviat Hristos!
Ce fel de cânt e-acesta ce inima-nfioară?
Că nici nu-l pot cuprinde de dulce şi frumos!

– E cântecul Iubirii, e imnul Învierii,
E-acordul cel mai gingaş ce Ţi-l închin, Iisus!
Şi-l voi cânta-n neştire spre clipa revederii,
Ca-n jarul lui să-mi mistui tot dorul meu nespus.

Şi-o lacrimă deoparte opri-voi cu iubire,
În ea să-mi moi arcuşul uscat de-atât suspin,
Ca-n cealaltă-nviere, duioasa lui şoptire
Să mă aducă-n totul al Tău, al Tău deplin.

Slavă-nvierii

Vlad Gheorghiu

O, slavă, slavă, slavă-nvierii!
Nimic pe lume nu poate-avea
O slavă-asemeni, că astăzi căderii
Iertare-n veci i se va da.

Pe cruce, iată, cu moartea pre moarte
Hristos călcând, din morţi a-nviat;
Când piatra mare a dat-o-ntr-o parte,
Pe toţi din morţi ne-a ridicat.

Tot cerul cântă osana-n vecie,
Pământul strigă despovărat
Şi iadul fierbe turbând de mânie:
Hristos din morţi a înviat!

Sub cer nu e biruinţă mai mare,
Sub soare nu-i un dor mai frumos,
Ci numai sfântă-nvierea prin care
Deschide porţi în cer Hristos.

Cântaţi popoare, cântaţi învierea!
Hristos – cu Tatăl – azi ne-a-mpăcat!
Cântaţi osana, cântaţi înfierea,
Azi prin Hristos am înviat!

Slăvită fii pentru veci, Izbăvire,
Că boldul morţii tu l-ai sfărmat,
Că azi, pe cine trăieşte-n iubire,
Prin Jertfa sfântă l-ai iertat.