Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de Anul Nou – 1983
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Când s-a dus anul care a trecut şi nu mai vine niciodată înapoi, fiecare muncitor îşi face socotelile, cum a muncit în anul care a trecut. Unii au muncit cu hărnicie şi se cunoaşte pe ogorul lor şi se cunoaşte pe cămările lor, şi se cunoaşte pe podurile caselor lor. Se cunoaşte la acei care au muncit cu hărnicie, că nu duc lipsă.
Iar la ceilalţi, care au rămas nepăsători sau leneşi, la fel se cunoaşte; şi când treci pe lângă holda unui om leneş, se vede la fel. Spunea Solomon: „Am luat aminte în inima mea!…“ Adică a luat învăţătură şi acolo, pentru că, dacă nu a fost semănată sămânţa cea bună, au crescut buruienile pe locul acela.
Şi noi ne uităm înapoi peste ce a trecut.
Primăvara care trecut ne-a adus multe bucurii! Şi vara frumoasă ne-a adus mari binecuvântări! Dar când a venit toamna, ne-a adus mari zdrobiri de inimă la unii dintre noi. Şi aşa s-a dus anul cel vechi şi nu se mai întoarce niciodată înapoi.
În ostăşia Dulcelui Iisus în care ne-am înrolat, [am aflat că] în multe locuri din Sfânta Scriptură Domnul Dumnezeu este numit „Dumnezeul Oştirilor”. El este „Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor.” În Psalmul 2 scrie: „Împăraţi ai pământului, purtaţi-vă cu frică, daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi ca să nu pierdeţi pe calea voastră”.
Într-una din aceste oştiri ale Dumnezeului Celui Preaînalt sunteţi şi voi chemaţi. Cât de mult ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a chemat şi pe noi de acolo din întunericul de unde am bâjbâit ani şi zeci de ani, să vedem o lumină cerească şi dumnezeiască, să auzim un cuvânt dulce şi scump: ,,Veniţi şi voi, căci şi pe voi vă iubeşte!”.
Şi pentru noi, şi pentru voi S-a născut Prunc Ceresc. Dar ne cheamă Dumnezeu nu la tihnă şi la odihnă, deocamdată, ci la muncă, la luptă, la lacrimi. În Oaste, cei care vin, vin să lupte, să muncească şi să se jertfească.
Fraţii mei dragi, când ne uităm în urmă peste anul care a trecut, [vedem că] am avut şi noi multe bucurii, dar am avut şi multe dureri. Am avut multe câştiguri, dar am avut şi multe pierderi. Dacă cineva ne-ar fi întrebat acum un an: „Ştiţi voi câte bucurii sau câte pierderi veţi avea în anul care vine?”, am fi răspuns: ,,Doamne, nu ştim, căci stă în faţa noastră şi privim la acest an cu un semn mare de întrebare… Căci, Doamne, nu ştim ce va fi…“
Şi aşa, după ce a trecut anul, am văzut toate lucrurile care s-au petrecut. Am văzut aşa înălţări şi am văzut şi aşa căderi care ne-au uimit privirea.
În noaptea asta voi aţi cântat aici fericiţi, dar inima multora a şi plâns. Un ochi râde privind voluntariatul Oastei şi recruţii sufleteşti care s-au înrolat în anul acesta în ostăşia Dulcelui Iisus; dar, pe de altă parte, trebuie să ne aducem aminte că am avut şi dezertori. Lucrul acesta poate nu trebuia spus, dar la Oaste aşa se întâmplă: unii se recrutează şi trebuie recrutaţi şi instruiţi; iar alţi, fricoşi, fug de luptă şi dau înapoi; alţii cad prizonieri şi alţii sunt răniţi. Şi pe urmă rămân cei puţini care biruie.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru că El este în fruntea Oştirilor Sale! Dar ni se umple inimile de durere pentru cei care acuma un an erau aici, dar astăzi nu mai sunt printre noi. Ne sunt inimile pline de durere pentru acei care au căzut prizonieri, dar mai mult ne sângeră inima pentru aceia care au dezertat. Pentru că acei care au căzut prizonieri au căzut fără voia lor şi noi ne rugăm în toate rugăciunile noastre: ,,Dumnezeul oştirilor, adă înapoi pe prinşii noştri de război”.
Dar cei care au dezertat au dezertat cu voia lor; şi dezertarea se pedepseşte aspru.
Pentru cei care au fost răniţi mai există putere şi har la Dumnezeu, ca să vindece rănile şi din orice alunecare, şi din orice cădere să pornim cu o nouă forţă înainte, fraţii mei. Poate că uneori vă vine câte o lacrimă pe obraz chiar frăţiilor voastre, care sunteţi aici de faţă în această seara.
,,Doamne, nu m-am ţinut de cuvânt aşa cum Ți-am spus într-o noapte ca şi asta, în urmă cu un an… Şi totuşi Tu, Doamne, nu m-ai lepădat; şi în noaptea aceasta, din nou îmi faci parte de acest har şi de această stare atât de fericită de a fi lângă Tine şi cu fraţii mei, că vrei, Doamne, să fiu lângă Tine şi în Împărăţia Ta, împreună cu Tine şi cu ei…”
Fraţii mei dragi, Părintele Iosif spunea: ,,Nu se poate să nu fie în Oaste şi dezertori!” Poate că vă gândiţi de multe ori: ,,Doamne, oare nu cumva sunt şi eu?“
Nu, fratele meu şi sora mea, nu eşti şi tu. Chiar dacă uneori ai mai alunecat pe cale. Cel drept, cel neprihănit, de şapte ori cade şi se ridică. Nu-i cădere atunci când ai alunecat. Nu-i cădere atunci când ai căzut în braţele lui Dumnezeu plângând; cădere e atunci când cade cineva în braţele diavolului râzând. Nu-i cădere atunci când ai alunecat, nici atunci când ai fost rănit sau când te scoli cu lacrimi şi începi din nou lupta. Căderea ta este atunci când te mulţumeşti cu starea ta şi nu mai lupţi, şi nu mai creşti duhovniceşte.
„Nu te bucura de mine, vrăjmaşule, că am căzut, căci iar mă voi ridica!” Faptul că suntem în noaptea aceasta aici este dragostea, îndurarea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu, care nu s-au schimbat. Fraţii mei, dacă în noaptea aceasta suntem aici, este o dovadă că El nu S-a schimbat, că El este acelaşi.
Noaptea aceasta, când am trecut din anul cel vechi în anul cel nou, este un prilej ca toţi să ne înnoim legămintele şi să pornim la luptă cu îndrăzneală sfântă.
Noaptea aceasta este o noapte sfântă… Noaptea aceasta, pentru noi, este o sărbătoare mare.
Acum aproape 60 ani, într-o noapte sfântă ca şi aceasta, Duhul lui Dumnezeu a inspirat un profet în vremile noastre, pe un om al Lui pe care l-a trezit în noaptea aceasta şi a făcut un legământ cu Dumnezeu să plece la luptă şi să scoată din întuneric o ţară, o lume, să vadă lumina naşterii din Betleem, să aibă lumina vieţii.
În noaptea de Anul Nou 1923, la cinci ani după ce s-a terminat războiul, Părintele Iosif a fost alesul şi trimisul lui Dumnezeu în ţara noastră. S-a amintit aici un text din Biblie, când îngerul lui Dumnezeu îi spune lui Iosif: „Ia Pruncul şi pe mama lui… ascunde-i şi fugi, şi du-i unde poţi, în Egipt, căci Irod caută să omoare pruncul Iisus.”
„Doamne, dar Tu, Cel care ai grijă şi de viermişorii pământului, atunci cum să am eu grijă de Fiul Tău?…”
„Iosife, Eu voi fi cu tine, nu te voi lăsa; du-te numai! Ştiu lacrimile tale, rugăciunea ta, frica ta, groaza ta. Dar Eu voi fi înaintea Ta şi-n urma Ta. Şi Irod nu va reuşi niciodată să-şi împlinească planurile lui, pentru că Eu am nevoie de tine, Iosife. Fiindcă Fiul Meu a luat Chipul Omului, tu trebuie să ai grijă de El.”
Acelaşi lucru ni-l cere Dumnezeu şi mie, şi ţie, fratele meu şi sora mea. Dacă ne-a dat Dumnezeu şi nouă ceva în grijă, nu putem sta cu mâinile în sân. Şi nouă ne-a încredinţat Dumnezeu o slujba ca şi lui Iosif…
Dar în noaptea Anului Nou 1923, Părintele Iosif, după ce şi-a făcut rugăciunea şi meditaţia lui zilnică, după ce a trecut miezul nopţii, un cârd de oameni beţi au trecut pe lângă fereastra lui cântând şi urlând, şi înjurând Numele lui Dumnezeu. După ce băuseră toată noaptea, ca apoi să-şi ureze unii altora „Un An Nou fericit!”. Dar ei nu văd că un an nou i-a găsit tot beţi. Aceasta e fericirea lor!
Părintele, când i-a auzit, a zis: „Doamne, cine sunt aceştia? Sunt credincioşii mei, sunt aceia care vin la Biserică, sunt aceia pe care i-am botezat, i-am cununat… Aceştia sunt cei care poartă numele de creştini, dar au viaţă de păgâni…
Doamne, ce-am făcut eu pentru Biserica mea de când sunt pe pământ? Ce am făcut pentru ţara şi pentru poporul meu?…”
Şi a căzut în genunchi şi cu lacrimi amare a făcut un legământ înaintea lui Dumnezeu:
„Doamne, din noaptea aceasta, vreau să lupt cu Tine. Vreau să mă jertfesc în slujba Ta, să scot păcatul din Biserică, din ţară şi din lume… Doamne, ajută-mă…”
Şi Dumnezeu l-a ajutat! În noaptea aceasta a suflat peste inima lui vântul cel puternic şi dulce, cel plin de foc şi de dragoste al Duhului Sfânt.
„Lucrarea Oastei Domnului este un răsad al Duhului Sfânt, căci ea a ieşit din suflarea şi din revărsarea Duhului lui Dumnezeu” – aşa scrie el mai târziu.
Pe câmpia Betleemului, ne vorbesc Scripturile despre trei păstori treji. Dar în câmpia Betleemului, sigur că vor fi fost mai mulţi păstori, dar care au adormit liniştiţi. Şi numai celor trei păstori care au fost treji, numai lor le-a vorbit îngerul Domnului, numai ei L-au văzut pe Iisus… Numai ei s-au închinat lui Dumnezeu… Numai ei s-au bucurat, cei care au fost treji.
8.000 de preoţi erau în ţara noastră pe vremea Părintelui Iosif, dar toţi dormeau. Dormeau într-un somn adânc şi greu, împreună cu mai-marii lor, cu gândul ca dimineaţa să se ducă la Sfânta Casă a lui Dumnezeu şi să facă o slujbă grabnică, rituală, ca apoi să-şi umple pungile de la cei care vor veni şi vor plăti pentru cununa anului… Atâta îi interesa!
Atunci glasul lui Dumnezeu spune: „Iosife, scoală-te, ai grijă de Iisus! Ai grijă de Pruncul cel Dumnezeiesc! Ţi-L dau în grija ta ca să-L înalţi iarăşi pe Dumnezeu, căci litera şi formele goale Îl omoară pe Pruncul Iisus. Căci din tot ce era frumos odată nu a mai rămas decât forma goală. Obiceiurile goale. Se duc oamenii – cei care spun că sânt botezaţi – doar la sfintele praznice, la Sfânta Casă a lui Dumnezeu. Duc câteva lumânări, sărută câteva icoane… Şi cu aceleaşi buze cu care au sărutat icoana cea sfântă, blestemă şi înjură, şi scot cuvinte cele mai murdare din gurile lor.
Oare ce va spune sfântul acela pe care l-au sărutat buzele cele murdare, în ziua Judecăţii, când se vor întâlni cu Dumnezeu?
„Iosife, ai grijă, ridică-L iarăşi pe Iisus! Înalţă iarăşi Lumina, ca să se aprindă toate luminile, toate candelabrele să strălucească, să vină iarăşi viaţa cum a fost mai înainte. Iosife, te aleg pe tine…”
„Doamne, dar eu sunt un vas umil şi slab…”
Moise a spus şi el: „Doamne, dar eu sunt gângav, nu mă trimite pe mine. Trimite pe cine vrei…”
„Nu te teme, Moise, căci Eu voi fi cu tine şi cu gura ta…”
„Iosife, tot Eu voi fi şi cu tine, şi cu gura ta şi te voi ajuta. Harul meu îţi va da puteri îndeajuns!”
Şapte operaţii, şapte răni primite în luptă.
„Eu te-am pregătit! De aceea ţi-am luat măicuţa ta când aveai numai 7 ani, ca, prin suferinţa aceasta şi prin lipsa aceasta de mamă, să-L cauţi pe Dumnezeu.
De aceea ţi-am luat soţia ta la vârsta de 22 de ani. Ca, neavând nimic pământ, să te legi de Mine, să te legi de Iisus al tău, să-Mi fii tu prietenul şi Eu să-ţi fiu Însoţitorul şi Îndrumătorul tău.
De aceea ţi-am luat copilaşii şi ţi i-am adus de pe pământ la Mine, ca tu să fii pribeag şi să strigi din loc în loc şi din cetate în cetate oamenilor, ca să se întoarcă la Dumnezeu.
Iosife, Eu te-am avut în Planul Meu mai înainte ca tu să fi văzut prima rază a zilei celei dintâi. Iosife, vreau să mă folosesc de tine!…”
Binecuvântat să fie Dumnezeu! Ce lucrare minunată a putut El să facă prin acest umil vas, prin acest trimis al lui Dumnezeu!
Fraţii mei şi surorile mele, vedeţi voi câte bucurii ne dă nouă mereu Dumnezeu? Ne întâlnim cu lacrimi, ne îmbrăţişăm cu dor şi abia ne putem despărţi. Am vrea să nu ne mai despărţim niciodată, pentru că bucuriile noastre sunt din Dumnezeu, sunt din veşnicie. Nişte bucurii ca roua dimineţii.
De unde sunt bucuriile acestea?
Acest har şi această binecuvântare a trimis-o Dumnezeu din cer la Părintele Iosif şi de la el a ajuns până la noi, de noi suntem aşa de binecuvântaţi şi în noaptea aceasta.
Scumpii mei fraţi şi surori! Păşiţi cu curaj înainte, căci Dumnezeul oştirilor este cu noi. Chiar dacă au fost printre noi şi dezertori, Dumnezeu nu a lăsat să se simtă. Cât de mult ar trebui să-L iubim noi pe Dumnezeu şi să luptăm cu toată puterea noastră, cu forţe noi, să ne strângem rândurile noastre în jurul acelui Comandant Suprem şi să ducem mai departe această luptă sfântă pentru slava lui Dumnezeu, pentru înaintarea Evangheliei şi pentru ridicarea miilor de suflete care mai zac încă în întuneric şi în umbra morţii şi nu au gustat ce bun e Domnul.
Ar trebui ca niciunii să nu ne mai gândim la ceea ce a fost. Ce a trecut trebuie să fie şi îngropat. Dar totuşi, să ştim, în anul care vine, să ne cunoaştem şi vrăjmaşul, pentru că numai atunci ştim să ne ferim de uneltirile lui; pentru că el vine cu atâtea şoapte, cu atâtea ispite, cu atâtea înşelăciuni pe care cu greu le poţi deosebi. Numai Duhul lui Dumnezeu te poate limpezi.
Povesteam în zilele trecute cu fratele Ioane, pe unde lucram, că, după ce ne-am întors de la o adunare, noaptea, ne-am culcat în camera noastră. În cealaltă cameră am auzit pe cineva vorbind cu o voce groasă şi ne întrebam: „Oare sora se roagă? Doar ea e în cameră şi nu e glasul ei acesta…” Nu ştiam ce poate fi…
Dimineaţa, când ne-am sculat, am întrebat-o pe sora, care era totuşi o soră a noastră:
– Soră, dar cine vorbea azi-noapte după ce am venit noi de la adunare şi ne-am culcat?…
– Dar, frate, am pus televizorul şi m-am uitat la el după ce am venit de la adunare.
– Vai! Televizorul?… Dar se poate, soră?
– Dar, frate, acolo nu-i nimica, doar…
Ascultăm Biblia, citim Biblia şi stăm în faţa televizorului, privind lumea… Te distrezi şi joci… când fraţii tăi stau în genunchi şi cu lacrimi Îl slăvesc pe Dumnezeu, Îl iubesc şi Îl adoră, şi Îl cheamă. Va veni o clipă când Domnul îi va lua la El pe cei care au plâns şi s-au rugat şi L-au iubit pe Dumnezeu.
Dar voi, care vă iubiţi televizoarele, voi veţi rămâne cu televizoarele voastre şi cu lumea voastră.
Am zis de la început: să ne cunoaştem vrăjmaşii. Iar vrăjmaşii noştri sunt şi televizoarele, moda, paharul… Acestea sunt cele ce ne-au făcut fraţii dezertori. Acei care s-au înşelat că pot fi în ostăşia Dulcelui Iisus, dar nu au lăsat aceste lucruri, au ajuns dezertori.
Este o înţelepciune din popor care spune: „Degeaba bagi pisica în sac, că ea tot scoate ghearele”.
Tu vei spune, acoperind păcatul tău: „Nu-i pisică în sac! E mielul în sac…”. Dar păcatul ascuns îşi va scoate ghearele şi se va vedea că mielul nu are gheare, nu scoate gheare, ci e pisica-păcatul. Şi tu ai spus că e miel.
S-a spus aici într-o poezie că pe fraţi îi poţi înşela cu vorba, dar n-ai să-L poţi înşela pe Dumnezeu.
Oare, Doamne, să nu ajungem cu toţii în Împărăţia lui Dumnezeu? Iată că suntem acum o mulţime aici, dar Te rugăm, Doamne, nu lăsa să lipsească niciunul de acolo.
Să nu lase Dumnezeu paşii niciunuia să fie făcuţi în zadar.
Dar, dacă totuşi careva dintre noi a mai ţinut la moda acestei lumi, la mamona şi la chipul acestei lumi în anul care a trecut… să ştiţi că e gheara pisicii, gheara păcatului.
Fratele meu şi sora mea, multă vreme nu poţi merge slujind la doi stăpâni.
Spunea un preot la o biserică în ziua de Anul Nou, când se face o dare de seamă şi zicea: „Iubiţii mei credincioşi! În anul acesta am avut 15 înmormântări, am avut 10 cununii şi am avut 5 botezuri…”.
Ce lucru de mirare! 5 botezuri şi 15 înmormântări? Dar dacă vom merge tot aşa, în 15 ani rămâne pustiu satul acela şi casele acelea.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că Lucrarea Lui şi adunarea Lui nu rămâne pustie. Dacă am avut un dezertor sau doi, apoi a adus Dumnezeu 20 sau 30 de recruţi şi Domnul le-a dat putere celor care au rămas şi vor să rămână statornici, să trăiască viaţa toată după voia lui Dumnezeu.
Dar din noaptea aceasta, trebuie să nu mai plecăm din locul acesta aşa după cum am venit. În lumina lui Dumnezeu ne vedem fiecare dintre noi, ne cunoaştem şi ştim tot cât trebuia să facem în anul care trecut şi câtă pagubă a rămas că nu am fost cum trebuia.
Cea dintâi poruncă este: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău”.
Sora mea şi fratele meu! Poţi tu să răspunzi la această întrebare şi la această poruncă? Poţi tu spune: „Da, eu L-am iubit cu toată inima mea, în anul care a trecut, pe Dumnezeul meu!”?
Sau ne vom pleca capul, unul câte unul şi vom răspunde Domnului Iisus:
„Doamne, eu am iubit mai mult copilul meu…”
„Doamne, eu am iubit mai mult fata mea…”
„Doamne, eu am iubit mai mult casa mea, eu am iubit serviciul meu…”
De câte ori mă chema Dumnezeu, şi eu n-am venit să-L ascult pe El, pentru că a trebuit să-mi îmbrac copilul sau fata să meargă la joc sau la bal. A trebuit să grijesc de vite. A trebuit sa dorm, pentru că eram obosit…
Doamne, ce minciuni aduc oamenii! Unde sunt oare oamenii cei care se lăudau că păzesc prima poruncă, de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima? Căci şi aici oamenii îşi pleacă ruşinaţi capul, la prima poruncă, pentru că nici pe asta nu au păzit-o, căci şi la asta au căzut…
Sufletele care L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima lor nu au avut niciun idolaş, nu au fost robii nimănui. Ele au fost gata orişicând să răspundă la chemarea Domnului, la rugăciune la jertfă, la lacrimi, la muncă. Au fost totdeauna prezente.
Eu n-am fost totdeauna prezent la lacrimi. Când au plâns fraţii mei, eu totdeauna am dormit. Eu n-am fost totdeauna prezent la jertfă. Când fraţii mei au adus jertfă în faţa lui Dumnezeu, eu totdeauna am dormit liniştit în aşternutul meu.
Eu n-am fost totdeauna la rugăciune… De-atâtea ori eu am lipsit de la ea. Voi, fraţii mei care aţi fost, cântaţi acum şi bucuraţi-vă, şi daţi slavă lui Dumnezeu. Dar rugaţi-vă şi pentru cei care nu au fost, ca să vină şi ei.
Dar tu, soră, nu L-ai întristat pe Dumnezeul cel care ţi-a adus numai bucurii în anul care a trecut?
Când ai întristat pe fratele tău…
Când ai întristat pe sora ta… pe cei care au trebuit să suspine, care au trebuit să plângă din cauza unui cuvânt pe care l-ai scos de pe buzele tale, căci nu trebuia să-l scoţi, tu L-ai întristat pe Mântuitorul tău.
Acestea sunt nişte lucruri amintite ca să ne cunoaştem vrăjmaşii şi să ne îndreptăm viaţa. Doamne, sfinţeşte Tu, buzele care se roagă pentru ca în noul an să nu mai vorbească niciodată de rău, pentru că toţi cei care vor vorbi de rău niciodată nu vor mai ajunge pe pământul cel nou despre care s-a spus aici. Căci pe pământul cel vechi mult sânge s-a vărsat. Acolo pe noul pământ vor ajunge numai buzele curate, numai oamenii cei noi, numai cei care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată inima lor şi cu tot sufletul lor.
I-a fost lui Dumnezeu milă de tine… Atunci fie-ţi milă şi ţie de fratele tău, de semenul tău. Fie-ţi milă de fiecare slab, cum a îngenuncheat samariteanul cel milostiv lângă cel căzut între tâlhari.
Numai îngenunchind i-a putut lega rănile.
Ceilalţi au trecut mai departe. Ce le păsa lor?… Ei se grăbeau la serviciul lor, la afacerile lor pentru care plecaseră de acasă. Numai Samariteanul milostiv a putut să se oprească, a putut să cheltuiască şi a putut să-i lege rănile şi să-l ducă la o casă de poposire.
„Du-te şi fă şi tu aşa!” i-a spus Domnul Iisus la cărturarul care îl ispitea pe Domnul Iisus atunci a întrebat: „Cine e aproapele meu?…”
E cel de lângă tine, fratele meu şi sora mea!
Un singur verset aş vrea ca să mai citesc, căci am avut de mult un gând să-l citesc şi sunt dator cu el. N-am avut niciodată obiceiul să le spun fraţilor, dar de data aceasta aş vrea. Iertaţi-mă!…
În Deuteronom se vorbeşte despre un amestec. Totdeauna când se amestecă lumina cu întunericul nu e ceva bine, nu e ceva clar, căci urmează totdeauna o pagubă, o nenorocire.
Aşa a câştigat vrăjmaşul de prima dată, amestecând…
Aşa a câştigat… El nu a vrut să nu mai avem Biserici, să arunce crucile jos, pentru că era prea de tot şi nu prea mult avea de câştigat. Ci a vrut să amestece bine cu răul, lumina cu întunericul. Oamenii să o facă şi pe una, şi pe cealaltă. Să slujească şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.
Este vorba în Deuteronom, capitolul 22, versetul 5: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească şi bărbatul să nu se îmbrace în haine femeieşti; căci oricine face lucrul acesta este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”.
Sunt multe lucruri frumoase pe pământ. Chiar şi pe pământ! Când priveşti la o floare primăvara, Doamne, cât e de frumoasă! Te minunezi de culorile ei, de mirosul ei, dar ea e şi curată.
Când priveşti cerul senin cu stelele, Doamne, ce frumos este! Când priveşti izvoarele apelor, Doamne, cât de curată este apa lor. Şi chiar munţii, cât de frumos sânt modelaţi! Cum e împodobit pământul… Toate sunt atât de frumoase, dacă sunt lăsate aşa cum le-a împodobit Dumnezeu.
Când priveşti un mieluţ primăvara, cât e de frumos, cât e de nevinovat… În ochii lui vezi cât e de gingaş şi cât e de blând. Dar, vai, pe pământul acesta sunt şi lucruri urâte, sunt şi lucruri scârboase, sunt lucruri rele, pe care nici nu ai vrea să le priveşti.
„Femeia să nu poarte haine bărbăteşti, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea lui Dumnezeu!” (Deut 22, 5).
În moda lumii, în zilele pe care le trăim astăzi, au apărut şi aceste lucruri: fetele se tund ca băieţii şi se îmbracă cu pantaloni, de nu-i mai deosebeşti care-i fată şi care este băiat. Când îi vezi pe drum sau în tren, sau în autobuz, nu-i mai cunoşti.
Băieţii nici ei nu se lasă: poartă părul lung. Lucrul acesta este o urâciune înaintea lui Dumnezeu!
În urmă cu câţiva ani, când a venit o soră de pe la Moldova la noi, am amintit şi surioarelor noastre să se poarte şi îmbrace cuviincios, nu cu haine bărbăteşti. De atunci şi până în noaptea aceasta, nu am mai amintit de aşa ceva. Atunci, în urmă cu câţiva ani, am spus: „Surorile noastre din Ardeal să ia pildă de la sora Mărioara (din Moldova), pentru că pe acolo surioarele se îmbracă cuviincios, cu baticul pe cap, nu cu capul gol. Şi cu rochia frumoasă şi smerită, nu cu rochia scurtă sau cu pantaloni…”
De-atunci a trecut cam mult timp şi nu am mai vorbit de aşa ceva, pentru că în adunările noastre nu se vorbeşte despre rochiţe sau pantaloni, despre bască, sau despre batic, ci se vorbeşte despre Iisus. Noi am vorbit numai despre: „Iisus, Iisus, Iisus, Iisus…”.
Dar sora aceea zicea: „Bine, dar dacă eu mă uit la televizor, doar nu e nimica rău în asta…”. Şi noi vorbim despre Iisus, Iisus, Iisus…
Fratele care bea zice: „Doar ce-i aceea un păhărel?… Doar aceea nu-i mai nimica…”. Şi noi vorbim despre Iisus…
Sora care se îmbracă ca lumea zice: „Dar ce-i aceea, frate, dacă mă îmbrac aşa? Nu-i nimica”.
Da! Asta aşa-i! Nu-i nimica! Lucrurile acestea dovedesc că nu-i nimica din Hristos în inima şi în sufletul acela. Ele dovedesc şi arată în afară ceea ce este înăuntru!
Dacă în lăuntrul tău este Hristos, atunci nu va trebui să ţi se spună cum trebuie să vorbeşti, cum să te îmbraci tu… Pentru că îţi va spune Hristos.
Dar dacă nu-ţi va spune Hristos nimica, atunci înseamnă că nu-i Hristos acolo, în lăuntru, în inima ta, şi atunci poţi să spui cu gura ta: „Nu-i nimica”. Şi atunci poţi să te îmbraci cum vrei, poţi să umbli cum vrei tu, poţi să mergi unde vrei tu, poţi să faci ce vrei tu.
Căci tocmai aceste lucruri dovedesc că este Hristos lipsă din sufletul şi din inima aceea.
Am vrea ca, din noaptea aceasta, să plecăm de aici, toţi cei ce vor să ajungă în Cer, luptând şi împotriva acestui obicei care este moda şi chipul lumii, ca să ne debarasăm de el, căci noi trebuie să fim aşa cum ne arată şi ne cere Chipul lui Hristos.
Iar tu, sora mea, dacă vrei sa fii şi mai departe o urâciune printre copiii lui Dumnezeu, în adunarea lui Dumnezeu, te du mai departe aşa cum este voia ta, căci nimeni nu poate să te oblige. Ţi-a dat Dumnezeu voinţa liberă.
Priviţi-o pe Maica Sfântă din icoană! Ne ruşinăm numai când o privim… E oare îmbrăcată în pantaloni?…V-aţi putea-o închipui în felul acesta?
Sau altceva: închipuiţi-vă că odată, noi, fraţii, am veni la adunare îmbrăcaţi în rochii… Ce-aţi zice voi, surorilor, despre noi, fraţii voştri?
„Doamne, bolunzit-au fraţii noştri?…” Şi aţi striga plângând de ceea ce aţi vedea.
Numai voi, surorilor, nu aţi bolunzit de aţi umblat aşa? De umblaţi ca să fiţi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar în pas cu moda satanei… De ce vă luaţi după lume? De ce vă luaţi după moda aceasta drăcească?
Aveţi cu ce vă îmbrăca: cu ce s-au îmbrăcat şi mamele voastre şi mamele lor. Nu e din cauza frigului îmbrăcarea pantalonilor. Sunt minciuni că e pentru frig; e pentru modă!
De aceea, am vrea ca din noaptea aceasta să plecăm mai hotărâţi, mai credincioşi şi mai statornici. Să lăsăm aceste lucruri urâte, aceste „pisici” ale satanei: vorbirea de rău, păhărelul, moda, televizorul.
Nu s-au prea spus aceste lucruri până acum aşa pe faţă, fiindcă am zis că în adunare nu se vorbeşte despre aşa ceva. Aici se vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, care ne face să fim fericiţi. Dar uneori trebuie să le şi araţi cu degetul, să le numeşti pe nume şi să le scoţi pe uşă afară, dacă omul nu-şi dă seama sau nu vrea să-şi dea seama cum umblă, cum trăieşte, cum face…
„Am adus lumea în adunare!…” – cum spunea cineva odată. Acum lumea nu mai este acolo în lume, ci iat-o aici, în adunare.
Ne bucurăm de atâţia tineri în a căror inimă a pus Dumnezeu gândul şi dorul după Rai, după Împărăţia lui Dumnezeu, după Veşnicie, – dar îi vrem să fie şi curaţi, să fie neîntinaţi de lumea aceasta.
Aşa ne-au învăţat pe noi părinţii noştri.
Aşa ne-au învăţat pe noi cei de dinaintea noastră.
Şi numai după aceea, când vom fi cu adevărat oamenii noi, născuţi din nou, atunci vom putea să fim de folos Lucrării lui Dumnezeu şi societăţii în care trăim, să fim de folos Bisericii noastre creştine, să fim de folos neamului nostru. Numai atunci poţi fi de folos, când eşti un om nou. Până când n-ai ajuns în starea aceasta de om nou, nu vom fi de nici un folos nimănui.
Se spunea nu demult despre cineva: „O, fratele acela mai bine nici nu ar fi venit în adunare niciodată, pentru că ne face numai de ruşine şi aduce numai ocară Numelui lui Dumnezeu, pe orişiunde se duce, prin felul cum se poartă”.
Să ne ferească Dumnezeu şi să ferească El Lucrarea Lui de astfel de ostaşi, de astfel de luptători, de astfel de suflete, pentru că pe calea lui Dumnezeu se cer suflete credincioase, ascultătoare, curate, iubitoare, pline de milă, pline de bunătate şi de roduri bune.
I s-a spus smochinului care de trei ani nu făcea roade, tot: „Vin mereu…”, „Vin mereu…”
Nu ştiu… inimii noastre, la unii de trei ani, la alţii de mai mulţi, i se tot spune că Stăpânul vine mereu… În ce stare se găseşte pomul vieţii noastre la ceasul acestei nopţi a Anului Nou, când El vine iarăşi să ne cerceteze?
Ştim bine că de atâtea ori a spus Domnul Iisus despre Tatăl Ceresc: „Tatăl Meu, mai lasă-l, că am să mă ocup de el în chip deosebit…”. Şi S-a ocupat Domnul de noi în chip deosebit. Ne-a vorbit cum nu ne mai vorbise nimeni, ne-a făcut să simţim cum nu mai simţisem altădată. Ne-a dus prin unele locuri pe unde n-am mai fost altădată. Ne-am întâlnit cu fiinţe scumpe, cu care nu ne-am mai întâlnit altădată.
Ne-a dat Dumnezeu pe Fiul Său. Ne-a dat Dumnezeu ce a avut mai scump şi ce a avut mai drag.
Dacă şi după aceasta noi nu o să ne îndreptăm, ca să fim mai buni, ca să aducem roadele acelea de la Galateni: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, credincioşia, – s-ar putea întâmpla să vină securea, că şi aşa e înfiptă la rădăcina pomilor, şi să nu mai fie cine să mijlocească pentru Lot… S-ar putea ca Avraam să-şi lase mâinile în jos, obosite şi îmbătrânite, şi slăbite…
S-ar putea ca şi Moise să nu mai ţină tot mâinile ridicate în sus…
Şi atunci cine va mai mijloci?… Ce va urma după ce mâinile sfinţilor lui Dumnezeu se vor lăsa în jos?… Că nu au avut pentru cine mijloci…
Iubiţii mei, haideţi să ne ridicăm inimile spre Dumnezeu, să ne îndreptăm cărările după Cuvântul Său!
Să ne ajute Domnul să putem învăţa ceva şi în seara aceasta, a Anului Nou, şi din noaptea aceasta, a Anului Nou, ca să nu intrăm, ca să nu păşim tot oameni vechi, ca să înceapă să trăiască şi să rodească omul cel nou şi în noi, în fiecare dintre noi. Amin.
Slăvit să fie Domnul!