În dimineaţa de 28 decembrie [1956] eram la Bucureşti cu un scurt memoriu către patriarh, prin care îi ceream o audienţă în problema legalizării Oastei Domnului. Din gară am telefonat şefului de la Interne, după cum îmi poruncise.
M-a întâlnit la ceasul din faţa Universităţii, unde i-am predat o copie după memoriu. Apoi mi-a zis:
– Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu patriarhul şi vă veţi înţelege. După aceea, la plecare, îmi vei da telefon din nou, ca să văd ce aţi aranjat.
La Patriarhie m-a întâmpinat uriaşul îmbrăcat în haine preoţeşti. De data asta, când i-am spus cine sunt, a făcut un gest de largă bunăvoinţă şi, cu un zâmbet prietenos, mi-a deschis uşa de la cabinetul patriarhului, anunţându-mă:
– Poftiţi la Prea Fericirea Sa!
Părintele patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare, m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe obraz şi spunându-mi:
– Fii binevenit, frate Dorz!
M-a aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două cafele, apoi, după ce m-a ascultat cu răbdare şi atenţie asupra situaţiei şi necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit şi, la urmă, mi-a zis:
– Să căutăm împreună, frate Dorz, orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dumneavoastră. Dar aceasta se va putea numai în cadrul statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există. Iată aici – continuă el, întinzându-mi o carte – asta este cartea statutelor Bisericii noastre. Ia-o la dumneata acasă, cerceteaz-o şi studiaz-o în linişte. Iar dacă vei găsi acolo vreun paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei în Biserică, consemnează aceasta într-un alt memoriu în care să propui amănunţit forma practică şi cea mai acceptabilă atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru Biserică şi Stat. Mi-l aduci mie acest memoriu, iar eu voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a se rezolva cât mai bine problema dumneavoastră…
I-am mulţumit respectuos şi îndatorat pentru toată bunăvoinţa arătată. Apoi, după ce mi-a scris câte un autograf pe o serie de cărţi ieşite proaspăt din tipografia cărţilor bisericeşti, mi-a dat binecuvântarea de plecare, spu¬nându-mi:
– Când vei mai vrea să vii la mine, nu veni pe la Cancelarie… ai văzut de ce. Vino pe aici, pe partea astalaltă.
Şi luându-mă de braţ, mă scoase pe altă uşă într-un hol, mă îmbrăţişă din nou, arătându-mă la un călugăr bătrân şi alb, care ieşise de undeva, şi îmi zise:
– Iată pe părintele Mitrofan care îţi va deschide totdeauna uşa asta atunci când vei suna. El te va conduce la mine. Mergi cu Dumnezeu!
I-am sărutat dreapta, mulţumindu-i din inimă, ieşind pe poarta părintelui Mitrofan direct afară…, apoi cheia lui se auzi răsucindu-se în urma mea.
La ora anunţată telefonic eram din nou la ceasul Universităţii. Şeful mă aştepta.
I-am spus că trebuie să fac un alt memoriu, potrivit celor spuse de patriarh, şi că după Anul Nou voi veni cu el, spre a discuta asupra lui. Dacă va fi bun, să fie propus Sfântului Sinod pentru aprobare.
– Bine, când vei veni, adu trei exemplare, cum am convenit. La sosire îmi telefonezi să-mi dai un exemplar pentru autoritatea de stat. Vrem să fim ţinuţi la curent cu tot ce faceţi.
Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA