„Doamne, ai milă de sufletul acesta”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20 iulie 1984

… Mâine avem, la rând, Evanghelia cu slăbănogul. Cu acel slăbănog pe care l-au adus patru prieteni şi l-au coborât prin acoperişul casei în mijloc, în faţa lui Iisus.
Poate sunt şi aici suflete care au fost chemate şi aduse de prieteni în faţa lui Iisus. Sunt şi aici suflete şi trupuri bolnave. Dumnezeu poate să vindece şi boala trupului. Multe cazuri am văzut de acest fel. Dar Domnul mai întâi vindecă şi vrea să vindece boala sufletească. Şi, dacă s-a spus aici despre pocăinţă, este că acesta este remediul şi acesta este leacul tămăduitor al bolilor sufleteşti. Orice om poartă în el sămânţa unei boli şi sămânţa aceasta este sămânţa morţii. Nu există aici nici unul dintre noi care să n-avem în noi sămânţa morţii. La unii s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai repede şi se sfârşeşte viaţa mai curând. La alţii se va dezvolta mai încet şi va ajunge mai târziu… Nu interesează timpul (…), ci cum se duce în viaţa veşnică. Hristos singurul poate vindeca stările noastre. Dar El vrea mai întâi să vindece starea sufletească, să vindece întâi boala noastră sufletească. Şi boala aceasta este păcatul. Şi fiecare dintre noi avem păcat. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. Numai că unii au păcatele iertate, pentru că s-au întors la Dumnezeu, s-au hotărât pentru El, au trecut prin naşterea din nou, adică prin Taina Pocăinţei, şi acum trăiesc o viaţă nouă. Iar alţii, care nu s-au hotărât pentru Domnul, care n-au trecut prin naşterea din nou, au încă păcatele asupra lor. Şi păcatul acesta este aducător de moarte, pentru că este scris: „…păcatul este aducător de moarte”. Oricine trăieşte în păcat este un mort, este un condamnat la moarte veşnică. Nu numai la moartea trupească: la moartea sufletească, cea care este de o mie de ori mai mult.
De aceea nu putem încheia acest cuvânt fără o scurtă chemare, fără un apel sufletesc la toţi cei care au ascultat şi vor mai asculta acest cuvânt. Dacă este cineva care n-a trecut prin Taina Pocăinţei, care nu s-a hotărât pentru Domnul, care nu s-a născut din nou şi care n-a căpătat acel om nou care este moştenitorul vieţii veşnice, are ocazie acum să facă acest lucru. Se vorbeşte… şi toată lumea, şi oricine doreşte „omul cel nou”. Dar omul cel nou nu-l face decât Hristos, pentru că El înnoieşte inima omului şi mintea omului, adică centrul simţirii şi centrul gândirii. Şi când un om se schimbă în felul lui de a gândi şi de a simţi, acesta este omul cel nou, pe care Hristos Îl naşte pentru viaţa veşnică. Acest om nou capătă un nume nou, capătă nişte ochi noi, un fel nou de-a gândi, de-a vorbi şi de-a umbla. Acesta este acest fel pe care îl vedem. Toţi aceştia care sărbătoresc în felul acesta nou nunţile lor, botezurile lor, înmormântările sau privegherile, sau aniversările lor au trecut prin această naştere din nou, prin această Taină a Pocăinţei, care este una singură. Taina Pocăinţei nu-s mai multe şi nu se săvârşesc de mai multe ori. Taina Pocăinţei este una şi pentru totdeauna, cum una este Taina naşterii, Botezului, cum este Taina Cununiei sau Taina Preoţiei şi aşa mai departe. Una singură pentru totdeauna este convertirea, naşterea din nou, întoarcerea noastră la Dumnezeu. Prin această naştere din nou, noi căpătăm fiinţa cea nouă care va moşteni Împărăţia cerească. Degeaba ne-am născut noi pe pământ şi avem toate darurile în viaţa aceasta, dacă n-o avem pe cealaltă. În momentul când am încetat viaţa aceasta, am încetat pentru totdeauna şi cu relaţia cu Dumnezeu şi cu mântuirea sufletului. Dar dacă ne-am născut din nou, noi avem viaţa veşnică.
Facem un apel la toţi acei care, din cuvântul auzit, au înţeles că aceasta este o taină şi este o condiţie absolut necesară oricărui om, dacă vrea să fie mântuit. Facem o chemare: dacă este cineva care a fost străpuns de Cuvântul lui Dumnezeu, care a înţeles acest cuvânt şi această absolută necesitate – şi dacă vrea să se hotărască pentru Dumnezeu –, are acum un moment fericit şi binecuvântat. Şi-L rugăm pe Domnul să-i binecuvânteze pe toţi acei care, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, simt în inimă îndemnul acesta. Dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Dumnezeu şi vrea să se predea şi să înceapă o viaţă nouă cu Domnul, care este naşterea din nou, în clipa aceasta îl rugăm să se ridice în picioare şi să spună. Noi ne vom ruga împreună pentru ei; şi după aceea fiecare, după puterile sale, în câteva cuvinte, va spune în mijlocul tuturor fraţilor că el a hotărât să se predea Domnului, să-nceapă o viaţă nouă, să se nască din nou, ca să capete cetăţenia cerească şi apoi să trăiască o viaţă după voia lui Dumnezeu, urmărind ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
Dacă este cineva, noi ne vom ridica împreună, vom mulţumi lui Dumnezeu, vom însemna acest moment printr-o rugăciune de mulţumire – scurtă. Cei care vor să se hotărască vor spune acest lucru; iar după aceasta…
Sunt mai mulţi… Rămâneţi acolo! Dar pe rând, în scurte cuvinte, după rugăciunea aceasta, fiecare să spună Domnului: „Vreau să mă hotărăsc pentru Tine, primeşte-mă în slujba Ta, scrie-mă în cartea Ta şi ajută-mă să duc o viaţă nouă până la venirea Ta, ca să pot fi vrednic de Împărăţia Ta”. Câteva cuvinte.
După aceasta va urma apoi o scurtă piesă religioasă, pregătită de tineretul nostru, care va fi ca o încununare a bucuriilor petrecute în seara aceasta în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa că ne vom ridica în picioare şi, după o scurtă rugăciune, cei care s-au hotărât şi se hotărăsc să spună aceasta.

Duminică, 22 iulie 1984

… De aceea binecuvântăm pe Domnul pentru tot Sfântul Său Cuvânt pe care ni l-a dat cu atâta belşug de revărsare duhovnicească de data aceasta. Dar nu uităm nici datoria pe care-o avem în astfel de împrejurări. Aşa că, amintindu-ne încă o dată de Sfânta Evanghelie din ziua de astăzi, cu slăbănogul dus de prietenii lui în faţa Domnului şi slobozit prin acoperişul… cortului în care propovăduia Mântuitorul, ei L-au rugat: „Doamne, ai milă de sufletul acesta”.
Ce binecuvântare-i să ai prieteni şi să ai fraţi care să te ajute să ajungi acolo unde este Domnul şi unde se fac minunile puterii şi îndurării Sale faţă de toţi! Avem cu toţii sufletul nostru suferind. Avem cu toţii chiar şi-n trupul nostru sămânţa bolii şi a morţii. Avem nevoie toţi de Hristos. Şi sunt aşa de rare prilejurile când El poposeşte în cetatea noastră; şi aşa de rare prilejurile când putem, împreună cu fraţii şi surorile noastre, să petrecem în jurul Lui.
Cât de fericit am fost, ştie numai Domnul… poate că ne-am putea scălda în lacrimile câte s-au vărsat din dragostea de Dumnezeu, pentru bucuria Cuvântului Său Sfânt. Şi ştie numai El câte hotărâri bune s-au luat în sufletele noastre. Şi ştie El cât de mult iubim noi voia Sa şi calea Sa. Şi ştie El şi hotărârile pe care le-am luat şi de data aceasta, de a înmulţi şi mai mult dragostea noastră faţă de El, părtăşia noastră frăţească, ostenelile noastre în slujba Sa, ataşamentul nostru faţă de credinţa bunilor şi străbunilor noştri, de credinţa părinţilor noştri, de Sfânta noastră Biserică şi de patria noastră pe care o iubim şi pentru care am fost în stare… ştie Dumnezeu – şi ştiu şi oamenii – că am fost în stare să ne dăm viaţa atunci când ne-a chemat ea acolo unde avea nevoie s-o apărăm. Acolo, în pământul acestei patrii – şi poate că în tranşeele îndepărtate, unde ne-a trimis patria s-o apărăm –, ne-am vărsat mulţi dintre noi sângele, s-a vărsat cel al fraţilor noştri, al părinţilor noştri, al tuturor celor iubiţi ai noştri. Noi iubim nu numai cerul acesta, ci iubim şi pământul acesta (pentru că fiecare are atâta cer, cât este pământul pe care trăieşte şi-l iubeşte). De aceea [iubim] cerul de deasupra patriei noastre, unde sunt părinţii noştri, moşii şi strămoşii noştri, în Patria noastră cea veşnică, pentru care ne-am pregătit prin naşterea din nou şi prin trăirea noastră după voia lui Dumnezeu, pe linia învăţăturii pe care ne-au lăsat-o părinţii noştri. Dar iubim şi pământul de sub picioarele noastre, pentru că aici odihnesc osemintele sfinte ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri. N-avem alt colţ din lume şi din cer mai drag decât acolo unde Dumnezeu ne-a dus părinţii noştri. Şi, dacă ne rugăm, ne rugăm să ne-ajute Domnul să fim nişte vrednici fii ai patriei acesteia pământeşti, pentru ca, atunci când se vor sfârşi şi zilele noastre, să ne găsim odihna între părinţii şi înaintaşii noştri care odihnesc în pământul acestei patrii pe care-o iubim. Şi nu dorim altceva decât, când se vor sfârşi zilele şi lupta noastră pământească – aşa cum cântăm în cântarea În slujba Ta, Iisuse –, să moştenim şi noi cerul de deasupra acestei patrii, de deasupra acestui pământ pe care ne-am iubit, pe care am luptat, pe care am suferit, pe care l-am muncit şi l-am udat cu lacrimile noastre, cu sudoarea noastră. În cerul acesta binecuvântat să ne găsim şi noi odihna, lângă părinţii noştri care odihnesc acolo şi care se bucură în jurul Domnului nostru, şi care se roagă să ajungem biruitori şi noi acolo.

Lasă un răspuns


*