„A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau», i-a zis Iisus.“ (Ioan 4, 7)

Ceasul acela era chiar ceasul cel mai nepotrivit să meargă cineva după apă. Pe căldura dogoritoare a amiezii şi apa se încălzea până acasă. După apă se mergea acolo, de obicei, dimineaţa ori seara, pe răcoare. Atunci mergea toată lumea la fântână după apă.
Dar femeia aceasta, bietul suflet singuratic, ale cărei păcate erau cunoscute de toţi oamenii, alegea mai bine să sufere dogoarea soarelui decât dogoarea ruşinii, dogoarea arşiţei decât dogoarea privirii altora.
Se ferea de mulţime şi mergea după apă atunci când ştia că nu mai merge nimeni. Viaţa de păcate pe care o ducea nu-i nimicise măcar bunul simţ şi ruşinea. Dacă n-avea putere să-şi ocolească păcatul, avea măcar grija să-i ocolească pe oameni.
Sunt unele suflete pe care păcatele din alţii şi slăbiciunile din ele le împing la fapte de care se ruşinează şi se îngrozesc chiar şi în clipa când le fac.
Săvârşesc păcate pe care le osândesc ele însele, dar de care n-au tăria să fugă sau nu au puterea să rupă legătura cu care sunt târâte în ele. Le este ruşine şi frică de păcatul pe care îl fac, dar nu se mai pot împotrivi lui. N-au nici plăcere şi nici nevoie de păcat, dimpotrivă, le este un chin şi o scârbă, dar, cu toate acestea, n-au nici un strop de voinţă şi de putere împotriva păcatului care le zdrobeşte mereu sufletul sau să lupte contra celor ce-i târăsc în el.
Starea aceasta de totală neputinţă, care le face totdeauna gura plină de gust amar şi trupul vlăguit, le fărâmiţează bucată cu bucată toată temelia credinţei, nimicindu-le bucuria care era în nevinovăţie, pacea care era în ascultare şi seninătatea care era în iubirea curată. De ajung apoi ca nişte păsări singuratice, care trăiesc prin acoperişuri pustii, ferindu-se de oameni ca de fiare şi ducându-şi în tăcere şi singurătate propriul trup, cu silă şi cu greutate, cum ar târî un cadavru…
Nimeni pe lumea aceasta nu poate să ştie ce ispăşire amară şi grea este o astfel de viaţă, fiindcă sufletele acestea n-o mai pot spune nimănui.
Pentru că unii nu le mai cred, alţii nu le mai ascultă şi toţi le dispreţuiesc!
Din pricina nenorocirii în care le-au adus unii oameni, aceste suflete îi urăsc pe toţi oamenii cu o scârbă şi cu un dispreţ deplin.
De aceea se feresc de ei cu groază, oriunde i-ar putea întâlni. Un astfel de suflet se pare că era femeia samariteancă, biata femeie ce venea acum după apă.
Sufletul acela pe care îl aştepta acum Mântuitorul la fântână! Câtă nevoie avea sufletul acesta de Hristos! După ce se dezgustase de lume şi fugea de oameni ca o sălbăticiune hăituită de câini!…

O Doamne Iisuse, cât de multă milă şi bunătate ai Tu!… Cât de multă iubire şi răbdare, faţă de orice suflet! Dar faţă de astfel de fiinţe zdrobite şi nefericite, care pier în dispreţ şi în singurătate, mila şi iubirea Ta sunt de o mie de ori mai mari.
Cu câtă dragoste le chemi, cu câtă milă le cauţi, cu câtă răbdare le aştepţi şi totuşi, când vin, cu cât de multă bucurie şi iertare le cuprinzi la inima Ta!
Cât de strălucit le prefaci apoi întunericul lor în lumină şi singurătatea lor, în har!
Nimeni ca aceştia nu Te-au cunoscut cât de bun eşti Tu!

O suflet zdrenţuit, lepădat şi singuratic! ridică-te din deznădejde: Hristos te aşteaptă cu toată iertarea şi lumina iubirii Sale! N-ar mai fi în stare nimeni să Te mai iubească, dar El te-a iubit şi te iubeşte înalt, curat şi fierbinte.
Vino la El! Priveşte-I rănile îndurate cu răbdare, pentru că te-a iubit! Crede în iubirea acestor răni şi vino. Îmbrăţişarea Lui va însănătoşi toată fiinţa ta, curăţind-o şi redându-i lumina, bucuria, seninătatea şi voioşia curată care te vor face o fiinţă nouă şi cu totul adevărat fericită!

Dacă pe neaşteptate te întâlneşti acum cu Hristos prin chemarea aceasta, crede-o! Ascult-o şi vino!… Toată fiinţa ta va fi schimbată de Hristos şi de Duhul Sfânt prin naşterea din nou. Vei uita tot ceea ce a fost întunecat şi nefericit. Vei primi apa cea vie a harului Său şi care nu va mai seca pentru tine şi din tine niciodată.
Dacă bei din apa aceasta nu te mai doare nimic.

O Doamne Iisuse, Mântuitor Milostiv, Care treci mereu prin samaria lumii să cauţi suflete zdrobite, fii binecuvântat pentru marea Ta răbdare şi iubire!
Din milă pentru sufletele nenorocite şi căzute, treci mereu şi caută mereu… Mai sunt atât de multe încă şi aşa de singure!
Îngăduie să vină vremea de har în care Tu, prin ucenicii Tăi, să poţi străbate iarăşi drumurile propovăduirii, spre mântuirea celor ce au atâta nevoie de Tine, dar care se pierd, dacă nu Te duci Tu la ei, căci ei nu ştiu veni la Tine. Amin.

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU