Aş vrea să-mi cer iertare acelor care nu-s
şi n-au cum să mai ierte suspinul meu nespus.
Să cer iertare ierbii stropită cu noroi
şi vitei înjugate la carul prea greoi,
Să cer iertare crengii ce-am rupt-o prea uşor
şi florilor călcate cu mers nepăsător,
Să cer iertare apei al cărei cer l-am frânt
şi fiecărui geamăt ce-ar fi putut fi cânt,
Să cer iertare pâinii ne-dată la flămând
şi mâinilor ne-strânse cu dragoste, trecând,
Să cer iertare umbrei pe care am călcat,
– dar cine-mi iartă, Doamne, ce nu-mi credeam păcat?
O, Doamne, măcar de-astăzi ajută-mă să ştiu
ce pot să mai răscumpăr şi mâine-ar fi târziu.
Traian Dorz, Cântările din urmă