Traian DORZ
Astăzi nu mai sunt pe lume fapte mari
ca altădată,
fiindcă nu mai sunt pe lume
suflete de oameni mari,
nici puternice credinţe,
nici simţiri adânc curate…
Creştinismul este încă,
– dar creştini aproape nu-s
şi Credinţa mai există – însă credincioşi,
puţini.
Cele trei nălţimi curate:
Dragostea adevărată,
Bunătatea şi-ndurarea sunt din ce în ce mai rare,
au ajuns necunoscute printre oamenii de astăzi…
Oamenii, lipsiţi de-acestea, profanează tot ce-ating,
ard tot ce privesc
şi uscă tot ce calcă pasul lor.
Oamenii de azi cu ură se apasă unii pe-alţii,
se nenorocesc, făcându-şi unii altora dureri
până când cu neputinţă va fi viaţa pe pământ.
Alungaţi dincoace-n-colo,
ca talazurile mării,
vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei.
Niciodată n-a fost Cerul mai departe de pământ
şi nici omul mai departe de alt om aşa ca azi,
n-a fost ura-aşa de mare,
patima mai înrăită,
desfrânarea mai întinsă,
Dumnezeu mai alungat,
nici pierzarea mai aproape,
mai de neînlăturat!
Glasul clopotelor parcă nu vesteşte sărbătoare,
ci primejdie şi-alarmă
– nu senin, ci-nfurtunări.
Norii parcă-s văl de doliu
pus de Dumnezeu cu jale
peste faţa Omenirii moartă pentru Cer de mult,
purtând miros de cadavru
din adâncuri
până sus.
Norii de-apăsări şi spaime chinuiesc
şi zi, şi noapte
sufletele fără pace nici năuntru, nici afară
ce nu-şi află liniştirea nici stând singuri,
nici în gloată,
ne-mpăcaţi sunt şi când mâncă,
şi când rabdă,
totdeauna,
zbuciumaţi sunt şi când caută,
şi când află
ce-şi doresc.
Toate-acestea sunt urmarea lepădării de Hristos
şi-a nesocotirii Voii Sfinte a lui Dumnezeu!…
Iar pedeapsa pentru-acestea
e că-şi văd nenorocirea
nimicirii către care merg cu paşi grăbiţi
ştiind
că ei singuri şi-o fac numai
– şi că n-o pot ocoli!