O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare – începutul anilor ’80
(…) Samariteanul milostiv să ne îmbrace din nou, să ne ridice şi să ne înalţe iarăşi spre starea din care am căzut, spre Ierusalim. Aceasta n-o poate face decât acel care se ridică. El, Care S-a ridicat, şi ai Lui, care se suie spre Ierusalim. Numai acei oameni binecuvântaţi de Dumnezeu care caută şi se silesc să păşească pe urmele Domnului spre starea tot mai înaltă, tot mai sfântă, tot mai după voia lui Dumnezeu, prin credinţă, prin rugăciune, prin înfrânare, prin sfinţenie, prin toate roadele Duhului, numai aceia îi pot ajuta pe cei căzuţi în mijlocul păcatelor; pe cei dezbrăcaţi de haina neprihănirii, pe cei care sunt doborâţi şi zdrobiţi de toţi tâlharii aceştia de păcate: de răutate, de vicleşug, de mânie, de pizmă, de lăcomie, de beţie, de tot ceea ce este tâlhar-păcat, de tot ceea ce este ucigaş de suflete, de tot ce este nefericit şi de tot ce este nenorocit pentru fiecare dintre noi.
De aceea, binecuvântăm pe Domnul totdeauna, că El a avut cea mai mare milă de noi, căci a venit şi ne-a ridicat din starea cea rea în care zăcusem. Şi-i binecuvântăm, pentru dragostea lui Dumnezeu, pe acei fraţi ai noştri lucrătorii Lui binecuvântaţi, care ne vestesc şi ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu şi care, prin acest sfânt Cuvânt al Său, ridicându-se ei înşişi tot mai înalt spre starea de curăţie, ne ajută şi pe noi, să ne ridicăm şi noi din locul unde am fost căzuţi şi am zăcut în păcate şi în stricăciune.
Dar, după ce Domnul ne-a curăţit, după ce – prin hotărârea sfântă şi prin întoarcerea la Domnul, prin naşterea din nou – noi am fost îmbrăcaţi iarăşi în hainele pierdute, în hainele Luminii, prin Sângele Domnului Iisus, să avem grijă să nu ne mai întinăm. Să avem grijă să nu ne mai coborâm. Să nu ne mai întoarcem iarăşi la păcatele noastre, să nu mai stăm de vorbă cu tâlharii ispitelor, care abia aşteaptă, într-o clipă de neveghere, să ne trântească şi să ne dezbrace din nou de haina harului lui Dumnezeu. Căci după ce o dată am fost curăţiţi, după ce o dată ne-am predat Domnului, după ce o dată am fost sfinţiţi prin Sângele Domnului Iisus, după ce am fost îmbrăcaţi o dată din nou în haina sfinţeniei, dacă din nou cădem şi dacă din nou Îl părăsim pe Domnul, şi dacă din nou călcăm legământul Său, şi dacă din nou batjocorim Sângele harului, se poate să nu mai fie nici un mijloc şi nici o jertfă de ispăşire pentru noi.
Mi-aduc aminte de o întâmplare a unor doi tineri care, fiind într-o şcoală înaltă, căpătaseră patima jocului de cărţi. Acest joc de cărţi, joc de noroc, era pedepsit prin lege. Şi, deşi au fost înştiinţaţi de nenumărate ori: „Lăsaţi-vă de lucrul acesta! Legea îi pedepseşte pe cei care sunt prinşi că săvârşesc astfel de lucruri”, ei totuşi n-au ascultat şi au păcătuit mai departe, până când odată au fost prinşi. Au fost amendaţi fiecare cu o amendă mare şi li s-a spus: „Dacă nu plătiţi în termenul fixat toată suma aceasta mare, va trebui să faceţi închisoare. Până când veţi ajunge să plătiţi, prin suferinţă şi prin închisoare, toată suma pe care o datoraţi, din pricina neascultării şi a păcatului pe care l-aţi făcut”.
Unul dintre aceşti tineri care fuseseră prinşi era fiul unui bogătaş. Uşor le-a fost părinţilor lui să-i plătească amenda pe care o datora, pentru ca fiul lor să nu sufere.
Dar unul dintre ei era băiatul unei femei văduve şi sărace, care muncea cu ziua la repararea şoselelor şi a străzilor în oraş, cărând piatră cu roaba şi mutând pietrele cu mâinile ei. În felul acesta îşi câştiga ea existenţa şi [banii pentru] taxele pe care trebuia să le plătească pentru fiul ei la şcoală. Când a aflat ea că fiul ei a fost amendat şi că, dacă nu plăteşte această sumă mare, el va trebui să facă închisoare, inima ei a fost zdrobită de durere şi a spus: „Acum eu ce să fac pentru el? Că abia câştig cât trebuie să-i plătesc datoria obişnuită. Acuma, dacă va trebui să-i plătesc şi amenda lui, va trebui să lucrez de trei ori mai mult şi mai greu, pentru ca să câştig mai mult, să-i pot plăti şi amenda pe care trebuie să o plătească, să-l scap de la închisoare.”
Cum însă n-a putut să plătească la timp, fiul a fost luat şi dus la închisoare. Închisoarea era într-un loc în oraş şi mama lui lucra la repararea străzii tocmai prin faţa închisorii. Când a auzit că trebuie să plătească o sumă mare, ea a spus: „Din dragoste pentru fiul meu, ca să-l scap de ocara şi de nefericirea de acolo, eu voi munci de trei ori mai mult, să pot câştiga, să-l pot ajuta”. Şi astfel, din noapte până-n noapte, biata mamă căra cu roaba pietre grele şi-şi chinuia mâinile să mute pietre, ca să poată face norma cât mai mare, să câştige cât mai mult. De la geamul închisorii, fiul adeseori privea şi o vedea pe mama lui cum cară pietre şi cum osteneşte să-i câştige, să facă tot mai mult, ca să-l poată salva mai degrabă pe el de la închisoare. Privea cu durere mâinile însângerate ale mamei, picioarele ei (…) zdrobite şi se gândea cu durere: „Toate acestea sunt din pricina neascultării mele, din pricina păcatului meu, din pricina răutăţii mele, din pricina nepăsării mele…”.
Biata mamă a muncit. A reuşit să câştige curând toată suma şi s-a dus şi a plătit mai degrabă datoria pe care o avea pentru fiul ei. Şi, când a fost scos băiatul, el s-a aplecat şi a sărutat rănile mâinilor mamei lui.
Ajuns din nou la şcoală, prietenul cu care păcătuise i-a ieşit râzând înainte şi i-a spus:
– Ei, acuma bine că ai scăpat! Hai să începem să jucăm şi hai să începem din nou distracţia noastră.
Fiul a spus cu lacrimi:
– Eu nu mai pot… Eu nu mai pot! Tu poţi. Pe tine nu te-a costat nimic. Ţie nu-ţi pasă. Dar pe mine m-au răscumpărat de acolo mâinile însângerate ale mamei. Eu am văzut rănile mamei mele şi nu mai pot să păcătuiesc.
Mi-am adus aminte – cum ar trebui să ne aducem noi aminte totdeauna – despre Domnul Iisus Hristos. Unde suntem noi în mijlocul chemărilor ispititoare, în mijlocul veacului ispititor, în mijlocul lumii ispititoare, în mijlocul acestei vieţi care e plină de chemări spre ispite şi spre păcat, ar trebui să ne aducem aminte de mâinile însângerate, de fruntea însângerată de care am fost noi răscumpăraţi. De Crucea însângerată prin care a fost plătit păcatul nostru, prin care au fost spălate nelegiuirile noastre, prin care a fost plătită datoria noastră şi prin care am scăpat noi de osânda pierzării care pe noi ne aştepta şi în care zăceam.
Dragi fraţi şi surori, aduceţi-vă aminte de Iisus Hristos! Aduceţi-vă aminte de rănile Lui, de Sângele Lui, de suferinţele Lui. Aduceţi-vă aminte de preţul cel scump al Jertfei Sale prin care ne-a răscumpărat. Noi coboram din Ierusalim spre Ierihon. Am coborât din viaţa cu Dumnezeu spre viaţa cu păcatul. Am coborât din tot ceea ce era bun şi sfânt spre tot ceea ce este rău. De atâtea ori inima noastră a ştiut ce este bine, dar picioarele noastre şi îndemnurile ispitei ne-au târât spre păcat. Să vă aduceţi aminte atunci totdeauna de sângele răscumpărării şi de rănile prin care am fost noi izbăviţi; prin care păcatele noastre au fost spălate, prin care am fost ridicaţi noi.
Tatăl cel Sfânt ne-a iubit aşa de mult, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Acesta este mesajul cel sfânt, solia cea sfântă, telegrama cea cerească, binecuvântată, care ni s-a trimis nouă pentru ca să ne îndreptăm inima şi gândurile spre mântuirea lui Dumnezeu. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”. Acest lucru să ne fie totdeauna în mintea noastră ca un îndemn neîncetat să ne aducem aminte de Hristos şi de preţul cu care ne-a răscumpărat. Să nu mai păcătuim!
Când Domnul S-a îndurat de noi şi, deşi eram căzuţi între tâlharii păcatelor şi ispitelor, S-a apropiat de noi şi, prin cineva care ne-a adus Cuvântul Său, ne a chemat spre mântuire, inima noastră a simţit alinul binefăcător al mângâierilor Sale, nădejdea binefăcătoare a mântuirii. Fericit este acela care atunci şi a deschis sufletul larg cum îşi va fi deschis rănitul căzut între tâlhari toate rănile sale, spre a primi vindecarea untdelemnului mângâietor şi a vinului de¬zinfectant. Noi trebuie să ştim că Dumnezeu foloseşte adeseori şi untdelemnul care mângâie, şi vinul, adică dezinfectantul, care ustură, dar curăţă totdeauna sufletele noastre. Cuvântul Său este pentru noi şi mângâiere, dar Cuvântul Său, când merităm, poate să fie şi mustrare. Pentru că toate acestea lucrează împreună spre vindecarea celui căzut. Atunci când merităm mustrarea, să nu cerem mângâiere. Căci Dumnezeu, când merităm mângâierea, nu ne dă mustrare… El este plin de bunătate şi de îndurare faţă de noi şi lucrează în aşa fel prin Cuvântul Său, ca să ne ajute să ne vindecăm sufleteşte şi să ne îndreptăm inima spre El. (…)