Comori Nemuritoare

Când călătoreai, Iisuse, din cetate în cetate,
în Tir şi Sidon ajuns-ai să le ierţi şi-a lor păcate.

Tu ştiai că şi acolo-s oameni care au nevoie
Izbăvindu-i de Satana, să-Ţi cunoască a Ta voie.

Astfel vine o femeie având fiica îndrăcită
stăruind la Tine, Doamne, cu credinţă neclintită.

Ca şi câinilor, cerşeşte, din noianul Tău de slavă,
O fărâmă să-i dai fiicei, că-i sărmană şi bolnavă.

Şi văzând credinţa-i mare, deşi-i din alt neam venită,
îi faci fiica sănătoasă şi de rele mântuită.

Te rugăm să vii, Iisuse, şi la noi, şi-n sat, şi-n casă.
Sunt atâtea suferinţe care-atât de greu ne-apasă.

Cel rău chinuie în patimi, în dureri şi-n suferinţe
pe copiii noştri, Doamne, doborâţi de neputinţe.

Tu şi sufletul, şi trupul cu iubire-l izbăveşte
dă-ne Tu credinţă mare şi pe toţi ne mântuieşte.

Viorel Bar

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din duminica Canaanencii

Ceea ce Sfântul Pavel avea atunci de mustrat la credincioşii din Corint este astăzi nespus mai mult de mustrat la noi.
Şi ceea ce era de mirat cum se împacă la ei este mai de mirat cum se poate împăca la noi, după atâta propovăduire a Evangheliei şi după atâtea secole de creştinism.
Cum de se poate împăca Templul lui Dumnezeu cu idolii? – se întreabă cu durere omul lui Dumnezeu, privind la viaţa creştinilor adunării lui Hristos, când, în fiecare cuvânt sfânt, se spune atât de limpede că Hristos nu poate avea nici o legătură cu Satan. Că Duhul Sfânt nu poate locui nicidecum la un loc cu păcatul. Şi că sfinţenia trebuie să fie podoaba Casei lui Dumnezeu, cât vor ţine veacurile. Iar sfinţenia nu poate locui într-o viaţă amestecată cu tot felul de necurăţii.
Şi totuşi ţi se rupe inima de durere, ţi se umple faţa de ruşine şi ţi se zdrobeşte sufletul de apăsare când vezi şi când auzi cum în multe suflete şi în multe familii, ba chiar şi în multe biserici şi adunări, Templul lui Dumnezeu a început să se împace de-a binelea cu idolii… Evanghelia cu păcatul şi credinţa cu lumea şi cu felul ei nelegiuit.
Îţi vine să nici nu crezi despre câte un frate pe care l-ai crezut un sfânt în viaţa lui şi un om predat total lui Dumnezeu… că, la anumite ocazii, el bea ca lumea… Ba că face el însuşi băuturi îmbătătoare şi dă sau chiar vinde altora să bea, când el ştie bine porunca lui Dumnezeu, care zice: „Nu vă înşelaţi: nu puteţi bea paharul Domnului şi apoi şi paharul dracilor. Nu puteţi lua parte la Masa Domnului şi apoi şi la masa dracilor“ (unde se vorbeşte urât, se fac gesturi scârboase, se petrec lucruri nelegiuite)…
Şi, de asemenea, este scris: „Vai celui care dă aproapelui său să bea… Vai ţie care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea. Te vei sătura şi tu de ruşine, în loc de slavă. Bea şi tu şi dezveleşte-te. Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul mâniei din dreapta lui Dumnezeu şi va veni ruşinea şi peste slava ta“ (Habacuc 2, 15-16).
Şi apoi ce să mai zici şi de alte şi alte asemenea idolatrii!… | Continuare »

Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios. | Continuare »

Cu tot întregul… – Traian Dorz

CAZUL ZAHEU – la Duminica a 32-a după Rusalii – Pr. Nicolae Steinhardt

Darea înainte sau înapoi – Traian Dorz

[„Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”] – Sf. Ioan Maximovici

Muncim şi ne luptăm… – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

FIINDCĂ AM TRĂIT – Traian Dorz

[Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia] – Sfântul Nicolae Velimirovici

TOATE-AVERILE DIN LUME – Traian Dorz

Primii douăzeci şi şase de ani

Data naşterii nu este cunoscută, dar anumiţi cercetători propun ca dată a naşterii anul 1731. Nici despre părinţii ei nu se ştie nimic dar, pentru că s-a căsătorit cu un colonel, se presupune că a făcut parte dintr-o familie de nobili sau de funcţionari unde a primit o educaţie aleasă.
Xenia Grigorievna rămâne văduvă la 26 de ani
Primele articole de ziar ce s-au păstrat despre Xenia datează din anul 1847 când în ziarul „Buletinul poliţiei orăşeneşti a Sankt-Petersburgului” apar două articole în numerele 264 şi 272: Cu 40 de ani în urmă sau, poate, cu câţiva ani mai mult, s-a săvârşit aici, în Petersburg, văduva cântăreţului imperial, Andrei Teodorovici, Xenia Grigorievna…
În afara acestor două articole, scurte informaţii despre viaţa sfintei Xenia sunt oferite de epitaful de pe piatra funerară: A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani, şi a trăit 71 de ani; îşi zicea Andrei Teodorovici.
Momentul dramatic ce îi marchează viaţa şi îi schimbă destinul este moartea soţului cu care era căsătorită de numai 4 ani. În anul 1755 în Petersburg izbucneşte o epidemie de tifos exantematic.
Xenia este atât de afectată de moartea soţului încât a doua zi este găsită tot lipită de trupul soţului răposat dar îmbătrânită şi încărunţită.
Îşi petrece soţul la groapă îmbrăcată în hainele militare ale acestuia, imitându-i mersul în urma sicriului.
Andrei Teodorovici nu a murit – le spunea ea celor din jurul ei. A murit Xenia Grigorievna, dar Andrei Teodorovici este aici, în faţa voastră, el trăieşte şi va trăi mult de acum înainte, va trăi veşnic. | Continuare »

Troparul Sfintei Cuvioase Xenia, glasul al 7-lea:

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Sfântă Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.

Condacul 1

Ție, celei alese, bineplăcutei lui Dumnezeu și nebunei pentru Hristos, Sfântă și fericită maică Xenia, care ai ales nevoința răbdării și relei pătimiri, cântare de laudă îți aducem toți cei ce cinstim sfântă pomenirea ta. Iar tu ne apără de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți, ca să strigăm ție: Bucură-te, Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre!

Icosul 1

Vieții îngerești ai râvnit, maică fericită, căci după moartea soțului tău ai lepădat frumusețea lumii acesteia și toate cele din ea: pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții, dobândind nebunia cea pentru Hristos. Pentru aceasta auzi acum de la noi smerite laude:
Bucură-te, că te-ai asemănat prin viața ta Sfântului Andrei celui nebun pentru Hristos;
Bucură-te, că lepădându-te de numele tău, cu numele celui adormit te-ai numit;
Bucură-te, că nebunia cea pentru Hristos ai început-o luând numele soțului tău Andrei;
Bucură-te, că numindu-te cu nume bărbătesc neputința femeiască ai lepădat;
Bucură-te, că toată avuția ta ai împărțit-o oamenilor buni și săracilor;
Bucură-te, că pentru Hristos ai primit sărăcia cea de bunăvoie;
Bucură-te, că prin nebunia ta ne-ai învățat să lepădăm cugetarea cea deșartă a acestui veac;
Bucură-te, bună mângâietoare a tuturor celor ce aleargă cu credință la tine;
Bucură-te, Sfântă Xenia, rugătoare pururea bineprimită pentru sufletele noastre! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii

„Mulţumind Tatălui, Care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.

O, ce minune nebănuită este moştenirea sfinţilor în lumină şi ce imposibil este de explicat acum ce înseamnă asta!
Pe cât de cu neputinţă este să înţeleagă un puişor de rândunică, neieşit încă din cojiţa ouşorului său, ce înseamnă soarele şi cerul de afară, ce înseamnă viaţa care îl aşteaptă în curând pe el, când se va elibera din închisoarea în care este strâns acum, tot pe atât de cu neputinţă de priceput este şi pentru noi acum ce înseamnă moştenirea pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc şi-L urmează pe Iisus.
Cum îi este de cu neputinţă puişorului din ou să ştie cum va fi călătoria lui peste ţări şi mări spre lumea însorită şi caldă, când aici va veni iarna, tot aşa ne este şi nouă de greu acum să ştim despre negrăita frumuseţe a slavei viitoare.
Noi suntem acum încă în trupul acesta pământesc, în firea aceasta pământească, în lumea aceasta îngustă şi în robia aceasta a neputinţelor noastre… Ne lipsesc ochii nemărginiţi cu care să străbatem prin orizontul aceasta îngust în care suntem închişi.
Ne lipsesc aripile cu care să străbatem zările nemărginite, din cele care acum ne strâng din toate părţile ca nişte ziduri de oţel, prin care nu putem trece. Şi de care ne izbim ca un fluturaş de o fereastră pe care n-o poate sparge, ca să iasă la libertatea de dincolo de ea… | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Poienile Izei – 28 septembrie 1980: UNUL CU FAŢA SPRE CELĂLALT

Între cele şapte Taine despre care se vorbeşte şi pe care noi le ştim, ale Bisericii noastre, este şi Taina Pocăinţei. Taina aceasta a Pocăinţei, ca şi celelalte Taine, a căpătat un prea şters şi un prea necunoscut înţeles în inima şi în viaţa multora dintre noi.
Taina Pocăinţei este Taina Naşterii din Nou, pe care a cerut-o Mântuitorul când a zis: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Închipuiţi-vă că Hristos Se opreşte acum în faţa dumneavoastră şi vă întreabă: „Prietene, cum ai intrat tu aici? Ai tu haina de nuntă – naşterea din nou – sau nu o ai? Dacă nu o ai, Eu ţi-o pot da. Eu stau acum în faţa ta, ca să văd: doreşti sau nu doreşti această haină de nuntă? Dar te înştiinţez: fără haina de nuntă nu vei putea lua parte la ospăţul nunţii. Trec acum şi te întreb: ai tu sau nu ai această haină de nuntă? Dacă nu o ai, Eu sunt gata să ţi-o dau acuma, numai s-o doreşti tu…”.
Taina Pocăinţei este la îndemâna oricăruia dintre noi. Se cere însă ca noi să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu, să recunoaştem că nu o avem, dacă nu o avem. Şi s-o cerem! Şi dacă ne-o îmbie Domnul, s-o şi primim, prin credinţă.
În Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu, nimic nu se poate afla fără credinţă. Credinţa este cel dintâi lucru care ni se cere fiecăruia, pentru că este scris: „Căci fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Pentru că cine se apropie de El trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel care Îl caută.
Deci avem nevoie de credinţă, de cel dintâi pas în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, în chemarea lui Dumnezeu. Credinţa este cea dintâi dintre condiţii. Fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Dar credinţa noastră trebuie să fie o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd, aşa cum este de asemenea scris: „O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite!”. Asta-i condiţia! Cu Dumnezeu avem de-a face, cu o Fiinţă pe care ochii noştri trupeşti nu o văd; dar tot El ne-a dat ochii aceia sufleteşti pe care, prin credinţă, ni-i deschide pentru ca să-L putem vedea. | Continuare »

La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele – şi fără părtinire,
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot,
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

… N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
N-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi,
lumina cea din mine nu le-a învins trufia
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte
şi-azi văd că nu-i nimica de lepădat şi nici
nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.

Nu-n orice timp blândeţea smerită m-a-nsoţit,
iertarea şi tăcerea n-au fost mereu senine,
adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit
să chem din drum străinul, să-l ospătez la mine.

A stat atâta vreme pe uşa mea zăvor
şi n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,
n-am dat cu bucurie oricând la cerşetor,
prea slobozi mi-au fost câinii prin curţile-ngrădite.

… La ceasul Pocăinţei mă cercetez în tot
şi-mi cer zdrobit iertare, plecând smerita frunte,
căci toate sunt păcate de moarte câte-mi scot,
iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte!

Traian Dorz, Cântarea anilor

O, vouă celor umili, v-aduc o veste nouă,
ce voi, împovăraţii, pân’ azi n-aţi auzit:
Iisus Hristos, prin Crucea şi Jertfa Lui, şi vouă,
iertare, mântuire şi har v-a dăruit!

Mulţimea de păcate atât de mari şi grele,
cu care viaţa-ntreagă mereu v-aţi încărcat,
El le-a luat asupra-Şi, S-a-mpovărat cu ele,
şi sus pe lemnul Crucii cu sânge le-a spălat.

El, din osânda morţii, din veşnica pieire,
cu Jertfa Lui, prin Cruce, Iertare v-a adus,
căci, prin credinţa-ntr-Însul, viaţă, mântuire
şi pacea Lui cea dulce v-a dăruit de Sus.

Primiţi pe Domnul vostru!… Cu lacrimi de iubire
şi inima şi casa deschideţi-I deplin,
căci unde intră Domnul, cereasca-I strălucire
din casa jalei face un colţ de rai senin!

Primiţi pe Domnul vostru, voi, cei ce-aţi tras cu trudă
şi fără vreo nădejde amarele poveri, –
şi-atunci, în ochii voştri, pe faţa voastră udă
va străluci lumina cereştii înfieri. | Continuare »

Cât se tot vesteşte astăzi şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic, fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate, cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire, dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările din urmă

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

[ Pentru iscusinţa sufletului lor ] – Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului – Sfântul Ioan Gură de Aur

De-atâţia ani – Traian Dorz

Despre pocăinţă – Sfântul Ignatie Briancianinov

Avem felurite daruri – Traian Dorz, meditatii la Apostolul zilei

Cel ce şi-a văzut păcatele… – Ieromonah Serghie Rabko

Duminica după Botezul Domnului – Părintele Constantin Galeriu

CEA DINTÂI CONDIŢIE – Traian Dorz

 LUMINĂ!;

De-atâţia ani;

Ce frumoasă este tema de anul acesta a adunărilor de la Bacău și Comănești!
Dar și ce mare deturnare de sens în cadrul amândurora!
Cum se poate ca o așa frumoasă temă să-și aibă ca punct de plecare un articol dintr-o foaie care era a Oastei, dar care nu mai era a Părintelui Iosif, și care nu mai era în duhul lui, și care deturna scopul Oastei și rosturile ei? O foaie care doar purta numele Oastei Domnului, dar duhul ei, nu! O foaie de la care Părintele Iosif se dorea a fi încet, încet eliminat și înlocuit cu preotul Secaș.
Și cum se poate ca – la o temă atât de frumoasă, despre care fratele Traian Dorz scrie una dintre cele mai reușite cărți: Minune și Taină – nimeni să nu se gândească să ia ca referință pentru pliante un text din această carte și în ambele adunări doar un frate tânăr să facă referire la aceasta?
La adunarea de la Bacău (Adunare anuală Bacău 27.12.2019), minutul 42:53, vorbitorul subliniază efectul ascultării, într-o frumoasă și ziditoare istorioară: „Cum poate un om să moară dacă face ascultare?“, subliniind invierea pe care o poate aduce ascultarea.
Eu însă lansez o întrebare către careva care mai vrea să audă: Spuneți voi, de cine trebuie să facem ascultare? „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu“ (Fapte 4, 19). Și Eva a ascultat! Dar nu de Dumnezeu, ci de șarpe și a adus moartea în lume, chiar a Fiului Omului însuși.
Deschideți ochii, dragi frați tineri, care nu ați cunoscut frumusețea statorniciei de la adevăratul început al Oastei, acela dinainte de toți Secașii din lume (dar și al aceluia de după fuga tuturor acestora, în vremea prigonirilor), și vedeți, simțiți, înțelegeți cu inima de cine trebuie să ascultăm: de Dumnezeu sau de șarpele? De Hristos sau de mamona? De Părintele Iosif sau de mitropolitul Bălan? De învățătura înaintașilor sau de a noilor secășei (care samavolnic s-au impus în fruntea Oastei, sprijiniți în mod viclean și înșelător de către instituția Bisericii Ortodoxe Române, nicidecum de către Biserica Însăși, care este Trupul lui Hristos. | Continuare »

„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata.” (Evrei 9, 27)

Stăm iarăşi în pragul noului an. Păşim iarăşi peste hotarul unui an vechi şi intrăm într-unul nou. Vremea curge mereu, iar cu dânsa ne ducem şi noi.
Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul, cu timpul… Dar, dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viaţa noastră este o călătorie. Călătorim cu toţii pe drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, cărturari, plugari călătorim cu toţii fără răgaz şi fără popas. Trecem cu toţii dintr-un an într-altul. Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gândim la greutăţile pe care le am biruit. Ne uităm şi înaintea noastră, dar înainte nu vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim.
Călătoria vieţii îşi are o lege deosebită a ei. Când poate nici nu ne gândim, se iveşte în drumul nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această piedică. Este o mică groapă, largă de un metru şi adâncă de doi. Dar, orice am face, orice am isprăvi, peste piedica asta nu putem trece. N-o putem nici înconjura, nu putem nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăţi, dar peste asta nu putem trece.
Ea strică toate planurile şi toate socotelile noastre. Săraci, bogaţi, tineri, bătrâni, împăraţi, cerşetori… cu toţii cădem şi ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fără cruţare, în virtutea poruncii: „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Toţi am păcătuit, toţi trebuie să murim. Mormântul ne primeşte cu aceste cuvinte ale Domnului: „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce“. | Continuare »

Iată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.
Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi a moralei acum parcă încetase de peste tot. | Continuare »

[Soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani] – Fr. Ioan Opriș

PRIBEGIA COPILULUI – Pr. Arsenie Boca

PREŢUL RĂSCUMPĂRĂRII NOASTRE – Traian Dorz

Dumnezeu este ajutătorul nostru întru nevoi – Sf. Ioan Gura de Aur

[Hristos va vorbi mereu] – Traian Dorz

Cruce şi stea – Vlad Gheorghiu

CÂT VA TRĂI LUMINA – Traian Dorz

Sfinţii paisprezece mii de prunci ucişi de Irod în Betleem – Proloage

Ioan MARINI

„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni.
Va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (In 15, 20; 16, 2)
O pagină de glorie din istoria Bisericii Domnului

„Oriunde este Duhul Sfânt, a spus un mare credincios, acolo se iveşte întotdeauna şi prigoana.” Lumea străină de Dumnezeu, omul lumesc (neconvertit) nu poate suferi prezenţa lui Dumnezeu. De aceea totdeauna se luptă împotriva Lui. Pe Fiul lui Dumnezeu L-au prigonit şi răstignit pe cruce, iar celor ce au crezut în El le-au făcut la fel. Acesta e felul de purtare al omului faţă de Dumnezeu, fie că ar avea de-a face cu El în forma smerită a Fiului Său, fie că ar avea de-a face cu cei credincioşi, care s-au născut din El prin Duhul Sfânt şi [prin] Cuvântul Său.
Valul de prigoană a venit odată cu naşterea Bisericii – şi [aceasta] o avem descrisă în Faptele Apostolilor.
În ziua de Rusalii, apostolii au primit pe Duhul Sfânt. Urmarea a fost că ei au început să lucreze cu o mare putere pentru propovăduirea Evangheliei. Dar lumea nu i-a putut suferi nici pe ei, nici lucrarea ce o făceau. Urmarea s-a văzut. Pe când Apostolii Petru şi Ioan vorbeau în templu, au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat la închisoare (Fapte 4, 3). Scoşi a doua zi la judecată şi neaflându-li-se nici o vină legală, neştiind ce să le facă, „i-au ameninţat”, poruncindu-le cu tot dinadinsul să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai înveţe pe oameni în numele lui Iisus.
Fariseii nu-L cunoşteau şi nu-L iubeau pe Domnul Iisus, de aceea nu sufereau nici pe alţii să facă acest lucru. | Continuare »

[Hristos va vorbi mereu] – Traian Dorz

Sfinţii paisprezece mii de prunci ucişi de Irod în Betleem – Proloage

STĂ ÎNCĂ CRUCEA-STEA – Traian Dorz

[Soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani] – Ioan Opris

[Hristos va vorbi mereu] – Traian Dorz

PRIBEGIA COPILULUI – Pr. Arsenie Boca

CÂT VA TRĂI LUMINA – Traian Dorz

Dumnezeu este ajutătorul nostru întru nevoi – Sf. Ioan Gură de Aur

[Peştera care Îi adăpostise Naşterea Sa nu I-a putut folosi Domnului ca adăpost decât un timp foarte scurt] – Traian Dorz

PREŢUL RĂSCUMPĂRĂRII NOASTRE – Traian Dorz

Fragment din vorbirea fratelui TRAIAN DORZ la adunarea de Anul Nou de la Ogeşti – 1982

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. […]
Un cuvânt din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la care am vrea ca împreună să gândim, să medităm mai adânc astăzi, este locul din Sfânta Evanghelie cu Naşterea Mântuitorului, în care se spune că atunci când nişte păstori pe câmpia Betleemului stăteau de strajă şi vegheau împrejurul turmei lor, o lumină mare a strălucit în jurul lor şi un înger al lui Dumnezeu le-a adus vestea cea bună.
Despre această lumină de care avem cu toţii nevoie, fiecare, în viaţa noastră am dori din toată inima să adâncim Cuvântul lui Dumnezeu în seara aceasta, între noi. E o seară cu totul deosebită! În seara asta nimeni nu doarme. În toată ţara, în lumea întreagă sunt oameni adunaţi, mai mulţi sau mai puţini, fiecare în jurul gândului şi dorinţei pe care au avut-o şi pe care o iubesc în inima lor, ca noaptea aceasta şi miezul acestei nopţi cu trecerea dintr-un an în altul să-i găsească petrecând în jurul [cui] şi în felul în care inima lor a dorit şi doreşte.
Noi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne găsim aici şi acum, în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Lui Însuşi. Să credem din toată inima că făgăduinţa Lui este adevărată şi că „oriunde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Lui, e şi El acolo” în mijlocul lor. | Continuare »

O veste bună
S-a pus sub tipar o carte nouă de poezii a fr. Traian Dorz

Dragul nostru frăţior Traian Dorz, care îşi face stagiul militar la Oradea, se află în plină creaţie spirituală. Puternicele şi mişcătoarele lui poezii sunt o mărturie despre darul şi talentul ce-l are de la Domnul darurilor. Cu acest dar, fr. Dorz creează mărgăritare duhovniceşti care vor rămâne în istoria Oastei şi în literatura noastră religioasă ca o mărturie despre cum Domnul a ales şi a folosit şi aici un vas umil de la ţară.
Vestim fraţilor de la fronturi bucuria că s-a pus sub tipar o carte nouă de poezii a fratelui Dorz (când va fi gata o vom vesti la foaie).
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă.

«Isus Biruitorul» nr. 11 / 14 martie 1937, p. 7

CÂNTĂRI LUPTĂTOARE

Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări
ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfârşit,
din fiecare carte să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet şi braţ nebiruit,
pornind să spargă încă o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe, în inimă de iudă
şi-n mână de satană ce umblă uneltind
să fure munca celui ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe, cu negreşită ţintă,
am vrut să sun alarme, am vrut să rup peceţi,
am vrut să-mpiedic răul să fure şi să mintă. | Continuare »

Doamne, uneori ce taine – Traian Dorz

100 de ani de la naşterea poetului şi scriitorului Traian Dorz –

Centenar – Vlad Gheorghiu

Iar neamul Lui cine îl va spune? (Isaia 3, 8) – Pr. Sofian Boghiu

Prin credinţă… prin credinţă – Traian Dorz, Meditații la apostolul zilei

DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI – Părintele Constantin Galeriu

Cinstirea “norului de sfinți” ai Vechiului Legământ care au pregătit venirea în lume a Domnului – Sf. Luca al Crimeii

Un Împărat face nuntă Fiului Său Preaiubit,
ca poporul să-Şi întoarcă de pe drumul rătăcit.

Face nuntă, căci sosit-a ceasul când va cununa
pe Fiul Său cu Mireasa ce din lume-o va nălţa.

La această nuntă-i cheamă pe toţi astăzi Bibliá,
să se pregătească-n grabă căci nuntá se va ţinea;

Să-şi ’mulţească untdelemnul faptei bune, tot mereu,
cu lumină să-L aştepte pe Fiul lui Dumnezeu.

Să vegheze-n rugăciune toată vremea pe pământ,
să nu-i afle-n somnul morţii ziua Nunţii Celui Sfânt.

Şi să-şi schimbe haina vieţii, alta nouă a-mbrăca,
ca-n odaia cea de nuntă să poată cu El intra.

Ajută-ne, Doamne Sfinte, ca, în Ziua de Apoi,
la a Fiului Tău nuntă să putem intra şi noi!

Să ne veselim de-a pururi, Doamne-n veci la masa Ta
cu toţi cei ce-n bucurie slavă Ţie-Ţi vor cânta!

(Să cântăm Domnului, nr. 876)

Arhimandrit Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsa, vol. III, Ed. Egumenița
• Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19, 11-21).
• Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19, 11-16).
• Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19, 17-18).
• Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19, 19-21).
În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.
Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?
a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19, 11-21).
b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a satanei (20, 1-10).
c) Judecata universală (20, 11-15).
d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21, 1-22, 5).
e) Epilogul Apocalipsei (22, 6-21). | Continuare »

Un creştin pios, care-l iubea mult pe Sfântul Spiridon, dar la fel de mult şi adevărul, spunea aceasta: s-a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua prăznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci când era viu şi pentru a-şi arăta veneraţia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când mă apropiam deja şi mă pregăteam să mă concentrez asupra a ceea ce voi face, am simţit o asemenea mângâiere dumnezeiască, care m-a învăluit şi m-a pătruns în inima mea, că am intrat realmente în extaz, grabnic fiind purtat prin frumuseţile Cerului. Uitând de toate cele pământeşti, chiar de trupul meu, am rămas mut şi nemişcat. N-am vorbit nimănui şi, întocmai ca în tinereţe, n-am simţit nici foame, nici sete toată ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul şi Sângele Domnului“.

 Acelaşi om, venind iaraşi la Trimitunda în ziua Sfântului Spiridon, pe când se afla îngenuncheat, îmbrăţişând sicriul cu trupul neputrezit al Sfântului, inima sa fu umplută de lumină şi sufletul său inundat de bucurie, o bucurie ce-i făcea simtit gustul bunurilor cereşti care-i aşteaptă pe Sfinţi (pregustarea Raiului). A alergat grabnic la piaţă, pentru a cumpara oarece, inclusiv haine pentru săraci şi pentru localnici, căci se făcuse iarnă şi frigul venise cu putere. Şi, după ce împlini această dispoziţie a inimii sale, se grăbi să se întoarcă spre ţara lui, unde-l chemaseră treburi grabnice. Dar, dintr-o dată, norii se-ntunecară, vestind o ploaie cu adevărat diluviană ce avea să cuprindă pământul. Acest om se afla aşadar la grea răscruce, putea oare merge mai departe în calatoria lui câtă vreme astfel de vreme câinoasă se anunţa? Se întări însă în nădejde: vându ceea ce cumpărase, achiziţionând nişte vite de povară şi trase la biserica Sfântului. Aici, se prosternă iaraşi la racla cu moaştele Sfântului, ca şi cum acesta ar fi fost încă viu, şi-l rugă să fie tovarăş de călătorie cu el şi să oprească ploaia, atunci când ea ar deveni prea furioasă. Încheindu-şi rugăciunea, ieşi din cetatea Trimitundei. Sfântul Spiridon fu cu el pe toată durata călătoriei şi nu doar în chip nevăzut ci, asemeni unui tovarăş de călătorie – precum îl şi rugase: văzut, împreună-călător cu el! Vântul sufla teribil, iar norii se zbuciumau cu putere, dar ploaia… ploaia părea suspendată, atârnată cu apa ei sub nori: am putea spune că puterea Sfântului reţinea ploaia, o împiedica în revărsarea ei. | Continuare »