Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a 32-a după Rusalii – a lui Zaheu vameșul (fragmente)
Zaheu_16_01Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt.
Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.
Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor, precum şi de gândurile şi dorinţele lor, şi întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu îşi cunoaşte ruşinea? Mai înainte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu L-a întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale. | Continuare »

(Vindecarea orbului din Ierihon)
„Ce voieşti să-ţi fac? …Doamne, să văd!“

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate“. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc. Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“… Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?“ „Doamne, să văd!“, răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale“…
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!“; şi orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n auzim“. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor. Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?“. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre. | Continuare »

„Să fie lumină!“ – a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şi lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şi desăvârşită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greşeala din grădina Edenului, întunericul s‑a amestecat cu lumina, binele cu răul – şi pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric mare s-a făcut iar peste tot pământul; un fioros întuneric sufletesc.
Domnul Iisus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc. Dom­nul Iisus a venit în lume ca un al doilea făcător de lumină sufletească. A venit în lume ca un „soare al dreptăţii“, ca o „lumină a cunoştinţei“, să-i lumineze „pe cei ce şedeau în umbră şi întuneric“ (Lc. 1, 79).
O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa luminii. Satana voia să ţină lumea mai departe în întuneric. Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Domnul a despărţit din nou lumina de întuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lumina cunoştinţei şi lumina vieţii.

Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (In. 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschide ochii cei sufleteşti, să ne vedem pe noi înşine şi rosturile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumina vieţii.
Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui, ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei. Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul soarelui şi al luminii.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pentru noi. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 29-A DUPĂ RUSALII

Tămăduirea celor zece leproşi

Să luăm aminte că Evanghelia aceasta se petrece şi azi. Beteşug de lepră este şi astăzi şi oameni leproşi sunt şi astăzi destui. Deosebirea e numai atât că oamenii de azi nu poartă boala leprei în oasele lor, ci în sufletul lor. Lepra era o boală cumplită, ce ataca mai întâi pielea cu răni şi bube rele. Intra apoi în oase şi le strâmba, făcând din om un schelet, un mort viu care umbla rătăcitor până ce moartea îl băga în pământ. Aşa-i, iubite cititorule, şi păcatul. O lepră, o boală cumplită ce cuprinde tot mai mult şi mai mult sufletul, până când îl strică şi îl omoară de tot. Şi păcătosul este un mort viu (Efes. 2, 1). O, dacă ni s-ar da nouă putinţă să vedem sufletele oamenilor de azi în chip văzut, ne-am îngrozi de neghiobiile şi sluţeniile sufletelor atacate de lepra păcatului.
Lepra era o boală molipsitoare, şi cei cuprinşi de ea erau scoşi afară dintre ceilalţi oameni. Şi păcatul este o astfel de boală molipsitoare de care tot creştinul trebuie să se ferească. Sunt însă atâţia creştini care se duc duminicile şi serile unde se vorbesc tot felul de vorbe porcoase; şi sunt atâţia părinţi care îşi lasă copiii, nopţile, de se umplu de lepră, de boală sufletească.
Cei zece leproşi s-au tămăduit după ce s-au întâlnit cu Iisus şi cu lacrimi s-au rugat Lui: „Iisuse Doamne, ai milă de noi!“ Tot aşa se poate curăţi şi un creştin de lepra păcatului. Întâi trebuie să simţi lepra păcatului ce ţi a cuprins sufletul cu rană de moarte şi apoi, cu sufletul rănit, să cazi în faţa Mântuitorului, cu lacrimi, strigând: „Iisuse Mântuitorule, ai milă de mine şi mă scapă din pieire sufletească!“. | Continuare »

Între mărinimia fără margini a Domnului şi micimea noastră de suflet

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica vindecării celor zece leproşi – fragment

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8), îndeamnă totodată pe oameni „să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.
„În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care putrezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? | Continuare »

Sf-Ioan-Botezatorul_6Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, acum, ca o încununare a sărbătorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne împărtăşeşte cuvânt negrăit de adânc. Şi orice cuvânt, când sufletul nostru smerit, dar luminat, încearcă adâncimile, e revelator. Dar, pentru că în fiecare duminică avem un asemenea cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii, din el să ne împărtăşim. Aşa cum e întotdeauna rânduiala sfântă a Bisericii, creştinul se împărtăşeşte întâi din cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei, şi apoi din Trupul şi Sângele Lui.

Acum, dar, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, căci “cuvântul Meu este duh şi viaţă”, zice Domnul, deci ascultând cuvântul şi taina cuvântului, duhul cuvântului, adevărul cuvântului, să luăm aminte. Ne vorbeşte Evanghelia, Vestea cea Bună: „Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.“ (Matei 4, 12-17).

Acest cuvânt final – “pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, ne stă cu o deosebită lumină şi putere inimii, că astăzi să încercăm a tâlcui din acest adânc al cuvântului dumnezeiesc. Nu înainte, însă, de a înfăţişa inimilor dumneavoastră tâlcul cuvintelor dintru începutul zicerii de astăzi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune că a auzit că Ioan a fost întemniţat. | Continuare »

Predică la Botezul Domnului

Sfantul Nicolae Velimirovici

„Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea
căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).
Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. | Continuare »

Sfântul Vasile cel Mare

1) Rugăciunea este cererea de bunuri, adresată de cei binecredincioşi lui Dumnezeu. Însă trebuie nu numai prin cuvinte să spunem rugăciunea, ci mai ales prin dispoziţia sufletească de rugăciune. Şi trebuie să ne rugăm tot timpul, în orice stare. Rastig-55Dacă stai la masă – roagă-te; mâncând pâinea, dă mulţumire Celui ce ţi-a dat-o; întărindu-ţi neputinţa trupului cu vin, pomeneşte-L pe Cel ce ţi-a dat acest dar pentru veselirea inimii şi pentru alinarea suferinţelor. Dacă a trecut trebuinţa de hrană – să nu înceteze pomenirea Binefăcătorului. Când îmbraci paltonul – mulţumeşte-I Celui ce ţi l-a dat; îmbrăcând hainele – măreşte-ţi dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dat acoperăminte potrivite pentru iarnă şi vară, acoperăminte ce ne apără viaţa şi ne acoperă urâciunea. A trecut ziua? Mulţumeşte-I Celui ce ţi-a dat soare pentru împlinirea treburilor zilnice şi foc să-ţi lumineze noaptea şi să-ţi slujească la celelalte trebuinţe ale traiului. Noaptea să-ţi aducă alte îndemnuri la rugăciune. Când te uiţi la cer şi îţi îndrepţi privirea spre frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te celui mai bun Maestru al tuturor, lui Dumnezeu, Care pe toate cu înţelepciune le-a făcut (Ps. 103, 25). Când vezi că toată natura este cuprinsă de somn, iarăşi închină-te Celui ce prin intermediul somnului şi împotriva voinţei noastre ne dezleagă de neîntreruperea ostenelilor şi prin puţină odihnă ne conduce iarăşi la vioiciunea puterilor. De aceea nu toată noaptea să-ţi fie sortită somnului – nici să îngădui ca din pricina nesimţirii din vremea somnului să-ţi devină nefolositoare jumătate din viaţă; dimpotrivă, să-ţi împărţi vremea nopţii în somn şi rugăciune. Astfel te vei ruga neîncetat fără să-ţi închizi rugăciunea în cuvinte, ci prin tot cursul vieţii apropiindu-te de Dumnezeu ca viaţa ta să fie o neîncetată rugăciune.

2) La fiecare chemare spre rugăciune să răspunzi: gata este inima mea, şi până la ultima rugăciune să fii în dumnezeiască slujbă, socotind o mare pagubă a renunţa la rugăciune. Căci, dacă, atunci când guşti mâncarea pentru întărirea trupului tău, rămâi la masă până când îţi satisfaci trebuinţele şi, dacă nu este nevoie mare, nu pleci uşor de la masă, nu trebuie cu atât mai mult să rămâi până la sfârşitul mesei duhovniceşti şi să-ţi întăreşti sufletul cu rugăciunea? | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, din «Predici la duminici si sărbători»

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Alcoolul_P15Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată? | Continuare »

Cu ce pregătiri să aşteptăm praznicele mari

Evanghelia din această duminică cuprinde „Cartea neamului lui Iisus“. Această carte arată că a trebuit o anumită pregătire, lungă de veacuri întregi, pentru primirea lui Iisus Hristos.
Şi praznicele cele mari trebuie aşteptate cu pregătiri sufleteşti, pentru că fiecare praznic închipuie o lucrare şi un dar al Mântuitorului Hristos pentru mântuirea noastră, iar darul praznicului trebuie înţeles şi primit cu folos sufletesc. Cu pregătire sufletească trebuie să aşteptăm şi Crăciunul, Naşterea Domnului.
În anii trecuţi, o gazetă de la Bucureşti a pus un premiu, adică o întrecere, de o mie lei pentru acei care vor scrie cel mai frumos articol pentru numărul de Crăciun al gazetei. Autorul articolului premiat a scris şi următoarele despre Crăciunul din vremurile noastre: „Aşa cum se prăznuieşte astăzi Crăciunul, eu socot – zicea scriitorul – că este mai mult un praznic păgân decât unul creştin. Cu săptămâni înainte încep oamenii să facă pregătiri de mâncăruri, de haine şi băuturi pentru sărbătorile Naşterii, iar în săptămâna din urmă nu mai încapi de mulţimea oamenilor care strâng carne, untură, băutură, grăsime pentru serbarea Praznicului. Fiecare om, bogat sau sărac, ţine să aibă «Crăciun gras» şi să tragă un chef bun de Sărbători. «Unde să chefuim la Sărbători?» Aşa este îngrijorarea de Crăciun a celor mai mulţi oameni. Eu nu sunt preot – scria mai departe acel scriitor (care este avocat) – dar am părerea şi credinţa că altfel de chemări are Praznicul Naşterii Domnului şi alt fel a fost prăznuit la începuturile creştinismului“…
Cel care a scris aceste păreri despre prăznuirea Crăciunului de azi a avut toată dreptatea, pentru că bucuriile şi desfătările cele lumeşti au astupat şi au acoperit cu totul bucuriile cele sufleteşti pe care le aduce Naşterea Domnului şi pe care trebuie să le simţim la Naşterea Domnului. Asta nu e bine, pentru că bucuria cea adevărată a Naşterii nu o aduce porcul, nici grăsimea, nici mâncarea, nici băutura, ci o aduce vestea cea mai bună a sosirii unui Mântuitor al tău, Care Se pogoară din cer pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta, pentru iubirea ta şi mântuirea ta. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai sus arată minunata întâmplare când a scăpat Daniel proorocul din groapa leilor. Daniel era slujbaş la curtea împăratului Dariu şi, „duh înalt fiind într-însul“, împăratul l-a pus pe el mai-mare peste toţi slujbaşii. Dar asta supără pe slujbaşi şi aceştia căutau să-i afle vină. Dar neaflând, se folosiră de o apucătură vicleană. Prin înşelăciune, făcură pe împăratul să subscrie un ordin în puterea căruia să fie pedepsiţi cu moartea toţi cei ce se vor afla închinându-se altcuiva decât împăratului, timp de treizeci de zile. Daniel se ruga ca de obicei, „de trei ori pe zi plecând genunchii săi“. Pârâtorii îl pândiră şi, aflând că se roagă lui Dumnezeu, îl pârâră împăratului, care, vrând-nevrând, trebui să se ţină de lege; şi Daniel fu aruncat în groapa leilor. „Dumne­zeul tău să te scape“, îi zise împăratul lui Daniel. Dimineaţa, împăratul cu grăbire a venit la groapa leilor şi de departe a strigat: „Daniele, oare Dumnezeul tău Cel viu a putut să te scape din gura leilor?“ „Dumne­zeul meu m-a scăpat“, răspunse Daniel. „El l-a trimis pe îngerul Său care a închis gura leilor şi nu m-au sfâşiat pe mine.“ Atunci împăratul s-a bucurat foarte şi, scoţân­du‑l pe Daniel, i-a aruncat pe pârâtorii lui în groapa leilor care într-o clipă i-au sfâşiat… (Citiţi pe larg în cartea lui Daniel, cap. 6.) | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 28-A DUPĂ RUSALII

„Veniţi, că, iată, gata sunt toate“…
(Pilda celor poftiţi la cină)

Cina din pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa Fiului Său, iar „cei chemaţi“ care n-au vrut să meargă la cină sunt creştinii cei cuprinşi de vârtejul treburilor, ispitelor, patimilor şi păcatelor lumii acesteia. Evanghelia aceasta, cu adevărat, este parcă Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că niciodată n-au fost nepăsarea şi negrija de Împărăţia lui Dumnezeu, de cele sufleteşti, aşa de mari ca azi. Care să fie pricina acestui lucru? Unii zic că „au uitat oamenii datoriile ce le au faţă de cele sufleteşti“. Eu zic că-i alta. Iisus a zis odată: „Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă într-o ţarină, şi cine o află îşi vinde tot ce are, ca să cumpere ţarina“ (Matei 13, 44). Cei mai mulţi creştini însă n-au aflat comoara sufletească, darul, puterea şi bucuria ce le dau căutarea şi aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea nu-şi bat capul cu cele sufleteşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“, zice Psalmistul, dar puţini au gustat şi au aflat bunătatea sufletească ce este în „Cina Domnului“. Cine a aflat o dată darul, puterea şi bucuria ce o dă „Cina Domnului“ (Sf. Cuminecătură), Jertfa Mântuitorului, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre „datoriile“ ce le are faţă de suflet. „Toate le socotesc gunoaie, ca să-L dobândesc pe Hristos“, zicea Apostolul Pavel (Filipeni 3, 8). Acesta este credeul celui care a aflat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cititorule! Nu cumva să crezi că Evanghelia te-ar mustra, pentru că îţi ai ţarina ta şi boii tăi şi lucrurile tale. Grija sufletului o laşi în urma tuturor afacerilor şi intereselor tale. Pentru asta te mustră Evanghelia. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 27-A DUPĂ RUSALII

(Tămăduirea femeii gârbove)
„Femeie, te-ai slobozit de boala ta“…

Evanghelia acestei duminici cuprinde minunea tămăduirii unei femei care purta, de optsprezece ani, o boală cumplită. Boala şi tămăduirea acestei femei conţin multă învăţătură pentru noi şi de aceea vom cerceta cu de-amănuntul să vedem cum s a întâmplat minunea.
Prin trei stări au trecut boala şi tămăduirea femeii. Întâia dată, ne spune Evanghelia că „avea, de optsprezece ani, duhul neputinţei“ şi „nu putea să se ridice nicidecum“. A doua oară, ne spune evanghelia că Iisus a văzut-o şi S-a apropiat de ea. Îndată după această apropiere şi întâlnire a femeii cu Iisus, a urmat a treia stare: scăparea şi tămăduirea femeii din cumplita boală.
Să luăm aminte că prin aceste trei stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată, trebuie să ne dăm seama că starea noastră cea păcătoasă este tocmai ca starea cea dintâi a femeii din Evanghelie. „Şi nu putea să se ridice nicidecum“, ne spune evanghelia despre femeia cea bolnavă. Asta-i şi starea omului cuprins de patimi şi păcate: nu se poate ridica din mocirlă la o viaţă mai curată şi mai bună. De multe ori va fi cercat biata femeie în cei optsprezece ani să se ridice de jos, dar n-a putut. Aşa şi păcătosul: fără ajutorul Mântuitorului nu se poate ridica. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“, zice Iisus (Ioan 15, 5). „(…) a legat-o satan de optsprezece ani!“, a zis Iisus despre femeia cea bolnavă. Aşa este şi cel cuprins de patimile cele rele: un legat de satan şi un rob al lui satan. | Continuare »

Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni!

Sfantul Nicolae Velimirovici, «Predici»
Evanghelia lui Lazăr si a bogatului nemilostiv, Luca 16, 19-31

(…) Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar si câinii venind, lingeau bubele lui.
Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră si în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, si lumina plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea muta a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.

Rabdare în tăcere – pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând si dorea numai să se hrănească si el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tacea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt?
Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare. | Continuare »

Învierea fiicei lui Iair

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici (la duminica a 24-a după Rusalii)

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toată natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu. | Continuare »

10_invierea-fiicei-lui-iairÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Vrednici de iubire şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfă, când auzim însuşi cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie. Şi corul a pregătit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide şi gura noastră va grăi lauda Ta” – din cuvântul Psalmistului. Aşa ne rugăm şi acum: să deschidă bunul Dumnezeu buzele noastre şi gura noastră să grăiască lauda Lui; iar inimile să asculte. | Continuare »

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.
Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas.
Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip.
Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2).
Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.
Dar voi, oameni, cum vorbiţi?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. | Continuare »

Îndrăcitul din latura Gadarenilor

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

IISUS HRISTOS, IZVORUL VIEŢII ADEVĂRATE ŞI VEŞNICE

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

„Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?

Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua şi Ziditorul ei. El a arăt câmpia celor vii şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veac până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzul că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulţi îi vedem vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain –
EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »