duminica-slabanogului-vitezda-1Pe noi ne apără –  Traian Dorz

Cuvânt la Duminica Slăbănogului – Sf. Ioan Gură de Aur

LÂNGĂ POARTA OILOR – Traian Dorz

O, bucuraţi-vă! – Traian Dorz

Duminica Slabanogului de la Vitezda – Sfântul Teofan Zavorâtul

…Şi la cei din Lida – Traian Dorz

EXAMENUL LUI IOV – Părintele Iosif Trifa

IUDEII ZICEAU: NU-ŢI ESTE ÎNGĂDUIT –  Traian Dorz

Ce dulce-i pacea Ta – Traian Dorz

„Voieşti să te faci sănătos?” – Mitropolitul Augustin de Florina

CA O MARE FURTUNOASĂ… –  Traian Dorz

DE TINE SIMT NEVOIE – Traian Dorz

Evanghelia despre minunea de la scăldătoarea Vitezda – Sf. Nicolae VELIMIROVICI

Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti

Cântări potrivite cu Evanghelia duminicii a IV-a după Paşti

105. Sfâşiat de chinuri grele; 539. Pe patul suferinţei gem; 623. Erai căzut, căzut; 935. Dacă s-a făcut minunea

 

DEGETUL LUI TOMA – Traian Dorz

Evanghelia despre îndoiala şi credinţa Sfântului Apostol Toma – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

PENTRU CREDINŢA TA-N HRISTOS – Traian Dorz

DE LA PAŞTELE CEL MARE LA „PAŞTELE CEL MIC” – Părintele Constantin Galeriu

SUFLETE FĂRĂ CREDINŢĂ!… – Traian Dorz

„ADU DEGETUL TĂU…” – fr. Visarion Ţuţu

Despre creştinism – Predică în Duminica Tomei – Sfântul Ignatie Briancianinov

La Apostolul din Duminica a II-a după Paşti – Traian Dorz

Ce măreaţă este Evanghelia din ziua de Paşti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”… (citiţi-o în Ev. Ioan cap. 1). Şi ce adânc şi măreţ este înţelesul acestei Evanghelii! În Evanghelia din ziua de Paşti este pusă a doua facere a lumii prin întruparea şi Jertfa lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sau „Cuvântul”, cum I se zice în Evanghelie. Evanghelia din ziua de Paşti stă, alături cu facerea lumii de la capitolul 1 din Biblie: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”… (Fac 1).

invierea-domnului-17_01
La facerea lumii, Dumnezeu a statornicit hotar nu numai între lumina zilei şi întunericul nopţii, între ape si uscat, ci şi între lumina şi întunericul cel sufletesc, între ascultarea şi neascultarea de Dumnezeu. Însă Adam şi Era au rupt acest hotar prin păcatul neascultării. Lumina s-a amestecat iarăşi cu întunericul şi întunericul păcatelor a cuprins lumina. Domnul Iisus a venit în lume ca „lumina lumii”, ca „lumina vieţii”; a venit să lumineze din nou pe cei ce „şedeau în umbră şi întuneric” (Lc 1, 79). Iisus Mântuitorul este un al doilea Făcător al lumii sufleteşti. Prin Golgota, a despărţit din nou lumina de întuneric. El este „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Din mormântul Mântuitorului, din Jertfa si învierea Domnului, a ieşit o lumină prin care „toate de lumina s-au umplut, şi cerul, şi pământul”, cum zice cântarea bisericească. | Continuare »

MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă“. | Continuare »

IISUS A GĂSIT UN ASIN – Traian Dorz

CUVÂNT LA DUMINICA FLORIILOR – Sfântul Ioan Gură de Aur

SĂ-L OMOARE ŞI PE LAZĂR – Traian Dorz

Evanghelia despre împărţirea turmei înaintea păstorului – Sfântul Nicolae Velimirovici

BETANIA, SATUL MARIEI ŞI AL MARTEI … – Traian Dorz

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu – Traian Dorz

Prima predică în Duminica Floriilor – Sfântul Ignatie Briancianinov

Pacea lui Dumnezeu – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

DAŢI PIATRA LA O PARTE! –  Traian Dorz

Pe drumul către Betania şi Ierusalim – Traian Dorz

MORŢII ŞI LACRIMILE – Traian Dorz

Blândeţea voastră – Traian Dorz, Meditații la Apostolul zilei

Pacea lui Dumnezeu – Traian Dorz, Meditații la Apostolul zilei

Poezii:

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu

DAC-AŞ FI CREZUT! – Traian Dorz

IISUSE, NOI COPIII…

O răscumpărare veşnică – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Evanghelia despre slujirea şi patimile Fiului lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici

SĂ UMBLĂM NUMAI DUPĂ HRISTOS – Traian Dorz

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea – Sfântul Ignatie Briancianinov

Cu Însuşi Sângele Său – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

La Duminica a cincea din Postul Mare – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Când ţi-am venit – Traian Dorz

Predică la Duminica a 5-a din Post –  IPS  Bartolomeu Anania

 

Părintele Constantin Galeriu

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-3Evocăm momentul în care Petru mărturisise „Tu eşti Hristosul“, iar Mântuitorul, coborând de acolo pe malul Iordanului, îi vestise pe ucenici că: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osândi, omorî, dar a treia zi va învia“. Când au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei, care părăsiseră tot şi mergeau după Iisus, cu gândul că El avea să fie Mesia în chip pământesc; un împărat care să scuture jugul împărăţiei romane şi să instaureze regatul iudaic de odinioară.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, să nu se întâmple una ca asta!“. Cu alte cuvinte: ce sunt gândurile astea? Noi ştim de Mesia în felul nostru, iar Tu ne vorbeşti de Cruce şi moarte? Şi Mântuitorul îi răspunde lui Simon Petru: „Mergi înapoia Mea, satano!“. Aşadar: tu eşti vrăjmaş acestei rânduieli dumnezeieşti; tu nu o înţelegi, ba, mai mult, te opui.
Şi atunci, în această situaţie, a luat pe cei trei apostoli şi i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei să înţelegi Crucea şi Învierea? Iată, avem o pregustare a lor. Nu ne închipuim noi ce taină este aceasta. Cât aş vrea s-o trăim fiecare dintre noi!… | Continuare »

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. | Continuare »

Eram copil – Traian Dorz

Din cuvintele tale te vei osândi – Sfântul Luca al Crimeei

A aşteptat cu răbdare – Traian Dorz, meditaţii la apostolul zilei

Vindecarea lunaticului – Sfântul Ioan Gură de Aur

O puternică îmbărbătare – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sfântul Nicolae Velimirovici

O ANCORĂ A SUFLETULUI – Traian Dorz, meditaţii la apostolul zilei

Taina ÎmpartasanieiUn creştin care nu s-a împărtă­şit de mulţi ani sau unul ca­re se împărtăşeşte de două-trei ori pe an, înainte să se cuminece ar trebui să treacă pe la scaunul de spovedanie. Însă creştinul care se împărtăşeşte des, de pildă, în fiecare lună sau în fi­ecare duminică, şi nu este împovărat de păcate grele va trebui să se spove­dească şi acesta de fiecare dată când se împărtăşeşte?

Amintiţi-vă că în primele secole creştinii, în fiecare duminică, înain­te de Sfânta Liturghie, îşi spovedeau public păcatele uşoare, pentru „Ca jertfa voastră să fie curată” („Didahia” celor 12 apostoli, 14,1), ca să fie „neprihănit” Trupul Bisericii, care va aduce jertfa lui Dumnezeu prin preot, dar şi să se împărtăşească „neîntinat” cu Preacuratele Taine.

Însă acum es­te în practică spovedania propriu-zisă şi nu cea publică (care nu necesita nici timp, nici osteneală). Prin urmare, astăzi nu este atât de uşor, nici pentru duhovnic, nici pentru penitent, să fa­că spovedania înainte de Sfânta Litur­ghie şi, în consecinţă, de nevoie, a fost mutată mai devreme.

De pildă, astăzi te spovedeşti sea­ra, ca să te împărtăşeşti mâine dimi­neaţă, însă până la împărtăşire vei că­dea deja în vreun păcat uşor (mânie, ceartă cu soţia etc). Şi ce vei face? Vei avea preotul lângă tine sau vei rămâ­ne neîmpărtăşit? | Continuare »

sf serafim sarov-lumina necreataOdată mi s-a întâmplat un fapt deosebit. Eram preot tânăr și slujeam ca predicator la niște sate aflate în afara Tesalonicului. În același timp eram ajutorul unui mare teolog de la Facultatea de Teologie.
Faptul pe care l-am trăit – scriindu-mi în același timp și teza de doctorat la Teologie – a constituit pentru mine o înfricoșătoare contradicție. Pe deoparte, la Facultatea de Teologie am avut contact cu lucrurile înalte, paradoxale, greu de înțeles și profunde, iar pe de alta, ca preot la zece sate pe care mi le-a încredințat episcopul meu, mergeam doar la trei-patru dintre ele. Simțeam o înfricoșătoare singurătate, deoarece țăranii nu mă înțelegeau sau, poate, eu eram de vină că aceia nu mă înțelegeau.
Spuneam, așadar, câteva lucruri, vedeam cum oamenii ascultau puțin, apoi se întorceau într-o parte și-n alta, își plecau capetele și atât. După ce plecau de la biserică, își continuau viața lor normală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Această singurătate era pentru mine un sentiment greu. Spuneam în sinea mea: „Ce să fac acum? Ce sens are să mai merg Duminicile să le vorbesc iarăși oamenilor, de vreme ce nu iese nimic?”.
Nu am putut să nu fac ascultare și să nu merg. Am mers, așadar, la un sat și mă gândeam că acolo voi spune o predică teologică, presupunând că auditoriul are capacități deosebite. Mi-a fost greu, am simțit o mare greutate, însă de atunci am învățat multe. Mi s-a întâmplat următorul fapt minunat, prin care Dumnezeu m-a învățat multe lucruri.
Într-una din Duminici, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, preotul satului, un om foarte simplu, împreună cu doi epitropi și mai simpli, oameni fără carte, mi-au spus: | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Crucea-002O, bucuria crucii să nu mi-o pierd, Iisus,
Întreaga mea putere din ea mi se-nfiripă.
Când orice bucurie se pare c-a apus
Doar crucea-mi mai rămâne preadulcea mea aripă.

Când frați ai mei de-o mamă cu pietrele lovesc
În ce-am mai scump pe lume și-n ce mi-e mai lumină,
De n-ar fi bucuria spre Tine când privesc
M-ar sfârteca și piatra și vorba cea haină.

Dar Crucea Ta, Iisuse, și Sfântul Tău Cuvânt
Îmi însenină zarea, iar pacea Ta deplină
Îmi ninge-n suflet dulce al bucuriei cânt
Și nu-i nimic pe lume înfrânt să mă mai țină.

Oricât de aspră iarnă și-oricât de greu apus
Vor fi luat vreodată cântarea mea cu ele,
O, bucuria crucii, nicicând nu mi-au răpus.
Din ea, în zori, plecat-au iar, alte rândunele.

Pe veci de veci slăvită Ți-e Crucea Ta, Iisus!
Prin ea-nvățat-am crucea să-mi port cu bucurie.
Ea mi-e lumina sfântă, nădejdea de nespus
Și cheia ce-mi deschide porți dragi de veșnicie.

Traian Dorzdin HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a din Postul Mare

TDorz1Cinstea de a fi un slujitor, un profet sau un preot al lui Dumnezeu, fiind o cinste deosebită de toate celelalte, nimeni nu şi-o poate lua singur… sau n-ar trebui să şi-o ia. De la chemarea şi până la alegerea cuiva pentru aceasta este totuşi un drum mai lung, ori mai scurt. Este totuşi un timp mai apropiat, ori mai îndepărtat în care nu numai el, cel chemat, dar şi cei care îl aleg trebuie să fie cu toată grija asupra alegerii sale.
Căci dacă nu totdeauna cel chemat îşi dă seama că are şi însuşirile necesare slujbei către care merge, cei care îl cheamă ori îl împing spre această slujbă trebuie neapărat să fie cu grijă la el, dacă le are sau nu le are. Fiindcă cine îşi pune cu grabă mâinile peste un nevrednic, învestindu-l cu o slujbă sfântă în Casa lui Dumnezeu, pe când se vede bine că el nu corespunde pentru slujba aceasta deloc, acela va băga în Casa lui Dumnezeu pe un tâlhar. Şi de toată prada şi dezastrul pe care acesta le va săvârşi acolo va răspunde solidar cu el.
O, cât de vinovat va fi în veci Alexandru Căldărarul, ori Imeneu şi Filet, ori Diotref şi toţi dezbinătorii lucrării lui Hristos din cele dintâi zile şi până în cele din urmă! Dar oare acei care i-au băgat pe aceştia în Lucrarea lui Dumnezeu vor fi ei scoşi total nevinovaţi de faptele acestor lucrători ai lui satan, pe care tocmai ei i-au ajutat cândva să intre în ea?
Nu ştim cum va privi Marele şi Dreptul Judecător în Ziua Marii Sale Judecăţi Drepte, această delicată şi dureroasă parte întunecată şi îndurerată a multora dintre noi. Va găsi el oare îndeajuns de îndreptăţită apărarea noastră că am avut prea puţină prevedere din cauza prea marii iubiri? Că am avut o prea mare încredere în partea cea bună din om şi prea puţină teamă de partea cea rea din el? Că îndemnul milei de a-l ajuta pe un neputincios să ajungă şi el la un rost înalt a fost mai puternic decât teama că încălzim un şarpe şi învestim pe un blestemat? Binele părea sigur, răul nici nu părea a fi. | Continuare »

Când eşti trimis să-i cauţi pe alţii şi să-i aduci la Dummnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere şi-n urma lor să fii, mereu;
să fii în frunte, îndrumându-i, şi-n urmă, să-i ajuţi pe toţi;
stăpân poţi fi oricum la oameni, părinte doar aşa le poţi.

Când eşti trimisul mântuirii, atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece, de la bătrâni, pân’ la copii;
şi-n orice stări pot ei s-ajungă, tu să le simţi, să le trăieşti,
ca de la starea lui pe-oricare spre Dumnezeu să-l străluceşti.

Să fii mai ’nalt ca cel mai vrednic şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit c-un meşter şi-ncepător c-un ucenic;
să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina, să poţi să gemi c-un păcătos,
de la nivelul lui pe-oricare să-l ’nalţi mai sus, pân’ la Hristos.

Să ştii trăi şi-n stări înalte cum numa-n ceruri se trăiesc
şi-n stări ce pot trăi doar porcii, în cel mai josnic fel lumesc;
să cânţi cum numa-n rai se cântă, să plângi cum plâng doar cei din iad,
spre-a da avânt la cei ce zboară, spre-a da curaj la cei ce cad.

Nu poţi fi prieten, şi părinte, şi frate, şi îndrumător,
când nu poţi să te faci asemeni cu suferinţa tuturor,
ca de la starea lor, pe-oricare, pân’ la Hristos să-i duci, pe toţi;
orice poţi fi oricând la oameni, părinte doar aşa le poţi.

Traian Dorz, Cântările căinței

Părintele Macarie Simonopetritul

triodul-explicatPerioada Postului Mare s-a constituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hirotonia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, interdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemnităţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.
Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía înseamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului
Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea amară, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .
Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost izgoniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.
„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scumpe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”. | Continuare »

În faţa judecăţii de la Bucureşti

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 13, din 22 martie 1936

Înăuntrul foii, fraţii ostaşi şi cetitorii vor afla amănunte despre cum – prin surprindere – Mitropolia din Sibiu şi-a întărit şi la Bucureşti judecata ce mi-a făcut-o aici, la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat şi la Bucureşti. Am fost aflat ca unul care nu mai sunt vrednic să port haina şi numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8 000 de preoţi, câţi sunt în ţară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu şi, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvenea: am fost dat afară din ceata celor 8 000.
Arătam în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou memoriu. Orice ar fi însă să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat şi se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot, apoi aşa să fie! Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne pe mai departe în Biserică un simplu mirean, în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.
Fireşte, e un hotar mare acesta în viaţa mea. E o răspântie de unde mă întorc înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se iau haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.
Văd nopţile nedormite… văd paturile de la Geoagiu şi Davos… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi al neamului meu. Şi acum – slăvit să fie Domnul! – iată, văd şi răsplata acestor lupte în care mi-am jertfit şi sănătatea.
Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat, poate, prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă şi, poate, pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. | Continuare »

E postul mare: vine judecarea şi patimile Domnului…

Pr. Iosif TRIFA

E timpul postului mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea şi patimile Domnului. O, cu câte adânci învăţături este plin drumul cel greu pe care Scumpul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota!
În cartea noastră cu însemnările călătoriei la Ierusalim, am dat pe scurt calea Crucii, cu învăţăturile ei.
În numerele viitoare vom da şi aici, la foaie, un rând de învăţături în legătură cu drumul Crucii şi patimile Domnului.
Îl vedem pe Domnul legat şi târât la judecată în faţa Sinedriului (Luca 22, 66). I S-au dus fel de fel de învinuiri. S-au căutat şi multe mărturii mincinoase, dar nici acestea n-au putut ajuta.
La toate învinuirile Iisus răspundea: Eu am vorbit lumii pe faţă şi n-am spus nimic în ascuns… Întreabă-i pe cei ce M-au auzit; iată, aceştia ştiu ce am spus.
Domnul respinge toate învinuirile, iar când un furios Îi dă o palmă, Domnul protestează zicând: De ce Mă baţi? Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi (Ioan 18, 20-23)?
Domnul a ţinut să-Şi arate mai întâi, să-Şi dovedească, să-Şi apere mai întâi nevinovăţia. Şi numai după aceea a suferit cu resemnare, ca un Miel nevinovat.
Domnul Şi-a arătat nevinovăţia şi numai peste această apărare a suferit apoi totul, ca o oaie ce nu-şi mai deschide gura sa.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Ap. Pavel (Fapte 17, 37).
Mulţi au o părere greşită în punctul acesta: să stai cap plecat, gata de tăiat, când cineva te acuză pe nedrept. Dar pilda Mântuitorului nu ne cere acest lucru. Dimpotrivă, ne arată că trebuie să ne arătăm şi să ne apărăm nevinovăţia.
Noi trebuie să arătăm mai întâi că suntem nevinovaţi şi apoi să suferim cu resemnare prigoana şi crucea.
E şi firesc să fie aşa. Căci altfel nu se poate vorbi despre a suferi. Numai ca nevinovat poţi spune că suferi. Cum spune Ap. Petru: Să nu suferim ca nişte hoţi, ca nişte făcători de rele, ci ca nevinovaţi. Iar dacă ţi-ai arătat şi ţi-ai apărat nevinovăţia, te poţi apleca liniştit în braţele crucii. Atunci suferinţa şi crucea îţi sunt spre slavă şi mântuire.

«Isus Biruitorul» nr. 13, din 24 martie 1935

Vlad Gheorghiu 

3-bunavestire1„Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor“ (Mt. 1, 21).

Dacă omul a căzut de pe treapta nemuririi pe aceea de muritor, de supus putreziciunii şi stricăciunii, Cel care avea să refacă chipul pierdut al omului trebuia deci să coboare până în abisul în care se zbătea acesta, ca să-l poată ridica. Cel fără de păcat însă n-a coborât în prăpastia pierzării, în valea umbrei morţii, pe calea prihanei, ci pe cea a chenozei, fără de păcat. Nu era necesar ca Hristos să Se facă asemenea omului (păcătos), ci, izbăvindu-l prin smerirea Sa până „la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-9), a venit să-l facă pe om asemenea Lui.
Întruparea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu a marcat începutul ridicării omului din robia păcatului, restabilirea relaţiei sale cu Tatăl (înfierea) şi înălţarea acestuia către asemănarea cu Prototipul său – Hristos [1], conform planului Treimic dinainte de creaţie.
Întruparea este prima treaptă (din cele cinci: două ale chenozei: Întrupare şi Jertfă; şi trei ale slavei: Înviere, Înălţare şi Pogorâre a Duhului Sfânt) prin care Hristos reface legătura omului cu Tatăl, alterată prin neascultarea din Eden.
Ea a avut însă nevoie de un „Fie mie după cuvântul tău“ (Lc. 1, 38) al umanităţii ca să poată avea loc. Nu putem vorbi despre o Cincizecime a Întrupării fără să vorbim mai întâi de o Cincizecime a Buneivestiri. Întruparea începe de fapt la zămislire.
Bunavestire este un moment de mare răscruce în istoria umanităţii, însumat într-un singur cuvânt: „Fie!“ Acest simplu şi ascultător: „Fie mie!“, care a zguduit iadul, a anulat neascultarea edenică şi a redat raţiunea de a fi întregii umanităţi, este biruitoarea conlucrare dintre Dumnezeu şi om, care a revoluţionat istoria umanităţii.
Eva, prima noastră maică, nu numai că a moştenit, prin blestemul pronunţat împotriva ei, naşterea în dureri, ci chiar întreaga noastră existenţă a devenit durere şi tristeţe. Însă Dumnezeu, Care ne-a modulat pe noi prin adâncurile milostivirii Sale, în dragostea Sa infinită pentru om, a aplecat cerurile şi a venit întru noi şi Şi-a asumat dintr-o Fecioară Sfântă natura noastră pentru a o înnoi şi a o ridica la înălţimile dumnezeieşti şi cereşti. Această hotărâre luată mai înainte de veacuri urmând să se împlinească, Dumnezeu îl trimite pe Sfântul Arhanghel Gavriil „în Nazaret, către o fecioară… din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria“ (Lc. 1, 27). | Continuare »