O prezentare pe scurt a consfătuirii de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976, făcută de fratele Traian Dorz
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Un moment mai semnificativ în aceşti ultimi ani ai vieţii mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe ţară, cu un număr mai redus de fraţi, dar de o foarte mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci şi pentru limpezirile pe care le-au adus. E vorba de sfatul frăţesc de la Poiana Braşovului din noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părţile Comăneştilor din judeţul Bacău, mai rămăsese unul dintre fraţii care era un tovarăş de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult că mai mulţi fraţi din diferite părţi ale ţării ar dori un sfat frăţesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede şi de a învăţa. El pretindea că mulţi dintre fraţi n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru şi, din cauza asta, unii cred într-un fel, alţii în altul.
„Bine, i-am zis. Dacă această dorinţă şi nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea şi limpezirea acelor lucruri care pentru alţii încă sunt neclare. Deşi împrejurările în care mă găsesc sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricţia de-a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul şi pentru fraţi, iată, sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, două, trei, pentru ca fraţii să aibă timp să-i anunţe pe cei care trebuie să vină şi care trebuie să ia parte. Găseşte frăţia ta, i-am zis lui, locul cel mai potrivit şi cheamă pe fraţi, cam pe la mijlocul ţării, spre a fi cam la fel de-aproape de toţi.”
A fost aleasă seara de 25 septembrie, dar după aceea s-a amânat, din pricina că n-au putut fi anunţaţi toţi fraţii; şi locul ales a fost Poiana Braşovului, la casa unui paznic de teren care era frate şi era singur între nişte brazi, departe de orice alte clădiri. Paznicul era un frate bun şi locuia acolo numai el cu familia lui.
Pentru seara când era hotărâtă sfătuirea frăţească, au fost anunţaţi vreo cincizeci de fraţi, dintre cei mai cunoscuţi din toată ţara. Dar n-au putut veni, de fapt, decât vreo treizeci şi ceva. Pe lângă asta, au venit şi unii dintre cei nechemaţi. Ne-am mirat cum au ajuns acolo mai ales trei dintre ei, [între care] un preot care mai târziu s-a dovedit, ca şi ceilalţi doi, nişte iscoade ale vrăşmaşului strecurate printre fraţi.
În seara respectivă, după rugăciunea de început, am gândit la o ordine în care să se desfăşoare această întrunire, pentru ca timpul să fie folosit bine şi toată problema pentru care ne-adunam să fie rezolvată până dimineaţa, când trebuia să ne împrăştiem. În ziua când hotărâsem această sfătuire, m-am rugat puternic Domnului ca El să facă în aşa fel, ca totul să fie ocrotit de El şi de Duhul Sfânt şi El să ne inspire felul cel mai potrivit de a lucra, pentru a reuşi totul bine. Duhul Domnului ne-a dus gândul la sfatul frăţesc pe ţară din 12 septembrie 1937, răscrucea la care se găsea atunci frăţietatea Oastei Domnului, care era tot aşa de mare şi de o importanţă istorică [prin] hotărârea pe care trebuia s o ia. Am amintit ceva despre acest eveniment şi-n partea întâi a acestei mărturii. Am amintit apoi despre ziua istorică de 12 februarie, ziua morţii Părintelui Iosif, când un legământ puternic ne-a făcut pe toţi să ne luăm un angajament sfânt înaintea lui Dumnezeu că vom urma până la sfârşit linia învăţăturii Părintelui Iosif şi pilda vieţii lui.
La sfatul din 12 septembrie, împreună cu Părintele Iosif, profetul Domnului din Biserica şi neamul nostru, peste cinci sute de fraţi lucrători, dintre cei mai aleşi din ţară şi din străinătate, luaseră hotărârea puternică a atitudinii noastre faţă de Biserica şi de credinţa noastră pentru totdeauna. Acum aproape patruzeci de ani, Lucrarea Oastei era atât de-aproape de izvoarele ei şi, pe lângă asta, în centrul frământărilor era însuşi acela prin care o pornise Dumnezeu; [el] era în mijlocul Lucrării. Iar în jurul lui erau primii lucrători prin care Domnul lucrase aşa de puternic. Deci, iată exemplul cel mai luminos pentru noi toţi şi acum. Aşa trebuie să considerăm momentul acesta: ca al treilea moment important şi istoric din viaţa Lucrării.
Acum, în ziua de 7 noiembrie 1976, data acestei consfătuiri, adusesem cu mine aici descrierea despre acea consfătuire din 1937, publicată atunci pe larg în foaia noastră «Ecoul». Mai adusesem încă alte două documente scrise şi semnate tot în 1937, şi ele referitoare tot la precizarea hotărârilor de-atunci, care erau obligatorii pentru toată Oastea Domnului şi până la sfârşit. Şi-am mai adus apoi şi amintirea despre celălalt moment istoric, care a urmat îndată după aceea, în februarie, lângă sicriul şi mormântul Părintelui Iosif.
În faţa acestor fraţi adunaţi aci la Poiana Braşovului, m-am ridicat şi, în scurte cuvinte, le-am spus despre consfătuirile de-atunci, despre înalta atmosferă de unitate şi despre conştiinţa marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea şi la fraţii prezenţi, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puţin însemnat ca cele două de dinaintea lui:
„Şi-acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care voia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este şi dragoste, şi adevăr; şi unitate, şi orientare; şi credinţa, şi învăţătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se uscă fără adevăr, adevărul îngheaţă fără dragoste. Credinţa se rătăceşte fără învăţătură, învăţătura moare fără credinţă. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul şi Cuvântul Sfânt, le-avem atât de minunate şi vii pe amândouă! Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija şi credincioşia, spre a nu le pierde noi şi spre a nu ni se fura de către alţii.
Ca să te poţi orienta drept în spaţiu – am zis –, ai nevoie de trei jaloane spre ţinta unde vrei s-ajungi. Ca să te poţi orienta bine în veşnicie, ai nevoie de trei timpi: de trecut, de prezent şi de viitor. Noi suntem trecători, dar Lucrarea lui Dumnezeu este veşnică. Ea trebuie s-ajungă drept şi frumos la ţintă, în Ierusalimul Ceresc. Iar pentru ajungerea asta, fiecare dintre noi avem o chemare în ea foarte însemnată şi de care suntem răspunzători.
În vremile normale şi pe drumuri netede, Oastea Domnului înaintează frumos pentru că cerul este senin, vizibilitatea bună, drumul drept. Dar în vremurile grele şi la marile răscruci, când se desfac multe drumuri spre multe direcţii, atunci cei din frunte trebuie să privească bine, să cugete drept şi să se uite departe, fiindcă, dacă se ia atunci un drum rău, pierderea este veşnică şi nemărginită şi în timp, şi-n număr.
Acum ne găsim la o astfel de răscruce istorică, am zis. Ar trebui fiecare dintre noi să ne cutremurăm în faţa acestui moment şi să ne-adunăm toate gândurile şi toată fiinţa noastră ca în faţa celei mai reale şi mai vii prezenţe a lui Hristos, Care este în mijlocul nostru şi ne priveşte, şi ne-nseamnă, şi ne cercetează cu ce conştiinţă stăm şi gândim acum cu privire la prezentul şi viitorul Lucrării Sale încredinţate nouă.
În ce mă priveşte pe mine, vă mărturisesc aici că eu mă tem de Dumnezeu şi doresc să ascult în totul de voia Sa. Eu am fost prezent în 1937 la acel sfat frăţesc pe ţară şi mai sunt încă aici doi sau trei fraţi bătrâni care au fost de faţă atunci acolo. Aşa că nu numai documentele scrise, ci şi cei doi, trei fraţi, martori vii ai celor întâmplate, pot adeveri cele ce vă spun. Am să vă citesc aceste documente rând cu rând şi am să vă arăt pe ele semnăturile fraţilor care au fost atunci de faţă, acum aproape patruzeci de ani, împreună cu Părintele Iosif. După ce veţi afla din ele unanimitatea tuturor celor peste cinci sute de suflete de fraţi care au hotărât într-un glas că Oastea Domnului a fost, că este şi că rămâne pe totdeauna în Biserica şi în credinţa noastră bună şi străbună, neadăugând şi nescăzând nimic nici din învăţătura şi nici din credinţa ei, am să vă declar aici care este atitudinea mea personală faţă de hotărârea fraţilor de-atunci şi faţă de evenimentele de-acum.
Vă voi declara aici cu mâna pe inimă convingerile şi hotărârea mea cu privire la prezent şi la viitor, atât pentru mine, în mic, cât şi, în măsura în care am o răspundere şi îmi revine o răspundere şi mie în Lucrarea aceasta, pentru Lucrarea Oastei Domnului, în mare. Am fost prezent de peste patruzeci şi cinci de ani în centrul tuturor marilor lupte şi frământări prin care a trecut Oastea Domnului până astăzi. Am făcut parte din nucleul de conducere a Oastei Domnului din anul 1934, alături de Părintele Iosif şi de cei puţini care alcătuiam redacţia până atunci, care era creierul Lucrării, ochiul ei şi inima ei. Am trecut prin lupte şi prin furtuni în care nu ne mai vedeam om cu om. Au căzut dintre noi cu miile, cu zecile de mii chiar, dar am rămas lângă steagul şi lângă stegarul Oastei, căutând să sprijin şi eu cu un braţ, cum am putut, braţul lui Moise şi să mânuiesc o unealtă lângă Neemia.
Au fost vremuri când, sub loviturile vrăşmaşilor, mai rămăsesem atât de puţini, încât toţi râdeau de noi şi nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului, ci ne numeau, în batjocoră şi-n dispreţ: schismatici, eretici, trifişti, sectarişti şi tot felul de denumiri batjocoritoare. Şi eram daţi în urmărire pretutindeni, pe la toate posturile de jandarmi şi de poliţie, cu ordin să fim prinşi, legaţi şi-naintaţi sub escortă ca nişte răufăcători. Dar prin toate am trecut şi am ajuns acum vremile când toţi cei ce ne-au chinuit şi ne-au prigonit atunci azi nu mai sunt. Nici unii dintre ei nu mai sunt. Iar noi, cei puţini şi fără nume de-atunci, iată, am ajuns o oaste care umple ţara şi lumea. Şi optzeci la sută dintre noi sunt tineri. Suntem între cinci sute de mii şi-un milion de fraţi în ţară. În cea mai frumoasă şi plină vigoare duhovnicească e Lucrarea lui Dumnezeu acum. Optzeci la sută din ea este tineret. La adunările şi la nunţile noastre ne putem întâlni cu miile; şi vezi feţele îmbujorate de tinereţe şi ochii sclipitori de inteligenţă şi credinţă ai celor ce cântă şi se roagă, şi ascultă, şi spun, cu inimile vibrând şi arzând pentru Hristos, Cuvântul Lui. Îţi vine să strigi, să sari, să urli de bucurie ca David în marile sărbători ale biruinţei Lui. Cum să-L slăvim noi îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate aceste minuni pe care le-a făcut El pentru noi?
Tocmai de aceea acum, când trebuie să luăm nişte hotărâri care pot ajuta şi grăbi această mare izbândă a Domnului pentru salvarea poporului nostru şi pentru renaşterea evanghelică a Bisericii noastre, tocmai de aceea, zic, fiecare dintre noi trebuie să fim conştienţi de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu şi-a frăţietăţii noastre pentru asta.
În ce mă priveşte, după cum am spus, îndată ce vom termina de citit şi veţi lua cu toţii cunoştinţă de aceste hotărâri, vă voi înfăţişa atitudinea mea şi înnoirea legământului meu şi pentru viitor faţă de ele. Dar, după mine, vă va veni rândul fiecăruia dintre dumneavoastră, începând de la fratele care stă colo, pe primul loc, apoi jur-împrejur, până la fratele care stă dincolo, pe ultimul loc. Şi fiecare dintre frăţiile voastre, la rândul său, veţi declara aici, în faţa Domnului şi a Lucrării Sale pe care-o reprezentăm toţi fraţii, cum credeţi acum, cum vreţi să credeţi şi cum puneţi legământ să lucraţi în viitor. Fiindcă acest moment este o mare răscruce şi numai Domnul ştie dacă noi, cei ce suntem acum aici, vom mai avea vreodată un prilej ca acesta.”
După această introducere, am citit din foaia «Ecoul» toate cele scrise în vremea aceea despre toată desfăşurarea consfătuirii, despre numele multora dintre cei prezenţi acolo, despre cuvântările Părintelui Trifa şi ale altor fraţi, despre moţiunea sfatului frăţesc, despre adeziunea totală şi semnarea tuturor celor prezenţi pe actul final cu care s-a-ncheiat consfătuirea fraţilor în 12 septembrie 1937.
Apoi le-am citit şi celelalte două documente: unul al fraţilor mai cunoscuţi din adunarea Sibiului, iar altul o declaraţie personală a părintelui referitoare tot la aceeaşi problemă. Şi-n urmă, evenimentul istoric de la înmormântarea Părintelui Iosif, cu legământul puternic al celor două mii de fraţi care reprezentau Lucrarea, lângă sicriul Părintelui Iosif, că vor urma şi vor asculta întru totul şi pentru totdeauna linia învăţăturilor şi credinţei Părintelui Iosif în Lucrarea Oastei.
Am încheiat cu declaraţia mea personală din 12 septembrie 1937, reînnoită acum, după atâţia ani. Le-am spus: „Nu am acum o altă credinţă sau o altă învăţătură cu privire la Lucrarea Oastei Domnului, diferită de atunci. Cum am crezut şi am mărturisit atunci, în 12 septembrie 1937 şi-n 12 februarie 1938, tot aşa am crezut şi după aceea, aşa cred şi azi şi aşa doresc să mă leg în faţa Domnului şi a frăţiilor voastre să cred şi să mărturisesc şi-n viitor, până la cea din urmă clipă a vieţii mele de pe pământ.
Ceasul acesta de-acum şi cuvântul acesta să rămână pe veci o mărturie împotriva mea, dacă nu-mi voi ţine întocmai legământul acesta. Dar şi împotriva oricăruia dintre frăţiile voastre care nu vă veţi lăsa pătrunşi de adevărul lui Dumnezeu şi de dragostea frăţietăţii, ci veţi lucra, cum veţi începe să lucraţi în viitor, împotriva acestora.
Şi-acum este rândul frăţiilor voastre, începând cu primul, să mărturisiţi şi să alegeţi”.
A urmat la cuvânt fiecare la rândul său. În afară de trei, cei cunoscuţi dezbinători şi neascultători, toţi ceilalţi au mărturisit cu lacrimi totala lor adeziune faţă de credinţa şi de învăţătura Oastei, punând gând şi legământ de-a fi până la sfârşit în felul acesta.
Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fără a-şi arăta gândurile pe faţă, întocmai ca şi el, au ocolit orice precizare a poziţiei lor, lăsând lucrurile încurcate. Asta este, de fapt, metoda lor învăţată de la el: niciodată să nu spună ce gândesc, ci să-şi ascundă planurile, pentru ca, la adăpostul acestui dubiu, să şi le poată împlini. Ce lucru necinstit nu numai în faţa lui Dumnezeu, dar chiar şi în faţa oamenilor…
La urmă s-au precizat lucruri obligatorii pentru toţi fraţii, ca un pas hotărât spre o încadrare a tuturora într-o disciplină şi-o ordine duhovnicească.
Întâi: semnul Oastei, semnul mântuirii noastre, semnul Crucii Mântuitorului nostru, să fie obligatoriu pentru toţi, îndeosebi la începutul şi la sfârşitul rugăciunilor, cum a fost de la început. E bine să se facă semnul Crucii şi la începutul, şi la sfârşitul vorbirilor frăţeşti. Aşa a fost de la începutul Oastei. Aşa este în firea şi-n sufletul poporului nostru şi-a credinţei noastre, când pe toate medaliile noastre, pe toate steagurile noastre şi pe toate mesele adunărilor noastre, noi purtam cu evlavie şi cu cinste acest semn divin, căruia-i dădeam o mult mai adâncă semnificaţie decât cea superficială a înfăţişării văzute.
Doi: cel puţin de două ori pe an, în posturile Naşterii şi Învierii Domnului, fraţii să se mărturisească şi să se împărtăşească la biserică, în chip smerit şi evlavios, după porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, Care a spus: „Să faceţi aceasta…”, împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos fiind una din Tainele Harului Său prin care noi primim curăţirea şi puterea sufletului nostru.
Trei: participarea noastră la rugăciunea şi Liturghia duminicală din bisericile noastre este un fapt necesar şi de dorit pentru fiecare dintre noi care mărturisim că suntem fiii acestei Biserici. Prin urmare, pe cât este cu putinţă, fraţii sunt îndemnaţi a lua cu toţii parte totdeauna la aceste slujbe bisericeşti. În orice caz, nicăieri să nu se facă adunări ale Oastei în altă parte duminica dimineaţa, când este Liturghie la biserică. Adunările să se facă după Liturghie, şi nu în acelaşi timp cu ea.
Se făcea ziuă când s-au terminat discuţiile noastre asupra acestor lucruri. Trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulţumire şi să ne împrăştiem repede pentru plecarea acasă. Unii se grăbeau la tren. Am îngenuncheat cu toţii, iar unul dintre cei nechemaţi, deşi mărturisise şi el, la rândul lui, cu lacrimi adeziunea şi ascultarea sa, s-a grăbit el, primul, să facă rugăciunea, şi încă fără cruce; deşi doar cu cinci minute mai înainte hotărâsem cu toţi fraţii ca orice rugăciune să fie începută obligatoriu, de către toţi, prin semnul sfintei Cruci: în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Văzând această împotrivire pe faţă şi cu îndrăzneală, în chip vinovat şi provocator faţă de Domnul şi faţă de fraţi, l-am întrerupt, rostind tare: „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Şi, făcând semnul Crucii, îl invitam astfel şi pe el să se trezească, să înţeleagă, să se corecteze şi să înceapă din nou rugăciunea, făcând şi el la fel. Dar nu s-a trezit. N-a vrut să-nţeleagă, nici să se corecteze. Ci, după ce-am tăcut eu, el a continuat tot cum începuse, fără nici un fel de îndreptare. Era primul semn al împotrivirii acestui suflet vrăşmaş, dur, ajutat de însoţitorul şi de finul său, amândoi din Cluj… care aveau, după aceea, să devină şi pârâtorii acestei consfătuiri, chiar îndată după despărţirea de noi şi plecarea lor de-aici.
Am aflat chiar în dimineaţa acestei plecări şi despărţiri ale noastre, după noaptea petrecută în consfătuirea aceasta, că Moldoveanu – care fusese şi el chemat şi trebuia să vină să răspundă aici, dar nu venise –, era totuşi în Braşov, venit cu mult înainte de noi, spre-a ne pândi şi a se informa despre tot ce-am vorbit.
Abia am ajuns acasă după toate acestea şi, la trei zile, am fost luat şi dus la Securitate. Şapte ceasuri am fost anchetat şi descusut cu amănunţime asupra a tot ce discutasem la consfătuirea noastră de la Poiana Braşovului din noaptea aceea. La un moment dat, unul dintre cei trei anchetatori, cel care venise de la Bucureşti ([era] cu cel care venise de la Oradea şi cu cel de la Beiuş, [şi ei] enervaţi şi ameninţători) mi-a arătat hârtiile pe care le ţineau în mână, înjurându-mă:
– De ce nu vrei să recunoşti, mă? N-am eu aicea scris tot ce-aţi făcut voi acolo? Crezi că noi nu ştim ce faceţi voi şi ce-aţi făcut şi la Braşov? Iată aici demascarea voastră! Să recunoşti şi tu! Ai să recunoşti…
În momentul când apropiase hârtiile de ochii mei, am recunoscut scrisul cu pix roşu al finului celui ce începuse rugăciunea fără cruce şi care fusese împreună cu el. [Ei] veniseră acolo nechemaţi. Am început să mă dumiresc… Fuseseră trimişi ca iscoade. Se aflase de adunarea care avea să se facă şi veniseră între noi anume să ne vândă, trimişi să vadă tot ce facem noi. Şi-acum îşi făcuseră slujba. Toate cele relatate de ei erau scrise cu pix roşu. Am cunoscut clar scrisul… patru foi scrise şi pe-o parte, şi pe alta.
– N-am avut nimic de-ascuns, domnule, am răspuns. Tot ce-am făcut privea numai nişte probleme religioase ale noastre, fără nimic rău pentru nimeni.
– I-ai adunat ca să vă organizaţi din nou şi să lucraţi clandestin împotriva legilor şi dispoziţiilor statului! De-aceea v-aţi adunat!
– N-am încălcat nici-o dispoziţie, domnule. Religia este liberă în statul nostru.
– Liberă să mergeţi la biserică şi ziua! Dar nu în altă parte şi în ascuns, noaptea!
– N-am făcut nimic rău, domnule.
– Unde sunt documentele pe care le-ai citit?
– Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu ştiu: le-am pierdut pe drum sau mi le-a luat cineva din buzunar fără să ştiu.
– Minţi! Unde sunt documentele?
– Nu ştiu. Nu le mai am, v-am spus.
– Dar banda de magnetofon pe care aţi înregistrat-o acolo la complotul vostru unde e?
– Îmi pare foarte rău că nu mai am această bandă, le-am răspuns. V-aş preda-o imediat şi cu bucurie, spre-a vă convinge de tot ce v-am spus.
– Unde-i banda?
– Să vedeţi cum s-a-ntâmplat: deşi aparatul era nou, nu ştiu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic. În timpul înregistrării n-am controlat, fiind convins că se înregistrează. Dar când am ajuns acasă şi-am verificat, am constatat cu mirare că nu se-nregistrase nimic. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. Dup-aceea am înregistrat pe ea nişte cântări.
– Unde-i banda? S-o dai aşa cum este.
– O am acasă.
– Dar documentele?
– Nu le mai am.
– Bine! Le vom afla noi. Hai în maşină!
Doi s-au suit cu mine în maşină. Al treilea, cel din Bucureşti, a rămas acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia puteam înainta prin ploaie şi noroi. Mă rugam Domnului tot timpul de mai-nainte să nu-i lase să vină să-mi facă percheziţie, pentru că, în orice loc ar fi căutat, ar fi aflat lucruri de nemaiînlocuit şi le-ar fi luat. Când am văzut că totuşi Domnul le-a îngăduit să vină, am zis deznădăjduit: „Doamne, dacă Tu mă dai în mâinile lor, eu nu mai pot face nimic!… Ce poate face mielul în faţa lupilor, dacă păstorul nu-l apără?… Mă vor mânca şi gata! Fie voia Ta…”.
Am ajuns, şi ploaia nu-ncetase. Acasă, nimeni. Nici mama, nici soţia. Am mers cu ei în cămăruţa Domnului, acolo unde, după o perdea care acoperea în întregime peretele din fund, erau toate scrierile Domnului; iar în jur, toate cele ce le mai putusem strânge din lucrurile Părintelui Iosif. N-avusesem unde să le pun în altă parte şi erau aici descoperite, ca o cetate pe vârful muntelui. Acum puteau să mi le ia pe toate. Aveam aici crucea veche de la mormântul părintelui, rafturile din redacţia foii «Isus Biruitorul», colecţii, manuscrise, tablouri, documente, masa părintelui, scaunul şi noptierele lui de lângă patul morţii sale, lada cu care călătorise la Ierusalim… toate. Iar pe masă era o cutie cu douăzeci şi cinci de benzi înregistrate.
Cel de la Beiuş începu să scotocească. Cel de la Oradea, oarecum înfiorat de atmosfera cămăruţei, a rămas pe loc, fără să pună mâna pe nimic. Nici unul n-a văzut însă că perdeaua din fund nu este perete, ci-i perdea. Au bâjbâit pe cei trei pereţi, dar de cel cu perdeaua, unde erau toate comorile Domnului, nici nu s-au apropiat. Ei l-au văzut perete gol, nu perdea.
Au luat de pe masă cutia cu benzi înregistrate şi, dintr-un sertar, nişte lucruri fără importanţă: un registru de casă al librăriei din Sibiu de prin anul 1933 şi-un alt caiet, cu nişte lucrări concepte.
În tot timpul percheziţiei, maiorul de la Oradea fusese agitat şi-i spunea mereu celuilalt:
– Hai să plecăm! Hai să plecăm…
Luase benzile şi ieşise în curte, iar celălalt încă cerceta, să mai afle ceva. Văzând că superiorul ieşise, l-am împins uşurel şi pe căpitan spre uşă, zicând:
– Hai, domnule, că dumnealui a plecat. Şi-am încuiat uşa după noi. Nici mama, nici soţia nu ştiuseră nimic. Fiind ploaie şi frig, fiecare fusese undeva şi nu văzuseră nimic. Slavă Domnului c-au fost scutite măcar ele de încă o spaimă.
Ne-am suit din nou în maşină. Un copleşitor simţământ de bucurie şi de ruşine îmi umplu sufletul. „Dumnezeul meu, ziceam cu ochii-nlăcrimaţi, fii slăvit, dar iartă-mă… Eu credeam că numai dacă nu-i vei lăsa să vină, atunci nu le vor afla. Dar iată că Tu mi-ai arătat că chiar dacă vor şi veni şi vor fi în faţa lor, Tu vei acoperi lucrurile Tale şi ei nu le vor putea atinge”.
O, ce puţin credincios fusesem eu… şi ce frumos mi-a arătat Domnul cât de mare este puterea Lui! Încă o experienţă neuitată cu Domnul nostru, a Cărui putere nemaipomenită face atâtea minuni pentru noi, tocmai în momentul când nu mai există absolut nici o nădejde omenească. Şi, o, în câte rânduri a mai fost aşa! Câte cărţi ca aceasta mi-ar mai trebui, să le povestesc pe toate!
Să mai spun măcar una frumoasă din trecut:
În toamna anului 1957, într-o scurtă perioadă dintre două închisori lungi, eram într-o misiune prin părţile Dunării. Plecasem cu un frate, cu şareta lui cu un cal, cutreierând adunările frăţeşti din părţile acelea, pentru îmbărbătarea fraţilor. Era-nspre seară şi trebuia s-ajungem departe, la o mare adunare de fraţi care ne-aşteptau, când, într-un loc, Dunărea se revărsase peste şosea pe-o mare-ntindere. Ne-am oprit locului şi ne-am uitat. Pe nicăieri nu se putea trece, decât prin apele revărsate. Ne-am uitat departe înainte, peste ape, şi-atunci am văzut dincolo, ieşind din ape, un car cu boi. Am zis:
– Dac-a putut trece carul acesta, înseamnă că şi noi vom putea trece. Fără să ne gândim că, între timp, apele vor mai fi crescut. Ne-am dezbrăcat de hainele noastre, le-am făcut sul şi le-am pus pe cap. Fratele a făcut la fel, eu am luat-o înainte pe vârful şoselei, iar fratele după mine, ţinând calul care trăgea şareta plutind pe ape. Am mers aşa prin apa care creştea mereu până la piept, până la gât, până la gură… dar nu mai sus. Am mers astfel pân-am ajuns, căzând mereu, să ieşim de cealaltă parte, vreo cinci, şase kilometri. Am slăvit pe Domnul cu strigăte şi lacrimi.
Când am ajuns, mulţimea fraţilor nu mai încăpuse în casă; ieşiseră-n grădină şi ne-aşteptau cu toţii. În toţi pomii grădinii era plin de lămpi şi felinare. Spre dimineaţă, când s-a terminat adunarea, am mers pe jos, însoţit de câţiva fraţi, până undeva la un autobuz cu care trebuia s-ajung la Giurgiu, să iau trenul spre Bucureşti. Am ajuns autobuzul şi, cu el, am ajuns şi trenul. Am plecat fără să ştiu că, după plecarea mea de la adunare, fusesem căutat şi urmărit. Aflân¬du se că am mers cu autobuzul, fusesem aşteptat la Giurgiu, la autogară. Dar am trecut printre ei fără să mă vadă şi fără ca eu să ştiu ceva. Dumnezeu mă acoperise. Am aflat toate acestea la câteva săptămâni mai târziu, că, atunci la autobuz, a fost arestat în locul meu altcineva; şi, după multe lovituri îndurate, bietul om a fost crezut că nu eram eu. Iar acei care-l cercetau prin bătaie s-au lămurit că se-nşelaseră.
Dar care dintre copiii lui Dumnezeu nu are atâtea experienţe minunate cu El! Faţă de fiecare dintre ai Săi, Domnul Îşi împlineşte cu credincioşie făgăduinţele Sale, toate. Totuşi, chiar dacă Domnul face minuni pentru a-i salva pe ai Lui, asta nu dezvinovăţeşte cu nimic păcatul cel mare, cel de moarte al iudelor şi iscoadelor dintre noi, care, cu bună ştiinţă şi pentru folosul mârşav, îi dau pe fraţi în mâinile chinuitorilor lor.
Spune un Sfânt Părinte aşa: „Nici chiar sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de frate. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Chiar dacă mi-aş da trupul să-mi fie ars de viu, dacă păcătuiesc contra dragostei frăţeşti, nu-mi foloseşte la nimic”.
Ce păcat îngrozitor este vânzarea de fraţi! Nici unul nu este atât de mare ca acesta!
După ce-am ajuns înapoi la Beiuş cu cei doi care îmi făcuseră percheziţie, a trebuit să dau o lungă declaraţie scrisă despre tot ce s-a petrecut la Poiana Braşovului în noaptea aceea. Apoi mi s-a dat drumul, cu multe ameninţări şi avertismente. Îndată după aceea am aflat că au mai fost luaţi şi alţi mulţi fraţi, anchetaţi pentru această adunare, din toată ţara. Mulţi fraţi erau trecuţi cu numele în nota informativă a fratelui mincinos şi vânzător care fusese iscoadă între noi şi pe-al cărui scris îl cunoscusem bine. Poate mai fuseseră şi alţii, nu numai el, nu ştiu! Dumnezeu îi ştie; şi-i va şti lumea-ntreagă în curând, pentru că nu este nimic ascuns ca să nu ajungă cunoscut şi tot ce s-a şoptit la ureche ori s-a scris în odăiţe ascunse, în note informative date pe sub mână, va fi strigat de pe acoperişurile caselor şi se va striga la megafoanele din pieţe şi de pe clădiri.