Vorbirea fratelui Popa Petru (Saucani) la nunta de la Ciula – mai 1981

„Adevărat, adevărat vă spun, că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intra pe uşă este păstorul oilor. Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul” (În 10, 1-3).
„Ştiu bine ca după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase…” (Fapte 20, 29-30).
„În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Lc 2, 8).

Slăvit să fie Domnul!

Aceste cuvinte ne sunt atât de bine cunoscute tuturora dintre noi! Eram copil în clasa a V-a când am fost într-o piesă cu Ghiţă Brebenel. Atunci Îl aflasem pe Domnul. Şi s-a citit în această piesă aceste cuvinte din Păstorul cel Bun.
De-atunci a trecut o vreme lungă, dar cuvintele acestea mi-au rămas neuitate. Şi cred că şi frăţiile voastre cunoaşteţi tot atât de bine despre Pastor, despre oi şi despre uşă. Atât de drag ne-a fost acest Păstor, încât am vrut să spunem şi noi ca şi David cel tânăr, altădată: „Domnul este Păstorul meu şi nu voi duce nici o lipsă!” Atunci nu mai duci nici o lipsă, frate, când Domnul este Păstorul tău. Atunci poţi răbda, atunci poţi iubi, atunci poţi tăcea, atunci poţi să-i ierţi pe toţi, când Domnul este Păstorul tău.
Ne-am bucurat că Domnul Iisus este Uşa. Că Domnul Iisus este Păstorul.
Şi că El ne duce la „păşuni verzi şi la ape de odihnă” şi „ne înviorează sufletele”, că El ne „povăţuieşte pe cărări drepte”, din pricina Numelui Său.
Dar mai departe, versetul vorbeşte şi despre „staul” şi despre „portar”.
Vorbeşte şi despre „hoţ”. Eram copil atunci şi n-am înţeles de ce şi „staul”? De ce şi „hoţ”? De ce şi „portar”?
Ca să înţelegem aceste lucruri oarecum mai binişor, cu prilejul întâlnirii noastre de aici, că suntem la o nuntă, dar nu putem să vorbim despre nuntă aceasta, pentru că ne vedem cu frăţiile voastre atât de rar… şi am vrea să ne legaţi rănile noastre – şi frăţiile voastre, iar, să vă simţiţi legaţi de noi şi uşuraţi, că, întăriţi cu toţii, să ducem lupta sfânta şi curată, şi biruitoare.
Spune Evanghelistul Luca în capitolul 2, versetul 8, ca în Betleem „erau nişte păstori care stăteau noaptea de strajă împrejurul turmei lor”.
A fi păstor, fraţii mei dragi, este un lucru foarte greu! Spune poetul nostru drag:
„De dragoste şi milă, are
nevoie orice om sărac;
acela care nu iubeşte,
păstor să nu se faca-n veac!”
Numai acela care iubeşte, numai acela care are milă. Păstorii din jurul Betleemului erau nişte păstori care iubeau, care aveau milă de turma lor.
Iubirea îi făcea toată ziua să-şi păstoreasca turmele, să le ducă la izvoare de odihnă şi la păşunile cele verzi. Iubirea nu-i lăsa să stea să doarmă liniştiţi, nu-i lăsa. Iubirea îi făcea să se scoale de dimineaţă. Iubirea îi făcea să stea până noaptea târziu, să-şi pască turmele la păşunile cele verzi, să nu le ducă oriunde, ci numai la izvoarele de odihnă să le adape.
Iubirea şi mila! Noaptea trebuia să stea de strajă împrejurul turmei lor.
Orişice om, orice muncă ar depune el în timpul zilei, când vine noaptea are şi el dreptul la odihnă. Numai un păstor nu se poate odihni!
Numai voi, dragi păstori, când vă veţi odihni? Dragostea v-a făcut ca toată ziua să munciţi, ca să vă purtaţi oile la păşuni verzi şi la izvoare de odihnă. Şi acum noaptea cum să le lăsaţi singure? Căci dacă le lăsaţi numai singure, vine noaptea şi mâine dimineaţă nu veţi mai avea nimic.
Voi trebuie să vegheaţi toată noaptea împrejurul turmei voastre! Acel care are o inimă… acel care are o turmă… el nu poate dormi! Dragostea îl face să muncească toată ziua pentru turma dragă. Iar mila îl face să stea de veghe toată noaptea şi să nu doarmă. Cum ar putea dormi? Ce s-ar alege de turma lui, dacă noaptea ar lăsa-o prada tâlharilor şi lupilor?
Nu! Un păstor nu poate!
Un păstor nu are băţ, ci inimă! Acel care are numai băţ, în curând nu va mai avea turma…
Poetul nostru drag spunea despre Blândul Pastor:
„Pe-o oaie ce căzuse jos,
a ridicat-o El frumos…
Pe alta, care la pământ
zăcea cu picioruşul frânt,
El o lega mângâietor…”
Aşa va face un păstor: el va simţi cu fiecare, va înţelege pe fiecare, va suferi cu fiecare, va plânge cu fiecare.
În ţinuturile acelea erau nişte păstori… Fraţii mei dragi, şi în ţinuturile noastre erau nişte păstori minunaţi. În ţinuturile noastre erau nişte păstori cum n-au fost alţii pe toată faţa pământului. Ei au trăit, au iubit, au muncit cu multă hărnicie şi osteneală. Oamenii aceştia aveau ceva deosebit în toată fiinţa lor. Cine i-a văzut aşa a spus: „Nu ştiu dacă sunt îngeri sau sunt oameni veniţi din cer!”
Prin credinţă şi munca lor cinstită şi prin curăţia lor au agonisit în scurt timp o turmă foarte numeroasă. Şi turma aceasta a umplut ţara întreagă. N-a fost niciunde aşa turmă ca şi turma lor. Dar păstorii aceştia din ţinuturile noastre, deşi toată ziua munceau, ei toată noaptea lor vegheau… Fraţii mei dragi, ei erau nişte păstori săraci. N-aveau avere pământească. Averea lor erau lacrimile şi dragostea. Aveau aceşti păstori o inimă largă. O casă primitoare. Casa lor era deschisă pentru oricine.
Oricine venea, nimeni nu-l întreba.
Oricine pleca, nimeni nu-l întreba.
La mesele lor bogate prin hărnicia lor, putea oricine veni să se sature… Toţi se hrăneau, iar la plecare mai duceau şi în traistele lor.
Nu era portar şi nimeni nu-i întreba pe cei ce veneau şi plecau. Ei îi socoteau pe toţi fraţi. Nu se puteau gândi că cineva avea viclenie său gând de furat.
Mesele lor erau bogate şi au avut o turmă cum n-a mai fost alta ca a lor.
Averea lor erau lacrimile şi dragostea, munca şi credinţa. Aceste comori le-au lăsat moştenire urmaşilor lor. Dar turmele lor, fiindcă ei erau oameni săraci, ei şi le hrăneau pe un pământ care nu era al lor. Turmele lor le păstoreau pe un pământ străin, iar stăpânii pământului aceluia cereau un tribut greu pe care ei trebuia să-l plătească. Ei, de dragul turmelor lor, s-au hotărât să-l plătească oricât le cerea, oricât i-ar costa, chiar şi viaţa lor. A trebuit să plătească greu şi lor nu le părea rău!
Dar atunci a trebuit să-şi lase turmele lor dragi care umpluseră ţara noastră şi să meargă să le plătească celor ce le cerea preţul.
Au lăsat turmele aproape singure! Au lăsat turmele doar pe nişte copii necrescuti şi câte un bătrân ici şi colo. Iar după ce au plecat ei, au venit mulţi la turme… Cum uşile erau mereu deschise şi mesele erau mereu întinse… de acest prilej s-au folosit hoţii, tâlharii şi lupii… Şi ştiţi ce au făcut? Prefăcându-se că sunt fraţi, au furat, au jefuit, au junghiat fără milă oiţele şi mieluşeii necrescuti.
Au pustiit şi nimicit frumoasă turma crescută şi agonisita cu multe sudori şi lacrimi…
Prefăcându-se că li-i milă de păstorii plecaţi, le-au luat mieluşeii, alţii au luat oiţele, alţii au luat şi oi…
Din turma cea binecuvântată, strânsă şi câştigată cu sudoare şi lacrimi de păstorii dragi din ţinuturile noastre, a rămas un pustiu. Când s-au întors păstorii dragi înapoi, după ce şi-au achitat datoria lor, când şi-ai văzut turma lor risipită şi jefuită, au plâns lacrimi amare…
O, fraţii mei tineri, haideţi să plângem şi noi cu ei de durere şi milă, căci ei au muncit şi alţii au prădat fără milă şi fără frică…
„Să le plătească Domnul
cum merită, la toţi,
că nu li-e templu casa,
ci-i peştera de hoţi.”
Ce jale şi durere! O, fraţii mei tineri! Unde eraţi voi atunci? Priviţi la părinţii voştri care au muncit cu greu şi au asudat… şi au crescut o turmă… Fie-vă milă de ei când îi vedeţi pe urmă iarăşi săraci!
„Doamne, unde este turma pentru care noi am muncit? Au venit hoţii, au venit furii, au venit lupii… Cu ce am mai rămas?”
Astăzi ne dăm noi seama bine de ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „După plecarea mea, vor veni între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vă vor învăţa lucruri stricăcioase”.
Cum spunea un crescut răsfăţat, zicând: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam că un copil, dar când am crescut om mare am lepădat ce era copilăresc”. Adică: „Atunci când eram copil, mergeam cu mama la biserică şi făceam cruce, dar acum am crescut mare şi nu mai merg la biserică şi nu mai fac cruce!”.
Iată, fraţii mei, cum se scoală oameni care învaţă lucruri stricăcioase! Iată cum interpretează Cuvântul Domnului! În loc să spună: „Când eram copil, mai greşeam, mai alunecam, mai cădeam şi veneam plângând la mama, să mă spele sau să mă lege, dar acum, prin harul Domnului, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. El poate totul! Poate birui, poate ierta, poate iubi”.
Aşa se creşte să se ajungă la statura plinătăţii lui Hristos!
Da, şi noi am făcut o greşeală, pentru că noi nu ne-am adus aminte de lucrul acesta; că după ce plecăm noi vin alţii.
Acuma, dragii noştri, lăsăm, căci Dumnezeu ştie şi cunoaşte… N-am vrut osteneala nimănui! N-am intrat în munca nimănui! Dar ne vom pune iarăşi pe lucru şi Dumnezeu ne va ajuta iarăşi cum i-a ajutat şi lui Iacov timp de şapte ani, când şi-a crescut o turmă cu mult mai frumoasă decât a lui Laban.
Şi dragii noştri păstori s-au pus iarăşi pe munca, rugăciune şi jertfă, chemând în ajutor pe cei care aveau o inimă. Şi au început dregerea gardurilor, paza uşilor. Părinţii s-au pus pe lucru! Dar au spus aşa: „Fraţilor, iubiţilor, cei care simţiţi în inimile voastre, ajutaţi-ne! Fraţii mei tineri, ajutaţi-ne de acum să facem un nou staul! Nu vom lăsa oile noastre singure. Suntem bătrâni, istoviţi, suntem munciţi… Ziua am muncit, noaptea nu am putut veghea! Fraţii noştri tineri, ajutaţi-ne să refacem staulul. Pentru că staulul ne va fi de folos. Pentru că peste staul nu va putea oricine, orişicând să sară şi orişicum.
Fraţii noştri tineri, ajutaţi-ne! Dacă noi, cei dinainte, am muncit – şi ştie Dumnezeu munca noastră, truda noastră şi osteneala noastră –, ajutaţi-ne la dregerea gardurilor! Şi Dumnezeul nostru ne va ajuta! Şi turma va creşte mereu”.
Au început părinţii noştri să facă, să amenajeze staule, să păzească uşile, ca să nu mai intre oricine şi să nu mai iasă cum ar vrea. Să nu mai lase oile afară din staul, să nu mai lase mieluşeii să fie sfâşiaţi de fiare. Dar s-au ridicat glasuri de proteste care strigau: „Dar asta n-a fost de când lumea! Dar nu-s oile toate ale Domnului?
De ce le îngrădiţi? De ce nu le lăsaţi să meargă unde vor? De ce staule? Al Domnului e pământul. A Domnului e turma. Veţi răspunde de ceea ce faceţi”.
Auzi glasul hoţului care se preface frate? Vorbeşte de turma Domnului, vorbeşte de oi în numele Domnului, ca să-şi poată ascunde viclenia, să poată înşela şi fura, şi junghia slobod.
Dar din experienţa amară a părinţilor noştri – că au fost prea largi la inima şi i-au crezut fraţi şi pe hoţi, şi pe tâlhari –, vom drege staulul şi vom păzi uşile, să nu mai intre hoţul cum vrea el.
Fraţilor tineri, voi aveţi o moştenire bogată de la părinţii voştri. Dacă simţiţi în inimile voastre cum aţi simţit şi până aici, dacă aţi rămas credincioşi legământului sfânt pe care l-aţi făcut de la început, atunci nu staţi nepăsători.
Ajutaţi-i pe părinţii voştri! Ajutaţi-i la muncă grea cu staulul şi cu uşile.
Veţi cunoaşte străinul, că mereu va strigă: „Să nu mai fie uşi! Să nu mai fie gard! Să fie slobozenie, că aşa zice Duhul!”.
Încă nu am ajuns să pască lupul cu mielul. Până atunci păstorii răspund în faţa Domnului de turmă şi de tot ce s-a furat şi pierdut!
Ajutaţi-vă părinţii obosiţi, dragi tineri, cum au ajutat Aron şi Hur mâinile lui Moise, ca ei au nevoie de ajutorul vostru.
Fraţilor bătrâni, şi frăţiile voastre aveaţi nişte miei cândva. Unde sunt ei acum? Puteţi dormi voi liniştiţi?
Părinţii noştri ne-au lăsat o moştenire câştigată cu multe osteneli, lacrimi şi jertfe! Păziţi avutul rămas de la părinţi! Mesele noastre sunt pline cu cele mai scumpe daruri ce le are Dumnezeu. Cântări cum nu au mai fost de când e pământul.
Sunt lacrimile şi jertfele părinţilor noştri. Păziţi-le, să nu se mai bucure străinul de munca părinţilor noştri. Spuneţi la oiţe, mieluşei şi la porumbeii nevinovaţi, ca să ştie şi cei ce nu ştiu, ca staulul e pentru hoţi şi uşile pentru lupi.
Spuneţi acestor fiinţe nevinovate că sunt şi colţi de lup şi sunt şi tâlhari.
Căci fiinţele acestea nu se pot nici gândi la aşa ceva. Ele nu au coarne, ca să împungă – ele nu se pot gândi că cineva împunge. Ele nu au dinţi să muşte – nu se gândesc că cineva poate musca. Ele, care nu au copite să lovească, nu se gândesc că cineva poate lovi. Ele, care nu au otrava sub limbă, nu se pot gândi că cineva are otravă.
Cu ele am vrea să stăm de vorbă, cu aceste fiinţe nevinovate. Le atragem atenţia şi tragem un semnal de alarmă, cum zice poetul:
„Am fost clopot de alarmă,
trist sunând în dunga,
să vă pot trezi din vreme,
foc să nu v-ajungă.”
Poate unii vă vor spune: „La staule trebuie şi portari!”
Portarul trebuie să vegheze cine intră şi cine iese. Fiţi voi aceia, scumpii noştri fraţi tineri, fiţi voi aceia! Staţi la porţi şi păziţi. Să vedeţi totdeauna cine intră. Să vedeţi cine iese.
Dacă vă aduceţi aminte din rânduielile Bisericii noastre, înainte de Simbolul Credinţei se spune: „Uşile! Uşile! Cu înţelepciune să luăm aminte!” Şi apoi se rosteşte Crezul acela, simbolul acela puternic: Cred în Dumnezeu… Creatorul (…), cred în Fiul… Care a venit şi S-a întrupat din Sfânta Fecioară (…), cred în Duhul Sfânt (…), cred în înviere (…), cred în viaţa veşnică…” Atunci când se spunea acest Crez, uşile trebuia păzite, ca nimeni din cei ce nu credeau exact aşa să nu fie înăuntru.
Fraţii mei dragi, am vrea ca şi uşile noastre să fie păzite.
În Lucrarea Oastei sfinte în care Dumnezeu ne-a chemat şi v-a chemat şi pe voi, iubiţii mei fraţi tineri, să faceţi măcar slujba aceasta: păziţi măcar uşile! Faceţi-vă slujba aceasta şi Dumnezeul nostru vă va binecuvânta. Voi sunteţi binecuvântaţi cu o comoară ce o avem, cu o bogăţie, cu o avere cum n-a mai fost pe pământul acesta. O, părinte Pavel! O, părinte Iosif! O, părinte Marini! Ce frumos aţi luptat voi şi aţi pus jertfa voastră în slujba lui Hristos!
Nu demult, un frate – părinte ostenitor – vorbea cu un fost prieten al său care zicea că nu mai poate lucra, că-l doare inima. Şi fratele l-a întrebat:
– Poţi dormi noaptea?
– Pot, zicea el.
– Atunci nu te doare inima… Eu nu pot dormi, mă apasa grija Lucrării şi mă tem! Şi mă tem! Mă tem că galatenii să nu primească o altă evanghelie, un alt duh, un alt Iisus! Mă tem de corinteni să nu facă partide, să nu zică: „Eu sunt al lui Pavel. Eu sunt al lui Apolo. Eu sunt al lui Chifa”. Mă tem să nu pună bază mai mult pe limbi decât pe dragoste! Mă tem să nu se ocupe cu descoperirea păcatelor altora, şi nu cu pocăinţa lor. Mă tem, mă doare inima şi nu pot dormi.
Domnul să ne ajute să învăţăm din experienţa părinţilor noştri şi să ne păzim staulul şi uşile, să învăţăm oiţele să deosebească pastorul de hoţ. Să-şi cunoască staulul unde s-au născut, păşunea unde s-au hrănit, mâna ce le-a legănat, braţele ce le-au purtat. Să cunoască şi mieluşeii mirosul de lup şi să nu iasă din staul. Şi porumbeii să cunoască cine i-a hrănit şi cine caută să-i fure, ca apoi să-i junghie.
O, Părinte Iosif, şi tu ai fost vândut de fraţii tăi, dar astăzi vin ţările şi cer bucate de la tine!
Fii binecuvântat, Iisuse, Marele Păstor al oilor! Binecuvântează şi păstorii Tăi de care Tu Te-ai folosit şi cu care Tu ai fost – şi lumea întreaga a putut să vadă lucrul acesta. Ce lucruri mari ai putut să faci, Doamne!
Da, acum, fraţii mei cei tineri, aveţi o comoară lăsată de la păstorii voştri…
Păstraţi-o măcar! Păziţi măcar uşile, ca să nu se mai întâmple ceea ce s-a întâmplat altădată. Pentru că un păstor pe care dragostea nu-l lasă să doarmă, pe care mila nu-l lasă să nu vegheze, el a câştigat prin dragoste şi prin muncă, şi prin durere ceea ce avem noi astăzi.
Putem să avem din belşug, dar să păzim cu scumpătate ceea ce avem noi de la părinţii noştri. Pentru că la capătul călătoriei noastre să spunem şi noi că am fost de folos, măcar după ce am venit la o bogăţie aşa de mare.
Măcar acum să fie păstrată!
Cineva spunea: „Am rămas de la părinţii mei sărac… Şi a fost un timp când n-am avut nici lingură. Şi a trebuit să ne luăm toate din munca noastră. Dar hărnicia şi credinţa ne-au ajutat şi astăzi am o casă, am o familie, am de toate lucrurile, cu ajutorul lui Dumnezeu!”.
O, fraţii mei dragi, şi sufleteşte aşa au fost părinţii noştri… Ei au început de jos, ei n-au avut nimic, dar au adunat pentru astăzi adevărate comori atât de scumpe şi de rare… Păziţi-le şi păstraţi-le!
O, ziua de astăzi, binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a rânduit să ne mai întâlnim cu El şi cu fraţii noştri dragi.
Pe paginile Scripturii rămâne până la sfârşitul veacurilor capitolul 4 din Evanghelia de la Ioan, unde se vorbeşte despre o trezire în Samaria. În Samaria a trimis Dumnezeu o samariteancă. Nu ştiu dacă ne-am gândit noi vreodată ce loc era Samaria; ce oameni erau acolo. Nişte oameni străini, nişte oameni venetici, nişte oameni aduşi de departe… Şi venind ucenicii amărâţi, Îi spun Domnului:
– Doamne, nici pe bani, nimeni nu ne-a dat o bucată de pâine… Haidem să rugăm pe Tatăl Ceresc să trimită foc din cer şi să-i ardă! Dar Domnul Iisus le zice:
– O, dragii Mei copilaşi pentru care m-am rugat Eu o noapte întreagă… Voi de ce duh sunteţi însufleţiţi când doriţi să piară oameni? N-a venit Fiul Omului să piardă, ci să mântuiască ce era pierdut.
Da, Samaria, te cercetează Dumnezeu!
Şi acolo în Samaria trimite Dumnezeu pe cineva şi cercetează. Din mijlocul lor ridica El pe cineva, o samariteancă, şi prin ea lucrează, cheamă la pocăinţă.
O femeie stricată – şi prin ea lucrează Dumnezeu la trezirea celorlalţi. Prin ea a făcut Dumnezeu o trezire în Samaria.
O, fraţii mei dragi, o trezire s-a făcut şi în Samaria noastră. Nu numai în Samaria s-a făcut o trezire, deşi din mijlocul lor a luat Dumnezeu pe cineva, ca să-i trezească pe ceilalţi, să trezească cetatea întreagă.
În ţara noastră s-a făcut o trezire. Din mijlocul nostru, din mijlocul Bisericii noastre, din mijlocul neamului nostru a trezit Dumnezeu un om căruia i-a dat – şi i-a dat cum i-a dat samaritencii aceleia, căci din inima ei izvoare curgeau şi nu se mai terminau. Şi n-au mai putut să spună ceilalţi: „Cum, de o păcătoasă ca tine să ascultăm noi?” Nu! Pentru că nu mai era o păcătoasă, ci era o răscumpărată şi o sfinţită de Domnul; şi-n cuvintele ei era aşa putere, ca toţi câţi le auzeau se convingeau.
Aşa face Dumnezeu!
Aşa a făcut Dumnezeu în ţara noastră!
Aşa a făcut Dumnezeu în poporul nostru!
Aşa a făcut Dumnezeu o trezire în „Samaria” vieţii noastre!
O, fraţii mei dragi, haidem să ducem mai departe această trezire!
Haideţi să-L ducem pe Hristos, Apa cea Vie, la toţi samaritenii, la cei care erau nevrednici, cum ziceau apostolii altădată. Haideţi să li-L ducem pe Hristos, să-i facem să se trezească şi ei la o viaţă cu Domnul. […]
Slăvit să fie Domnul!