Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic) „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa“…
Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia.
Cel dintâi e pământul „de lângă cale, unde sămânţa aruncată s-a călcat şi păsările cerului au mâncat-o“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul şi-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. Aceştia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.
Un alt pământ rău – spune pilda evangheliei – e acela care era plin cu piatră; sămânţa a răsărit, dar s-a uscat, pentru că „n-avea umezeală“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină şi, la vreme de ispită, se leapădă“. Doar cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi ale năravurilor rele.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că, după o predică frumoasă despre patimile rele, poporul dintr-un sat a strigat: „Trăiască-te Dumnezeu, domnule părinte, că bine le mai potriveşti!… Gândeşti că le scoţi din viaţa noastră“… Eu însă aşa le am răspuns: „Pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere; eu m-aş bucura dacă ar cădea Cuvântul lui Dumnezeu în pământul cel bun şi ar aduce roade de îndreptare a vieţii… Câţi dintre dumneavoastră aţi fi gata să vă hotărâţi aici, în faţa Sfântului Altar, că veţi lăsa beţiile, duşmăniile, sudalmele, desfrânările şi alte patimi rele şi grele?“… La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânţa căzută în pământ pietros se plinea sub ochii noştri. Sămânţa dăduse în bolovanii patimilor şi nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor.
Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleaşi urâciuni şi ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul… nu poate înghiţi mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieţii lui păcătoase.
Despre al treilea fel de pământ rău zice Evanghelia că era plin de spini şi, „crescând spinii, au înecat sămânţa“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă Cuvântul, dar, cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă“. Minunată tâlcuire! Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea şi de astfel de oameni.
Să băgăm de seamă că „spinii“ din Evanghelie ne ameninţă pe fiecare. Rădăcini de spini – de patimi şi ispite – avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească şi pot creşte foarte repede. În pământul inimii noastre creşte grâu sau spini, aşa după cum trăim o viaţă pentru cele sufleteşti sau pentru cele lumeşti. Mulţi se înşală crezând că grâul poate creşte alături de spini. Încap şi aici vorbele Mântuitorului: „Nu puteţi sluji la doi domni“… Grâul nu poate creşte în spini. Sau chiar dacă ar creşte până la un loc pe urmă spinii patimilor şi ai alergărilor lumeşti înăbuşă grâul.
Să luăm aminte că spinii „grijilor şi ai dulceţilor acestei vieţi“ sunt ispititori! Încetul cu încetul, îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când, deodată, te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar stomacul nu-i mistuie, nu-i macină mâncarea şi, aşa, mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge şi sănătate. Sănătatea lui nu câştigă nimic cu această mâncare. Tot aşa, nu câştigă nimic nici cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate sufletească.
Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună şi curată, auzind Cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare“.
Pământul inimii oamenilor e şi azi tot aşa ca şi cel din pilda Evangheliei, dacă încă nu şi mai rău.
Dar nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul inimilor. S-au înţelenit ogoarele inimilor şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.
O, iubiţii mei cititori, dacă printr-o minune ni s-ar da nouă să vedem inimile oamenilor de astăzi în chipul pământului-ogor, apoi ne-am speria de ce ne-ar fi dat să vedem. Înaintea noastră am vedea ogoare pustii, părăsite, nelucrate, încărcate cu pietrele păcatelor şi pline de spinii şi scaii patimilor, ai alergărilor şi ai plăcerilor vremii de acum. Care să fie pricina acestui lucru? Nu-i de vină sămânţa, ci-i de vină pământul inimilor. Mai mult ca oricând, au înţelenit ogoarele sufleteşti şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.
Trebuie desţelenite ogoarele inimii. „Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi“ – zice Apostolul Pavel (I Cor. 3, 9). „Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou“ (Ier. 4, 3; Osea 10, 12). „Udaţi mereu pământul cel pustiu şi fără de apă“ al inimii voastre cu lacrimi de căinţă, de părere de rău pentru păcate şi cu rugăciuni ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete, o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.
Creştinilor! Mare este puterea aceluia care astfel primeşte sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în inima sa. „Precum se coboară ploaia din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul şi îl face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“… (Isaia 55, 10-11). „Au nu sunt Cuvintele Mele ca focul ce arde şi ca ciocanul ce sfarmă piatra?“ (Ier. 23, 29). Această putere o are Cuvântul lui Dumnezeu în inima ce-l aşteaptă şi însetează după el.
Şi tu, cititorule, trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu ca pe focul ce te aprinde spre dragostea Lui şi-ţi aprinde spinii şi scaii păcatelor din ogorul sufletului tău. Ca pe o foame şi o sete zilnică trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu şi ca pe „ciocanul ce sparge pietrele“ păcatelor din pământul inimii tale. Sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească în pământul inimii tale, căci altcum „pământul care a băut ploaia de sus şi a primit sămânţa de sus – dar în loc de roadă a făcut spini şi pălămidă – se blestemă (Evrei 6, 8).
Plugarule! Sămânţa ce o arunci tu în pământ „rodeşte mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvântului dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau la florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească.
Cum rodeşte un grăunte de grâu
„Mai întâi rodeşte pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28) şi pe urmă vine secera. Aşa trebuie să crească şi să rodească şi Cuvântul lui Dumnezeu. După cum rădăcina grăuntelui se înfige în pământ, tot aşa şi noi să ne adâncim viaţa în Domnul Iisus. După cum spicul primeşte ploaia, căldura şi lumina cerului de sus, tot aşa şi noi să primim darurile Duhului Sfânt fără de care nu putem creşte în adevărata viaţă. Cum spicul rodeşte pentru alţii, aşa să fie şi viaţa noastră. Când spicul e plin şi copt, vine secerişul. Aşa e şi viaţa noastră. „Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerişul“ (Marcu 4, 29). Ferice de cel ce „merge la groapă ca grâul cel copt care la vremea lui s-a secerat“ (Iov 5, 26).
Ieşit-a şi diavolul să-şi semene sămânţa lui în ţarina lumii…
Citiţi la Matei, capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmaşul“ care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că şi azi sunt doi semănători şi două feluri de seminţe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc., sunt tot atâtea seminţe şi neghine din hambarul diavolului. Şi lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină şi creşte ca sămânţa lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineaţa o găseşti înflorită şi înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă.
O, ce bine merge semănătura diavolului, mai ales în aceste vremuri! Doară niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriş atât de bogat ca acum. S-a umplut ţarina lumii, s-au umplut ogoarele sufleteşti de neghina diavolului. Ura dintre popor şi popor, dintre om şi om, lăcomia, zavistiile, concubinajele, beţiile, sudalmele, desfrânările şi alte păcate ce cresc şi înfloresc azi, toate arată că neghina lui satan rodeşte astăzi din belşug.
Domnul are ajutători la semănatul grâului, dar şi diavolul îşi are ajutătorii lui. Sunt în această lume unii oameni care parcă nimic altceva nu fac decât poartă într-un sac neghina lui satan şi o seamănă printre oameni. Aceştia sunt cei care poartă, din casă în casă şi de la om la om, minciuni, clevetiri, bârfeli, zavistii şi cu ele coc seceriş bogat pe seama diavolului. Inima acestor oameni e o grădină în care diavolul cultivă neghină şi pentru alţii. Nu cumva eşti şi tu, cititorule, un semănător de neghină? Sămânţa cea bună rodeşte mai încet, neghina, mai uşor şi mai repede.
Mie, de multe ori, mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc că atâta seceriş este pentru lucrul Domnului şi oamenii îşi macină vremea şi sufletul în pizme şi defăimări în vreme ce atâtea lucruri bune ar putea face pentru Evanghelia Domnului, pentru popor, pentru ţară şi neam.
Dragă cititorule! Nu uita că ţarina inimii tale este făcută pentru sămânţa cea bună, pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Apără-ţi ţarina inimii de neghina diavolului. Satan îşi seamănă neghina în vreme ce oamenii dorm. Aşa e şi azi. Diavolul se apropie cu neghina lui când omul doarme cufundat în somnul păcatelor şi al nepăsării de suflet. De aceea învăţa Iisus neîncetat pe oameni, zicându-le: „Privegheaţi neîncetat şi vă rugaţi!“.
Dragă cititorule! Poate şi tu dormi în păcate şi ţarina inimii tale s-a umplut de neghină. Scoală-te, frate dragă, scoală-te repede, pliveşte-ţi ogorul inimii şi ajută-le şi altora să şi-l cureţe. Stai treaz şi priveghează ca nu cumva moartea şi Ziua Judecăţii să te afle o neghină de ars în foc!