Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

TDorz1Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu caută neîncetat să ne înştiinţeze, pe tot drumul vieţii noastre, ca să luăm bine seama asupra marilor adevăruri de care depinde mântuirea sufletului nostru şi primirea noastră în Împărăţia cea veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos.
El face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea şi felul cum judecă Dumnezeu. Între gândurile oamenilor şi Gândul Lui, între căile oamenilor şi Calea Lui, între mântuirea oamenilor şi Mântuirea Lui, între judecăţile oamenilor şi Judecata Lui…
Înaintea oamenilor se au în vedere faţa omului, îmbrăcămintea omului, numele omului; înaintea lui Dumnezeu se au în vedere numai faptele omului. Omul stă înaintea lui Dumnezeu fără faţă, fără îmbrăcăminte, fără nume… numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare…
Şi judecata se va rosti neşovăitoare, nepărtinitoare, negreşi-toare asupra fiecărei vieţi omeneşti, potrivit cu faptele sale. Se vor avea în vedere cunoştinţa omului, posibilităţile omului, starea omului şi apoi faptele lui, în raport cu toate acestea şi pe măsura acestora. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
Ce valoare va mai avea atunci credinţa fără fapte?
Ce preţ vor mai avea atunci intenţiile fără împliniri?
Ce dezvinovăţiri vor mai aduce atunci cei care au ştiut şi au putut face binele, dar nu l-au făcut? (Iacov 4, 17).
Pedeapsa va veni necruţătoare pentru oricine s-a iubit numai pe sine, uitând pe alţii sau nimicindu-i, cum au făcut Cain şi Iuda.
Şi răsplata va veni strălucită pentru oricine a iubit pe alţii, uitându-se pe sine, aşa cum a făcut şi Hristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru şi cum au făcut cei iubiţi ai Lui. | Continuare »

PENTRU EI MĂ ROG

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui: Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi.

De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune.
Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos.
Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25).
În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească.
Între cei care se bucură de toate drepturile, lor nu li se îngăduie nimic din ceea ce altora le prisoseşte (I Cor. 9, 1-7).
Între cei care pot să se folosească de atâtea mijloace, lor nu le este îngăduit mai nimic (Fapte 20, 33). | Continuare »

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

Traian Dorz,  Hristos –vindecătorul nostru

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.“ (Ioan 9, 22)

Dreptul de a scoate pe cineva din Casa lui Dumnezeu numai Dumnezeu Însuşi îl are!
Dar Dumnezeu nu scoate din Casa Lui pe nici un închinător al Său!
Din Casa lui Dumnezeu numai păcatul şi neascultarea, da, numai păcatul îl scoate pe om. Ori prin el însuşi, ori prin alţii!
Dar când oamenii s-au făcut stăpâni peste ceea ce trebuia să rămână Stăpân numai Dumnezeu, de atunci mereu a fost dat afară cine trebuia să rămână înăuntru
şi a fost păstrat sau lăsat înăuntru tocmai cel care trebuia să fie scos şi alungat afară, fără cruţare, din Casa lui Dumnezeu.

Au fost desfiinţate „frumos“ poruncile lui Dumnezeu, în timp ce erau păstrate şi ridicate în tot mai multă cinste şi ascultare „datini“ vinovate, obiceiuri păgâneşti şi oameni stricaţi.
Adică cele care n-aduc nici o slavă şi nici un folos lui Dumnezeu, dar sunt de cel mai mare folos pentru păcat şi pentru ai lui (Marcu 7, 9).
Au fost scoşi afară din Biserică oameni care erau de cea mai mare cinste pentru Evanghelie şi slavă pentru Hristos, în timp ce erau păstraţi şi puşi în cinste în Biserică oameni care, prin viaţa şi faptele lor, au fost şi vor fi o ruşine a Bisericii. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1În acest loc din Sfintele Scripturi, Duhul Sfânt vrea să ne facă să luăm bine seama la toţi cei care fac prea multă strigare în jurul lor, care umblă prea să se facă cunoscuţi, cărora le prea place să fie văzuţi numai în misiuni pe la alţii, numai în preajma aleşilor lui Hristos, numai în fruntea tuturor… De cele mai multe ori, duhurile acestora sunt nişte slujnice ale lui Satan şi umblă să facă numai rău lucrării lui Dumnezeu.

Răul pe care urmărea să-l facă Satan prin slujnica asta era că – după ce ea, fiind văzută cu Apostolii Domnului, iar oamenii care s-ar fi întors la Domnul, prin cuvântul lor, ar fi apucat pe calea credinţei – după plecarea Apostolilor, aceste suflete ar fi rămas cu ea, cea care fusese văzută cu ei. Pe temeiul acesta, duhul viclean s-ar fi lăudat apoi şi s-ar fi aşezat el în fruntea lucrării Domnului, care începuse acolo. Apoi ştia el mai departe cum să ducă totul la nimicire.

Deschideţi-vă ochii, fraţilor şi surorilor, şi vedeţi în câte locuri s-a întâmplat şi se mai întâmplă şi astăzi aşa! Uitaţi-vă la atâtea cetăţi în care au propovăduit Evanghelia apostoli atât de minunaţi ai lui Hristos! Ce lucrare sfântă şi frumoasă făcuseră ei, cu câte osteneli şi jertfe au luptat ei, până când au adunat acolo sutele de suflete pentru Hristos! Şi, cum a apărut acolo, dintr-o dată, o „slujnică“ a diavolului, care, apoi, aşezându-se în frunte, strigând, cântând şi răstălmăcind, a dus la ruină, la prăpăd şi la foc totul. Cine a nimicit atâtea adunări frăţeşti şi mai este pe cale să nimicească tot aşa încă şi pe altele? Acest duh, prin câte o „slujnică“ de asta!… | Continuare »

„«Ştiu», I-a zis femeia, «că are să vină Mesia (Căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate.»“ (Ioan 4, 25)

Nădejdea sufletelor părăsite sau încurcate de oameni era una singură: Hristos-Mesia.
Pe El Îl aşteptau toţi oamenii, cu toate dorinţele şi nelă-muririle lor, de la cele mai mari până la cele mai mici. De la trebuinţele poporului întreg, până la cele ale fiecărui suflet singuratic şi amărât, toate şi toţi Îl aşteptau şi-L doreau pe Iisus.

O aşteptare atât de apropiată era în inimile oamenilor, încât toate trebuinţele lor le amânau până va veni Hristos, Care le va spune totul.

Când a venit, într-adevăr, Iisus a şi adus lumina şi izbăvirea, depline şi pentru toţi, la toate întrebările lor… Dar cei care aveau atunci răspunderea pentru popor, sprijiniţi de neştiinţa poporului însuşi, L-au respins pe Hristos, zădărnicind planurile lui Dumnezeu pentru ei…
Astfel, ca naţiune, ei au rămas în întuneric, pe când, indivi-dual, cei care L-au primit şi urmat pe Domnul, au fost luminaţi. Căci în întuneric umblă şi în întuneric trăieşte orice suflet omenesc şi orice popor, până când nu vine Hristos să-i spună totul!
Până când nu primeşte şi nu adânceşte cu ascultare tot Cuvântul în lumina lui Hristos. Şi poporul, ca şi sufletul, nu ştie, sărmanul, că trăieşte în întuneric. | Continuare »

„A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau», i-a zis Iisus.“ (Ioan 4, 7)

Ceasul acela era chiar ceasul cel mai nepotrivit să meargă cineva după apă. Pe căldura dogoritoare a amiezii şi apa se încălzea până acasă. După apă se mergea acolo, de obicei, dimineaţa ori seara, pe răcoare. Atunci mergea toată lumea la fântână după apă.
Dar femeia aceasta, bietul suflet singuratic, ale cărei păcate erau cunoscute de toţi oamenii, alegea mai bine să sufere dogoarea soarelui decât dogoarea ruşinii, dogoarea arşiţei decât dogoarea privirii altora.
Se ferea de mulţime şi mergea după apă atunci când ştia că nu mai merge nimeni. Viaţa de păcate pe care o ducea nu-i nimicise măcar bunul simţ şi ruşinea. Dacă n-avea putere să-şi ocolească păcatul, avea măcar grija să-i ocolească pe oameni.
Sunt unele suflete pe care păcatele din alţii şi slăbiciunile din ele le împing la fapte de care se ruşinează şi se îngrozesc chiar şi în clipa când le fac.
Săvârşesc păcate pe care le osândesc ele însele, dar de care n-au tăria să fugă sau nu au puterea să rupă legătura cu care sunt târâte în ele. Le este ruşine şi frică de păcatul pe care îl fac, dar nu se mai pot împotrivi lui. N-au nici plăcere şi nici nevoie de păcat, dimpotrivă, le este un chin şi o scârbă, dar, cu toate acestea, n-au nici un strop de voinţă şi de putere împotriva păcatului care le zdrobeşte mereu sufletul sau să lupte contra celor ce-i târăsc în el.
Starea aceasta de totală neputinţă, care le face totdeauna gura plină de gust amar şi trupul vlăguit, le fărâmiţează bucată cu bucată toată temelia credinţei, nimicindu-le bucuria care era în nevinovăţie, pacea care era în ascultare şi seninătatea care era în iubirea curată. | Continuare »

SEMNUL CUIELOR

Traian Dorz, din Hristos – Mântuitorul  nostru

„Ceilalţi ucenici i-au zis deci: «Am văzut pe Domnul». Dar el le-a răspuns: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede».” (Ioan 20, 5)

Ce uşor îţi este totul câtă vreme rămâi credincios între fraţi – şi ce greu îţi devine totul când nu mai eşti cu ei!
Ce uşor îi fusese lui Toma să creadă şi ce fericit spusese şi el împreună cu ceilalţi, doar de câteva zile: Acum cunoaştem, acum credem! (Ioan 16, 30).
Şi ce greu, şi ce cu neputinţă îi este acum să mai creadă ca fraţii lui!
Până fusese statornic cu fraţii,
până nu părăsise adunarea sa,
până nu mersese la alţii,
până nu ascultase şi nu primise părerile străine,
ce unitate de gânduri şi de simţiri era între Toma şi ceilalţi fraţi ai lui, ucenicii Domnului!
Dar iată că îndată ce numai o dată s-a dus în altă parte, el nu se mai poate înţelege cu ei, ci vine la ei cu o credinţă străină, cu o părere dezbinătoare.
Suflete dragă, să nu spui că a lipsi o dată de la adunare, că a merge doar o dată la alţii, că a primi doar una din părerile altora nu este păcat şi nu este rău.
Căci iată unde pot duce astfel de căi ispititoare, iată unde l-au dus pe Toma!
Şi nu te bizui apoi pe minuni, că tu nu eşti Toma. Vezi apoi cum Toma îi dispreţuieşte pe toţi fraţii lui şi se arată plin de îngâmfare, încrezător numai în eul său? Dacă nu voi vedea eu… degetul meu… mâna mea… Parcă-i auzi pe unii care spun: Eu nu ascult decât de Domnul, eu nu primesc nimic de la oameni… eu nu recunosc decât ce spune Evanghelia… Şi această ascultare este, de fapt, nu de Domnul, nici de Evanghelie, ci de eul lui, de interpretarea pe care o dă acest eu totdeauna; eul orb, nenorocit, sărac şi gol. | Continuare »

CU ŞTERGARUL CU CARE ERA ÎNCINS

„Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 5)

Iată clipa cea mai cutremurătoare din câte au fost până acum în seara aceasta neuitată…
şi iată începutul tuturor celorlalte, care încep de aici înainte, până la sfârşit:
Domnul Iisus Se scoală de la masă, Se dezbracă de hainele Lui, toarnă apă într-un lighean şi începe să spele picioarele ucenicilor Săi, apoi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins…

Cu ştergarul cu care era încins
De multe ori Iisus mai privise în sus, spre ucenicii Săi (Lc 6, 20).
Prima dată o făcuse atunci, pe Muntele Măslinilor, îndată după ce i-a ales, înainte de a le spune cel dintâi cuvânt fericit cu care începuse şi psalmii Săi (Ps 1, 1; Mt 5, 1-12).
Dar acum, în clipa asta, privea la ei şi mai de jos, şi mai în sus.
Caci pentru ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti încins, trebuie sa te apleci pâna la pamânt în fata lui. Trebuie sa privesti spre cer, privind spre el.
Mântuitorul a îngenuncheat deci înaintea fiecăruia dintre ei când le spăla picioarele.
Dar când le ştergea, a trebuit să Se aplece şi mai mult, chiar până la pământ, în faţa fiecăruia. Ştergarul Îi era încins, ştergându-le picioarele lor. | Continuare »

PE CINE CĂUTAŢI?

Traian DORZ, din Hristos – Răscumpărătorul nostru

„El i-a întrebat din nou: «Pe cine căutaţi?». «Pe Iisus din Nazaret», i-au zis ei.” (Ioan 18, 7)

În mod normal, oamenii legii trebuie să caute pe oamenii fărădelegii, fiindcă aşa este scris (Rom. 13, 4; I Petru 2, 14).
Legea este pentru cel fărădelege.
Soldaţii unei ţări trebuie să caute pe vrăjmaşii care ameninţă libertatea şi viaţa poporului şi a ţării lor.
Aprozii şi slujitorii tribunalelor ar trebui să-i caute pe cei care scapă de sub paza legii şi care sunt primejdioşi pentru liniştea şi viaţa poporului.
Slujitorii cuiva, să caute pe cei care ar fi furat ceva din avutul stăpânilor lor.
În mod normal, cu săbii se merge împotriva cuiva care este periculos şi înarmat.
Cu funii se merge împotriva cuiva care este violent şi agresiv.
Cu mulţime se merge împotriva celui puternic şi rău.
Dar vinovăţia oamenilor rămâne veşnică, pentru că ei, ştiind că Hristos nu este în nici unul din aceste feluri, ci tocmai dimpotrivă, au trimis totuşi după El nişte oameni ai legii, ca după un nelegiuit.
Nişte ostaşi înarmaţi, ca după un duşman al ţării.
Nişte aprozi şi gardieni, ca după un evadat.
Nişte robi, ca după un tâlhar, nişte arme, ca după un periculos.
Şi noaptea, ca după un răufăcător. | Continuare »

CUM A AUZIT CĂ VINE IISUS

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru

„A doua zi, o gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Iisus în Ierusalim“… (Ioan 12, 12)

Uneori sunt, în viaţa unor popoare, momente de însemnătate crucială pentru toată istoria şi mântuirea lor;
şi nu numai pentru istoria şi soarta acelui popor, ci uneori chiar şi pentru soarta şi istoria omenirii întregi, cum a fost momentul „Hristos“ în viaţa poporului evreu.
În adâncul conştiinţei lor, mulţimile – când nu sunt într-adins formate de către cei care le îndrumă – au o inimă temătoare de Dumnezeu… În adâncul sufletului său colectiv, nu există nici un popor care să nu aibă un înnăscut respect faţă de lucrurile sfinte şi cereşti.
Când nu sunt împinse contra lui Dumnezeu cu forţa, mulţimile sunt atrase spre Hristos printr-o putere care vine din străfundul istoriei şi al fiinţei lor.
Cu un presimţ tainic, sufletul norodului sesizează adevărul, presimte primejdia, intuieşte pe Dumnezeu şi Îl îmbrăţişează, alipindu-se de El cu toată fiinţa sa.
Iar pe acel om peste care văd semnul ceresc,
care în mijlocul lor se dovedeşte a fi cel chemat şi cel trimis de Dumnezeu la ei,
şi pe care, în fruntea lor, îl simt a fi cel vrednic,
mulţimile îl recunosc îndată şi, conduse de el, fac lucruri nemaipomenite.
Acestea sunt culmile istoriei unui popor
şi aşa se creează marile izbucniri, marile cotituri şi marile salturi în viaţa omenirii. | Continuare »

I-A IEŞIT ÎN ÎNTÂMPINARE

„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)

Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui.
Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.
O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii,
căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.

Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei.
Poporul, care era inima gata să întâmpine,
gata să primească,
gata să facă totul,
n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare.
În loc să-i dea o îndrumare fericită, „mintea“ cea necredincioasă n-a ieşit în întâmpinarea lui Hristos cu bucurie – ca să preia mai înalt şi mai ordonat elanul inimii, al poporului – ci s-a lăsat stăpânită de întuneric şi vicleşug, zădărnicind tot ce era să fie atât de fericit pentru toţi
şi aruncând totul în cea mai nebunească şi mai monstruoasă dintre rătăciri.
Căci întocmai cum face un om, aşa face şi poporul. | Continuare »

LAZĂRE, VINO!

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11, 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui. | Continuare »

Dumnezeule, moştenirea Ta…, Templul Tău (Psalmul 79, v. 1)

Păcatul, la fel cu satana din care s-a născut, este nu numai un vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin cuvântul cel batjocoritor şi potrivnic,
ci este şi un mare tâlhar, care umblă mereu numai să fure şi să pângărească tot ce este al lui Dumnezeu sau este vrednic de închinare.
Pe cea mai scumpă moştenire a lui Hristos: Lucrarea Sa
şi pe cea mai sfântă Casă a lui Dumnezeu: Biserica Sa,
vrăjmaşul umblă neîncetat să le nimicească şi caută ne-încetat să le dărâme.

Oriunde se iveşte o lucrare scumpă pentru Dumnezeu şi un altar curat pentru Hristos sau o părtăşie dulce pentru Duhul Sfânt, acolo, vrăjmaşul cel tâlhar îşi trimite îndată iscoadele sale, care, cu armele lui: prefăcătoria şi lăudăroşenia,
ori cu promisiunile mincinoase şi răstălmăcirile interesate,
ori cu dragostea amăgitoare şi batjocorirea lucrurilor sfinte,
cu toate aceste arme blestemate, el foloseşte viclenia şi mijloacele de amăgire.
Pe toate le foloseşte satan, numai să poată slăbi şi nimici credinţa adevărată şi dreapta învăţătură.
Numai ca să poată slăbi apărarea noastră, ca sufletele să cadă în mrejele întinse şi în groapa săpată de duhul său cel tâlhar şi răpitor.
Atunci paznicii sfintei moşteniri sunt legaţi, iar slujitorii Sfântului Templu, duşi în robie (Jud. 16, 21) –
unde, nenorociţi de tot, ajung în chinul celui rău.

O, ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este când în astfel de vremuri se mai găseşte o rămăşiţă care să păzească neîntinat legământul Domnului şi care să nu înceteze a-I aduce aminte Domnului, cu lacrimi, cu post şi cu rugăciuni fierbinţi, de moştenirea Lui ajunsă în mână la străin!…
Care să-I aducă mereu aminte Domnului de Templul Lui cel iubit, în care tâlharul dărâmă şi pângăreşte tot ce-i mai de preţ şi mai frumos.
Această rămăşiţă mai este singura nădejde, fiindcă mijlocirile ei către Dumnezeu pentru starea jalnică în care a ajuns tot ce era aşa de înfloritor cândva, vor fi, până la urmă, ascultate de către El. (s.n.) | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a II-a  Postului Mare – a Sf. Grigorie Palama

TDorz1„Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?“ (Evrei 1, 14)

Câtă vreme noi nu-L cunoaştem pe Domnul, fiind oameni lumeşti, suntem străini şi de cunoaşterea Sfintelor Scripturi, care sunt descoperirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Atâta vreme noi suntem ca nişte orbi. Umblăm cu ochii închişi. Nu ştim unde mergem şi nu vedem ce ne aşteaptă. Nici trupeşte, nici sufleteşte. Nici acum, nici mai târziu. Nici în viaţă, nici în moarte.
Ci numai când omul ascultă glasul Domnului şi vine la Hristos, atunci i se deschid ochii, i se desfundă urechile şi i se luminează mintea şi inima. Pentru că omul abia atunci primeşte naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.
Acest om nou este omul duhovnicesc, de o fire duhovnicească, cu o pricepere şi o însuşire care îl fac în stare să înţeleagă şi să vadă lumea duhovnicească şi veşnică. Adică acele realităţi pe care omul firesc nu le vede, dar care sunt singurele realităţi cu adevărat însemnate şi eterne.


Pentru un om care nu s-a născut din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt, lumea duhovnicească este ca şi cum n-ar exista deloc. Toate realităţile strălucite şi cutremurătoare, care singurele sunt adevărate şi statornice, pentru un astfel de om sunt total necunoscute. Vai, ce orbie nefericită este a nu le vedea pe aceste fericite şi mântuitoare realităţi! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 1)

„«De unde mă cunoşti?» – I-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»“

Cu câtă bucurie întâmpină Domnul pe omul nefăţarnic!
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul Iisus pe Natanael când vine cu Filip la Dânsul!
Se vede cât de mult îl aşteptase Domnul şi cât îl dorea să vină la El.Filip-si-Natanael-cu-Iisus
Toate bănuielile şi neîncrederea din inima lui Natanael se risipesc pe totdeauna numai la un cuvânt pe care i-l spusese Domnul: „Te-am văzut mai înainte… sub smochin!“
Ce uluitoare descoperire pentru Natanael! Nimeni în afară de Dumnezeu nu a putut şti ce făcuse el sub smochin…
Trebuie să fi fost ceva atât de tainic şi de hotărâtor ceea ce se petrecuse acolo, încât el n-a mai avut nevoie de nici o altă dovadă pentru a se convinge de Dumnezeirea Mântuito-rului, Care nu le putea şti pe acelea dacă nu era Dumnezeu.

Poate el sub smochin făcuse un lucru bun, poate făcuse un lucru rău.
Poate se rugase mai stăruitor ca oricând lui Dumnezeu, ca să-i arate dacă acest Iisus, despre Care aude atâtea lucruri uimitoare, este sau nu este ceea ce se vorbeşte despre El. Dacă este El Mesia cel aşteptat sau nu.
Sub acest smochin, într-un tainic colţ al grădinii sale, Nata-nel se va fi rugat mai fierbinte şi mai stăruitor ca oricând pentru limpezirea acestui lucru atât de însemnat pentru mân-tuirea lui şi a neamului său.
Iar Dumnezeu, Care ascultă totdeauna rugăciunile sincere ale acelor care Îi cer cunoaşterea Adevărului numai pentru a-L urma, a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât Natanael să ajungă la Dânsul pe drumul cel mai scurt. Căci nici o întâm-plare în viaţă nu este întâmplătoare.

Nu este întâmplător nici faptul că această carte a ajuns acum în mâinile tale, iubite cititor, şi aceste cuvinte au ajuns la urechile tale.
Că un prieten ţi-a dat-o sau un străin ţi-a vândut-o sau un frate ţi-a spus. –
Principalul este că ai ajuns să o citeşti. Acesta este scopul: să te întâlneşti astfel cu Hristos, acum şi aici. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Ortodoxiei)

TDorz1Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.
Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.
Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de astăzi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit, prin faptele lor, ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată, dar, că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.
Despre Moise se spune că, atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!
Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.
Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvân-tându-L pe El, în vecii vecilor (Apoc 7, 9-17).
Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte, ca ale lor (II Pt 1, 1).
Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor.

Cum v-a iertat Hristos

Traian DORZ, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată. O iertare pe totdeauna.

Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt.
Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte.
Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii.

Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi.
De şapte ori pe zi dacă îţi păcătuieşte şi zice: Îmi pare rău! să-l ierţi (Lc 17, 4). | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut

Fiul-cel-pierdut-30Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă… El n‑avea nici măcar dreptul de slugă… El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ce­resc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!…

Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cle­veland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Bana­tului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, în­tr‑un ziar românesc din America. | Continuare »

Şedeam jos şi plângeam

Traian Dorz, HRISTOS – COMOARA PSALMILOR

Psalmul 137, v. 1

Nu este niciodată o mai potrivită stare pentru noi când am păcătuit, călcând voia lui Dumnezeu, decât să şedem jos, în pocăinţă, în amare păreri de rău, în zbuciumată recunoaştere a căderii noastre – şi să plângem, ca nişte vinovaţi.
Şi nu este niciodată o mai fericită stare pentru noi când Dumnezeu ne-a făcut bine…, când ne-a primit iarăşi, când ne-a învrednicit iarăşi de un nou har al bunătăţii Sale, decât să şedem în genunchi şi să plângem.
Când El ne-a dat o nouă binecuvântare a întâlnirii frăţeşti şi o nouă înfăţişare înaintea Lui, şi o nouă petrecere în Casa Lui – nu-i o mai potrivită stare pentru noi decât să şedem jos în genunchi, în smerenie recunoscătoare, şi să plângem, mul-ţumindu-I pentru toate binefacerile şi binecuvântările Lui.

Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit femeia cea păcătoasă vestea iertării cea mântuitoare a păca-telor ei celor multe (Luca 7, 47).
Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit Maria vestea cea dulce că aceasta este partea cea bună care nu se va mai lua de la dânsa… (Luca 10, 39-42).
Şezând şi plângând la picioarele lui Iisus a primit Maria făgăduinţa învierii fratelui ei (Ioan 11, 32), pe care îl iubea atât de mult!…
Şezând jos la picioarele Crucii Lui a primit ucenicul Său cel iubit o Mamă… şi tot acolo la picioarele Crucii şi Mama Sa cea îndurerată şi-a primit un alt fiu iubit (Ioan 19, 25-27)… | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI 
(din meditaţii 
la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1În agitaţia îngâmfată şi neascultătoare cu care diavolul împinge şi îmboldeşte mereu pe unii oameni, nespus de mulţi devin nemulţumiţi şi neliniştiţi cu învăţătura lor de la început, cu credinţa lor dintâi, cu felul şi cu adunarea în care L-au cunoscut pe Hristos. Dornici după un loc mai înalt, după o întâietate mai mare, după o publicitate şi o laudă mai largă, ei scornesc învăţături noi, crezuri noi, păreri noi, pentru a deveni ceva mai deosebiţi decât toţi ceilalţi. Cu o îngâmfare satanică pe care nici nu mai încearcă să şi-o ascundă, oamenii aceştia, care până mai ieri nu erau nimic, acum se pretind, dintr-o dată, cu obrăznicie şi neruşinare, mai înţelepţi decât înaintaşii, mai vrednici decât părinţii lor, mai pricepuţi decât cei care i-au învăţat, croind prosteşte căi noi care n-au nici o ieşire nicăieri, şi ducând spre pierzare, după ei, pe cei care au acelaşi duh de neascultare şi prostie, ca al lor.
Se spune că, odată, a fost o mare întrecere de zbor printre păsări. S-a anunţat că pasărea care va putea zbura mai sus va fi socotită împăratul păsărilor. Atunci toate păsările au pornit deodată ca nişte săgeţi spre cer, de la cea mai mică, până la cea mai mare. Păsărica numită Ochiul-boului era cea mai mică, iar vulturul, cel mai mare. Dar ce s-a gândit Ochiul-boului?
„Mă voi ascunde sub aripile vulturului şi voi sta acolo, odihnindu-mă; el nu mă va simţi. Şi, când el va osteni zburând şi nu va putea să se înalţe mai sus, eu voi ţâşni de acolo, odihnită şi mă voi înălţa cu uşurinţă îndată mai sus ca el… Şi, astfel, voi deveni eu împărat. Căci toate celelalte vor fi rămas mult înapoia mea.“
Şi aşa a şi făcut. Când vulturul care o dusese sub aripile lui nu mai putu să zboare mai sus, îndată ţâşni odihnită de sub aripile lui, unde stătuse ocrotită licheaua nevrednică, şi se ridică deasupra lui, declarându-se singură împăratul păsărilor. | Continuare »