„IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi alţi trei apostolii (Lc 5, 1-11).
Am tâlcuit această evanghelie pe larg în şcoala de la Oastea Domnului.
Să arătăm învăţătura cu chemarea la apostolie a Ap. Petru.
„Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu” – a zis Simon Petru, căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere! Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în „vânător de oameni”.
Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recunoaşterea şi simţirea stării noastre celei păcătoase…
Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii, cu cuvintele: „Doamne, om păcătos sunt”. Numai peste această recunoaştere se pogoară darul iertării şi mântuirii.
Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte este: cunoaşterea, recunoaşterea păcatului, împreunată cu smerenia pentru păcat. A nu te smeri înseamnă a te pierde. Unii cad însăşi în greşeala de a se crede prea păcătoşi şi nu se pot mântui. | Continuare »

Crucea-IzvorI. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 24 sept. 1922, p. 3

Acum miercuri avem prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Praznicul acesta şi-a luat începutul astfel: pe la anul 328, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim, ca să afle Sfântul Mormânt şi adevărata Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Era un lucru greu acesta pentru că iudeii, după Învierea lui Iisus, sfat urât făcut-au, ca să astupe cu pietre şi pământ crucile de pe Golgota şi mormântul din care înviase Hristos. Socoteau că prin aceasta vor putea astupa şi adevărul Învierii. Dar adevărul nu se poate îngropa de tot niciodată. El grăieşte şi din pământ. Aşa s-a întâmplat că, la căutarea Sfintei Cruci fiind de faţă şi patriarhul Macarie, acesta a căzut în genunchi şi, cerând semn din cer pentru locul unde ar fi îngropate crucile, o stea luminoasă a căzut pe locul răstignirii lui Hristos. Şi, săpând acolo, au aflat cele trei cruci. Dar acum era o altă greutate: nimeni nu ştia care dintre cele trei ar fi Crucea lui Hristos. Şi atunci Macarie a luat cele trei cruci, le-a coborât în Ierusalim, la patul unei femei ce pătimea cumplit, de ani de zile. Când s-a atins femeia de Crucea pe care fusese răstignit Hristos, îndată s-a ridicat sănătoasă. Şi astfel, aflându-se Crucea Domnului, patriarhul şi împărăteasa au pornit cu ea să o aşeze în biserică. Dar îndată ce poporul a auzit de aflarea Sfintei Cruci, a început să alerge la biserică şi fiecare se silea să poată vedea Sf. Cruce. Atunci patriarhul Macarie a luat Sf. Cruce în mâini, a ridicat-o în văzul întregii biserici şi toţi s-au închinat ei, strigând: „Doamne, miluieşte-ne!”, preamărind Învierea lui Iisus Hristos. Întru amintirea aflării şi Înălţării Sfintei Cruci, a pus Biserica noastră praznicul de miercuri.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica a rânduit şi pe acesta, ca să culegem învăţături de viaţă din el. Ce putem noi învăţa în praznicul de miercuri? Multe bune şi de folos sufletesc. Crucea este nouă un semn, o aducere aminte care cuprinde tot ce-a făcut Hristos pentru mântuirea noastră şi care grăieşte despre toate datoriile noastre pentru a putea dobândi această mântuire.
1. Crucea înseamnă iubire, înseamnă iubirea cea nemărginită ce ne-a arătat-o Hristos, Care s-a lăsat bătut, batjocorit şi răstignit pentru iubirea şi mântuirea noastră. Această iubire cere ca şi noi să iubim pe de-aproapele.
Iubeşti tu, creştine, pe de-aproapele tău? Când vezi, când faci semnul Crucii, te gândeşti tu la porunca lui Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit”? (In 13, 34). Dacă nu iubeşti, ci urăşti pe de-aproapele, zadarnic te apropii de semnul Sf. Cruci. Din Crucea ta lipseşte atunci un capăt, precum zice Ioan Gură de Aur. „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
2. Crucea înseamnă apoi suferinţă, ne învaţă să suferim aşa precum şi Hristos pentru noi a suferit înfricoşatele chinuri ale răstignirii.
Suferi şi tu? Eşti gata şi tu să suferi orice pentru Hristos, pentru sufletul tău, pentru de-aproapele tău? Îţi duci şi tu pe umeri crucea ta, adică lupta zilnică cu patimile şi păcatele? Dacă păcatele te biruie neîncetat pe tine, iată, în zadar te apropii de Crucea lui Iisus. | Continuare »

Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)

– Isaia 53, 10; II Cor. 5, 16 –

Mântuirea vine prin cunoaşterea Domnului Hristos. Iată ce scrie la Isaia 53, 10-11: „Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.(…) Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.“

În rugăciunea Sa din urmă – ca Mare Preot Mijlocitor – Domnul Iisus spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Apostolul Petru afirmă acelaşi lucru atunci când scrie: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa“ (II Petru 1, 3).

Dând totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos
Apostolul Pavel este acela care a dat totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Tot ce era pentru el cinste lumească, „toate lucrurile pământeşti“ le-a dat la o parte, socotindu-le ca un „gunoi“, ca să-L câştige pe Hristos. El a fost acel om înţelept care, aflând ogorul ce avea ascunsă într-însul comoara, a vândut totul şi, mergând, a cumpărat ţarina unde era îngropat mărgăritarul (comoara de preţ) (Matei 13, 44-46). | Continuare »

Taierea-capului-sf-Ioan-BotezatorulPreot IOSIF TRIFA, «ALCOOLUL — DUHUL DIAVOLULUI»

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.
Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).
Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.
Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej „potrivit“. A aşteptat o zi cu „bun prilej“, iar ziua aceea a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a jocului căci, ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej“ să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc încât pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.
Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun prilej“. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel de zile, „taie“ diavolul şi azi „capuri“ şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie“ şi azi „capuri“, se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere. | Continuare »

PENTRU SUFLET

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre. | Continuare »

„NU PUTEŢI SLUJI LA DOI DOMNI: ŞI LUI DUMNEZEU, ŞI LUI MAMONA”

Pr. Iosif TRIFA

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »

Chemarea-Petru-si-AndreiEvanghelia de duminică istoriseşte cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre apostolii Săi; i-a văzut pescuind în marea Galileii, S-a apropiat de ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”, iar ei îndată, lăsându-şi mrejele şi corabia, au mers după Domnul… (citiţi pe larg această evanghelie la Matei 4, 17-25).
Evanghelia nu spune ce anume le-a mai vorbit Iisus celor patru pescari când i-a chemat la apostolie. Trebuie însă că le-a spus ceva nou, ceva nespus de măreţ, ceva ce i-a mişcat până în adâncul sufletului lor şi i-a făcut să-şi lase tot ce aveau şi să plece după Dânsul. Nu pentru orice vorbă îşi vor fi lăsat cei patru apostoli bărcile, soţiile, copiii, plecând în lume după un Om ce predica o învăţătură nouă despre împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul era la începutul lucrării Sale. El a păşit în lume predicând o lume nouă, o învăţătură nouă, o schimbare din temelie a vieţii şi a rosturilor vieţii. Către gloata ce se strânsese la marginea mării să-I asculte cuvântul, Mântuitorul zicea: „Amin, amin zic vouă că rostul acestei vieţi nu stă numai în mâncare şi băutură… nu stă în aceea că mâncaţi şi vă săturaţi din peştii acestei mări… Rostul acestei vieţi este o împărăţie a lui Dumnezeu, care trebuie cucerită… O luptă se dă pentru această împărăţie şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Mt 11, 12)… Căutaţi mai întâi această împărăţie şi toate celelalte lipsuri ale voastre se vor adăuga vouă (Mt 6, 33)… | Continuare »

LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR: SĂ URMAM PILDA VIEŢII LOR

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnări din călătoria la Ierusalim

În decursul celor patruzeci de zile de după Înviere, Iisus S-a arătat mereu Apostolilor. Aceste patruzeci de zile au fost un fel de şcoală cu Apostolii pentru „înţelegerea Scripturilor“ şi, mai ales, pentru înţelegerea deplină a Jertfei Mântuitorului, căci învăţăceii nu înţelegeau încă deplin locul ce-l are Jertfa Crucii în planul mântuirii noastre sufleteşti.
Când „lucrul“ ce I se dăduse era gata cu totul, Mântuitorul Se pregătise să Se întoarcă înapoi de-a dreapta Tatălui, de unde venise. El biruise păcatul şi iadul şi acum Se pregătea să Se întoarcă la Tatăl.

Locul pe care Şi l-a ales Iisus pentru a Se despărţi de Apostoli şi a Se înălţa la cer a fost Muntele Măslinilor. Precum am mai amintit, Muntele Măslinilor stă faţă în faţă cu Ierusalimul, înspre răsărit, şi are două vârfuri: vârful aşa-numit „Muntele Galileii“ şi vârful numit „Muntele Eleonului“ sau „Muntele Înălţării“. Vârful cel mai înalt al Muntelui Măslinilor este Eleonul. Acesta este locul de unde S-a înălţat Iisus la cer.
După ce Iisus li S-a arătat Apostolilor în Muntele Galileii şi le-a lăsat ca testament porunca: „Mergând, învăţaţi toate nea­mu­rile…“, a plecat cu ei spre Muntele Eleonului. „Şi îi du­se pe ei până a­fară, spre Betania“ (Luca 24, 50). Be­tania nu era de­parte de Muntele Înălţării.
Mân­tuitorul ştia că a sosit cli­pa în ca­re Se va despărţi de Apostolii Săi, ştia că Apostolii se vor întrista. Spre mângâiere şi întărire, le aminteşte vorbele: „Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).
Ajungând în vârful Muntelui Eleon, Mântuitorul Îşi adună încă o dată, pentru cea din urmă dată, pe Apostoli în jurul Său. Se uită cu duioşie şi dragoste la ei. Ştia că despărţirea îi va durea şi de aceea le aminteşte încă o dată de făgăduinţa Tatălui, de „trimiterea Duhului Sfânt pe Care să-L aştepte în Ierusalim“ (Luca 24, 49).

Cele din urmă cuvinte ale Mântuitorului fură acestea: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea, de la Samaria şi până la marginile pământului“ (Faptele Apostolilor 1, 8). Acestea zicând, „Îşi ridică mâinile Sale şi îi binecuvântă. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer“ (Luca 24, 50-51). | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

vindecarea-orbului_17_03
Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

DESPRE APA CEA VIE, APA VIEŢII

I. Tâlcuitor

Vorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este plină înţeles şi de învăţătură pentru noi. Se aseamănă mult această vorbire cu cea pe care avut-o Iisus noaptea cu Ni-codim (In 3). Se aseamănă într-aceea că nici Nicodim, nici samarineanca nu înţelegeau cuvintele şi învăţătura Mântuitorului. Mântuitorul vorbea într-un înţeles, iar femeia şi Nicodim înţelegea într-altul. Nicodim nu înţelegea ce înseamnă „naşterea de sus”, iar samarineanca nu înţelegea ce înseamnă „apa cea vie”. Să băgăm bine de seamă că Mântuitorul spune şi pricina de ce nu-l înţelegea samarineanca şi Nicodim. „De ai fi cunoscut tu – zicea Iisus către samarineanca – darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce vorbeşte cu tine, ai fi cerut şi ţi-ar fi dat „apă vie”. Adică vedeţi, Iisus spune apriat că trebuie un dar de la Dumnezeu să înţelegi şi să primeşti „apa cea vie”. „Apa cea vie” şi „naşterea de sus” este un dar de la Dumnezeu şi numai cine primeşte dar le poate înţelege deplin. Nicodim era mare cărturar şi totuşi se mira şi nu înţelegea ce înseamnă naşterea din nou. Sunt şi azi destui învăţaţi care nu înţeleg aceste lucruri; sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu şi se miră, ba şi râd când le vorbeşti despre „apa cea vie” şi „naşterea de sus”. Nu le înţeleg pentru că aceste învăţături nu se învaţă din cărţi, ci se primesc în dar şi ca dar sus. Aceste învăţături le poţi înţelege numai atunci când te-ai întâlnit cu Mântuitorul; când ţi-ai deschis înaintea Lui inima ta ca pe un pământ ce aşteaptă cu sete ploaia cerului de sus. Aceste învăţături se pot înţelege numai când viaţa ta stă faţă în faţă cu Domnul, aşa cum a stat viata lui Nicodim şi a samarinencii. Să luăm aminte că femeia samarineanca ne poate fi o pildă şi în această privinţă. Citind evanghelia cu băgare de seamă, vedem că samarineanca, de la o vreme, începe să-L înţeleagă pe Mântuitorul. Când? După ce Iisus începe a-i vorbi despre viaţa ei şi despre trecutul ei. Când Iisus îi spune că trăieşte cu al şaselea bărbat, samarineanca deodată îşi vede toată viaţa ei şi toată ticăloşia ei pusă în faţa unui profet care cunoaşte trecutul ei păcătos. | Continuare »

CHEMĂRILE FEMEILOR

Duminica de acum este Duminica Mironosiţelor. În biserici se va citi iarăşi evanghelia despre cum îngerul le-a vestit femeilor Învierea Domnului. Această evanghelie şi tălmăcirea ei o aflaţi în «Lumina Satelor» de acum e anul şi o puteţi citi de acolo. De mare cinste s-au învrednicit femeile de a li se vesti lor mai întâi Învierea, dar şi ele au arătat o iubire mare pentru Domnul. În vremea Patimilor, toţi Îl părăsiseră pe Domnul, chiar şi apostolii, însă femeile s-au ţinut de El până la sfârşit. Femeile au stat de faţă la toate chinurile şi suferinţele Domnului şi poate şi de aceea inima voastră, femeilor, este mai simţitoare, mai miloasă, mai caldă, mai plină de iubire şi bunătate. Femeile au daruri sufleteşti mai alese ca noi, bărbaţii, însă, durere, nu toate femeile îşi pun aceste daruri în slujba Domnului. Unele femei şi le pun în slujba diavolului. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba între oameni prin clevete şi minciuni, acestea sunt femeile care îşi pun darurile ce au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, în slujba diavolului. Aceste femei nu-L vestesc pe Iisus cel înviat, ci, prin păcatele lor, încearcă să-L îngroape din nou pe Fiul lui Dumnezeu. „Înger şi demon” (diavol) zicea marele nostru poet (Eminescu) că este femeia; înger când îşi pune însuşirile şi darurile ei cele sufleteşti în slujba Domnului şi diavol când şi le pune în slujba diavolului. Femeia cea evlavioasă este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui, dar cea cu năravuri rele face un iad din casa omului. | Continuare »

REAZEMUL CREDINŢEI

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

„IERI CU TINE, HRISTOASE, M-AM ÎNGROPAT, ASTĂZI MĂ RIDIC ÎMPREUNĂ CU TINE”…

Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătate pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit şi S-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simţim apoi cum şi „omul nostru cel vechi şi păcatele lui cu Hristos împreună se răstigneşte” (Rom 6, 6), moare, se îngroapă şi apoi învie întru Hristos ca o făptură nouă (I Cor 5, 17), iertată şi mântuită. Şi noi trebuie să trecem aşadar printr-o moarte a noastră, ca să înviem împreună cu Hristos. Dacă tu n-ai înţeles şi n-ai trecut prin această moarte a ta, atunci tu n-ai înţeles nici darul învierii şi n-ai luat „putere” dintr-însul.
„Cu Hristos împreună m-am răstignit – zice Apostolul Pavel – şi de acum nu mai viez eu, ci Hristos care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2, 20). „Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11). | Continuare »

Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea mare este şi Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când se pregătea să le împărtăşească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Lc 22, 24).
Ce durere grozavă trebuie să fi avut Mântuitorul în aceste clipe!
Trei ani de zile îi învăţase lucrurile mântuirii şi, când colo, tocmai acum la despărţire, uite ce fel de roade slabe se arată.
Izbit de această durere, Mântuitorul n-a grăit nimic. Putea să le ţină apostolilor o aspră lecţie morală. Putea să-i ocărască din greu. Putea să-i biciuiască fără cruţare, cu aspre cuvinte de mustrare. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa, ci a îndreptat greşeala lor eu o lecţie de dragoste şi smerenie care va rămânea până la sfârşitul veacurilor.

Spalarea-picioarelor_17_03
Mântuitorul S-a aplecat umil, a luat un vas cu apă şi El, Fiul lui Dumnezeu, a început să spele picioarele ucenicilor Săi (In 13). | Continuare »

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veşnică” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi. | Continuare »

Betania(«Familia Creştină» nr. 2, din iulie 1941, pg. 1)

Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea din afară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi tre-cută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42). | Continuare »

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

SOIURI DE OAMENI

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei. | Continuare »

CUVÂNT LA PRAZNICUL BUNEIVESTIRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »

A FI CREŞTIN E A-I URMA LUI IISUS

Ioan Marini

Ceva despre rostul Oastei Domnului

A fi creştin adevărat nu e destul să fii botezat în numele lui Hristos, ci mai trebuie neapărat să-I şi urmezi lui Hristos, pe căile învăţăturii Lui, spre a te apropia şi a trăi cu El, după voia Lui şi nu după voia şi plăcerile tale. Domnul Iisus ne spune răspicat: „Eu sunt Viţa şi voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
Şi mai zice Domnul: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37-38).
Deci e clar că creştinul care nu rămâne strâns legat de Hristos, care nu rămâne în Hristos cum rămâne mlădiţa lipită de trunchiul copacului, acela nu aduce roade. Nu numai că nu aduce roade, dar se usucă. Creştinul care nu-şi ia crucea şi nu urmează cu viaţa lui calea lui Hristos, calea Evangheliei, acela nu e vrednic de Hristos, pe acela Hristos îl va arunca de la Sine în ziua judecăţii, zicându-i: „Du-te de la Mine, că nu te cunosc” (Lc 13, 27).
Acesta e adevărul pe care creştinii noştri de azi aproape nici nu-l cunosc sau, dacă-l cunosc, nu ţin seamă de el. Vai, iubite cititorule, ce lucru grozav vedem în lumea creştină de acum, dacă o privim în lumina Evangheliei! Vai, cât de mulţi sunt creştinii care nici habar n-au să-I urmeze lui Hristos, să se apropie de El şi să facă voia Lui! Dacă-i întrebi, toţi îţi spun că sunt creştini, iar dacă te uiţi la viaţa lor, la faptele lor, vezi că ei sunt departe de Hristos ca nişte mlădiţe rupte din tulpina vieţii şi plutesc uscate, veştede, purtate de vânturile păcatelor. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA
Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12)

vindecarea-slabanogului_18_1Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav. | Continuare »

„VENIŢI DUPĂ MINE” (Mt 4, 19)

Părintele Vasile OUATU

Iată glasul lui Iisus, iată dorinţa şi chemarea ce ne-o îndreaptă şi astăzi: „Veniţi după Mine”, [ne] zice El astăzi nouă, celor ce-I purtăm Numele.
Da, chemarea lui Iisus astăzi este nespus de duioasă.
El caută şi-i cheamă pe cei ce pe nedrept îşi zic ai Lui.
Cu adevărat, iubitul meu cititor, cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem ai Domnului!… E multă vreme de când Iisus ne cheamă cu glasul Lui duios şi blând!… Dar cine-L mai aude? Şi cine-L mai urmează? Vrei o dovadă?
O, sunt multe!… Iată câteva! În zilele de duminică şi în zilele de sărbători, când tot creştinul trebuie să fie înaintea Domnului, cine umblă pe străzi de la un capăt şi până la altul? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine umplu bodegile, cârciumile, teatrele, cinematografele, sălile de dans etc., etc.? Nu creştinii?… Nu creştinele? Cine umblă în zile de slujbă la târguri, la pieţe, la negustorii, după afaceri? Nu creştinii? Cine se răsfaţă în toate păcatele acestui veac de întuneric? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine sunt roabele modei? Nu creştinele? Cine vin sluţite, cu unghiile ascuţite şi înroşite ca la sălbatici, cu sprâncenele smulse şi aşa mai departe, chiar şi în sfintele biserici? Nu creştinele? Cine fug de Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ocolesc adunările copiilor lui Dumnezeu? Nu creştinii şi creştinele care au lăsat sfinţenia vieţii şi starea de om nou pe seama adventiştilor? În care casă de creştin se laudă şi se preamăreşte Dumnezeu? În care casă de creştin se priveghează zi de zi şi se aşteaptă venirea Domnului Iisus? Unde sunt creştinii care Îi slujesc Domnului prin toate ale lor? Nu se mai văd!… De aceea, Domnul şi azi ne cheamă cu glasul Lui duios şi sfânt: „Veniţi după Mine”. Ce zici tu, iubite cititor, asculţi chemarea lui Iisus? Eşti tu gata să-L urmezi fără şovăire?
La cea dintâi chemare, apostolii au părăsit totul de îndată: casă, avere, soţie, copii, şi au mers după Iisus. Dar tu, iubite cititor, eşti gata să mergi după Domnul? Ce bun este Domnul!… | Continuare »

Pastorul-cel-Bun2Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” (Pilde 23, 26)

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” (I Cor. 1, 25)
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute? | Continuare »