Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

… Este vorba despre naşterea noastră din nou. Căci, dacă pentru a deveni cetăţenii acestei patrii trebuie să fim neapărat născuţi, ca să căpătăm un nume, să căpătăm o legitimaţie prin care să ne adeverim dreptul de cetăţeni, aşa este vorba şi despre cetăţenia cerească, în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care noi trebuie să ne naştem, să ne naştem din nou!

Să ne naştem aşa cu a spus Mântuitorul în Evanghelia care se citeşte în bisericile noastre în ziua de Paşti. Acolo, Mântuitorul spune că tuturor celor ce cred în El „le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii pământeşti, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
„Le-a dar dreptul să se facă”. Dreptul să ne facem îl avem toţi prin actul botezului, pe care îl primim în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh când ne naştem, după ce ne-am născut.
Acesta este dreptul pe care îl primim de a deveni membri ai Bisericii noastre. Membri de drept ai poporului şi Lucrării lui Dumnezeu. Dar pe acest drept – pe care, dacă nu-l folosim, îl putem pierde foarte uşor prin păcat – noi mai trebuie să-l completăm cu naşterea noastră a doua oară, adică cum a spus Mântuitorul: „Le-a dat dreptulse facă”. Acuma noi trebuie să ne facem copii ai lui Dumnezeu.

După Taina Botezului, între Tainele Bisericii noastre, vine Taina Pocăinţei, care este această naştere din nou, acest act prin care noi ne facem copii ai lui Dumnezeu. Nu-i de-ajuns că noi am trecut prin Taina Sfântului Botez. Trebuie să ajungem la Taina Pocăinţei, prin care noi ne facem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din carne, nici din voia firii vreunui om, ci din Dumnezeu, pentru că numai născuţi din Dumnezeu vom putea deveni cu adevărat cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este Nunta despre care este vorba în pilde.

Deci, dacă Mântuitorul a spus: „Le-a dat dreptul să se facă…”, noi trebuie să ne facem, să ne folosim de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu. dreptul de a ne face îl avem toţi. Dar, de fapt, moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu nu ajung decât acei ce se fac copii ai lui Dumnezeu.

Şi Lucrarea aceasta duhovnicească în care Domnul ne-a chemat, la sfatul şi îndemnul, şi chemarea părinţilor noştri duhovniceşti, este tocmai aceasta: „Avem dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu”.

Avem dreptul toţi să mergem cu trenul sau cu maşina până unde vrem, dar, de fapt, nu merg până acolo decât cei ce se urcă şi se duc.

A avut dreptul să vină la nunta asta oricine.

A avut dreptul să meargă la nunta din Cana oricine.

A avut dreptul să se ducă la nunta din Matei capitolul 22 oricine.

Dar, de fapt, nu s-au dus decât cei care au lăsat totul şi au plecat când au fost chemaţi.

Acest lucru este necesar să-l facă fiecare dintre cei ce primesc la naşterea lor Botezul. Sunt datori acum să devină fii prin credinţă, prin pocăinţă, prin naşterea din nou. Şi să trăiască apoi ca nişte făpturi noi, copii ai lui Dumnezeu.

Şi se mai vorbeşte la Efeseni, capitolul 5, aşa de frumos despre rostul nunţii! De acolo, noi am învăţat că nunta este o Taină. Şi că este o Taină care simbolizează aşa de minunat şi aşa de frumos, de profund, unirea Bisericii cu Hristos! Şi, dacă participăm undeva la o nuntă, noi nu trebuie să uităm nici această parte: că Lucrarea în care suntem e ca o mireasă, aşa cum ni s-a spus. Noi, care alcătuim mădularele acestei Mirese, trebuie să fim la înălţimea cerinţei, la înălţimea rostului ei. Dacă o mireasă are, peste toate mădularele ei, podoabe şi dacă toate mădularele unei mirese sunt împodobite frumos, numai un singur mădular dacă ar fi urât, oare n-ar apărea acesta strigător, ţipător, urât pentru toată înfăţişarea ei?

Aşa ar trebui şi noi să fim în Lucrarea lui Dumnezeu cu toţii: mădulare de preţ şi frumoase, pentru că El ne-a spălat, ne-a chemat, ne-a curăţit şi ne-a rânduit să aducem roadă şi binecuvântare în locul în care suntem puşi să strălucim ca o podoabă a lui Hristos.

Oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu… Lumea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dar Îl poate vedea pe El prin noi, care suntem o fereastră prin care oamenii privesc să-L vadă pe Dumnezeu.

Ce fel de fereastră suntem noi, când lumea priveşte, să-L vadă pe Dumnezeu? Să avem grijă de aceasta, pentru că în ziua cea mare a răspunderilor va trebui să răspundem şi noi, fiecare.

N-aş vrea să lungesc prea mult aceasta, aceste stări de vorbă, dar prilejul nunţii acesteia este un prilej atât de greu de înţelesuri sfinte! Un atât de greu conţinut ni s-ar putea desprinde din tot cuvântul şi din toate cuvintele rostite aici. Şi din toată înfăţişarea noastră, a tuturora.

Cât de mare înţeles au, dacă noi le simplificăm pe toate la ceea ce este esenţialul: primirea lui Hristos – şi vom căuta să devenim cu adevărat nişte credincioşi ai Săi vrednici… Atunci noi Îi vom face cinste lui Dumnezeu şi vom deveni podoabe ale Lucrării Sale.

Ne bucurăm din toată inima de nunta aceasta. Slăvim pe Dumnezeu pentru această bucurie şi pentru atâţi copii credincioşi ai Lui.

Şi Îl rugăm pe Domnul din toată inima noastră să dea toate binecuvântările Lui sincerităţii sfinte a celor care Îl iubesc.

Toate binecuvântările rostite pentru cei care L-au primit pe Domnul şi pe ucenicii Săi la nunta din Cana, toate binecuvântările făgăduite celor din Matei 22 sau cele de care s-au putut bucura cele cinci fecioare care au intrat la nuntă cu Mirele Ceresc să fie revărsate şi peste această tânără pereche ce se înfăţişează astăzi înaintea noastră. Peste ei, peste rădăcinile şi ramurile lor. Peste părinţi, peste înaintaşii şi peste urmaşii lor.

Am mai vorbit de recunoştinţa faţă de înaintaşi… Nu trebuie să-i amintim numai pe părinţii noştri în astfel de prilejuri, ci să-i amintim şi pe strămoşii noştri. Că, dacă istoria Bisericii noastre este plină de nume sfinte şi strălucite de martiri, de părinţi sfinţi, de exemple binecuvântate prin care Evanghelia a ajuns până la noi, şi istoria poporului nostru este tot aşa de plină de urme binecuvântate de Dumnezeu.

Datorită credinţei şi râvnei fiecărora, noi am ajuns astăzi să ne putem bucura într-o patrie liberă, cu o credinţă slobodă, să ne vedem unii altora feţele cu bucurie şi să ne ştergem cu sărutări lacrimile de pe obraji. Nu trebuie să-i uităm pe înaintaşii noştri.

Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani de păgânism, ca alte popoare. Noi ne-am născut cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Înaintaşii noştri şi domnitorii poporului nostru, acei care, cu crucea şi cu sabia în mână, au apărat libertatea şi demnitatea, şi cinstea neamului nostru, au avut singurul aliat pe Dumnezeu.

Şi, pentru că L-au iubit pe Dumnezeu şi nu L-au părăsit nici în cele mai grele împrejurări, Dumnezeu i-a izbăvit.

După fiecare luptă, ei au înălţat o mănăstire. Mănăstirile de pe întinsul patriei noastre sunt dovezi ale puterii lui Dumnezeu şi ale dragostei Lui faţă de poporul nostru. Înainte de fiecare luptă, ei au mers şi s-au rugat, şi au cerut ajutorul Lui. Şi, după fiecare izbăvire ce le-a dat-o Domnul, ei au mulţumit. În acest fel s-a legat istoria noastră de Dumnezeul nostru. Şi aşa S-a legat Dumnezeu de istoria noastră. De la apariţia acestei legături sfinte, noi n-am rupt niciodată legătura cu El. De aceea, în momentele cele mai grele ale istoriei, noi am strigat şi El ne-a auzit. În Cuvântul Lui este spus: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi”.

Binecuvântaţi să fie înaintaşii noştri şi ai poporului nostru, care au ştiut acest adevăr şi care, în ziua necazului, n-au alergat la alianţe străine. Căci ori de câte ori au alergat, au fost înşelaţi.

Noi n-am avut nici la răscrucea geografiei şi a istoriei noastre alţi prieteni, ci numai pe Dumnezeu. Şi, dacă înaintaşii noştri s-au încrezut în El, iată că noi ne bucurăm astăzi de libertate, de lumină, de putere. Iar Dumnezeu a fost un aliat credincios. Azi, mai departe, să nu uităm datoria de recunoştinţă faţă de El.

Şi ori cât de grele ar mai fi împrejurările peste toate valurile istoriei, să ridicăm ochii noştri spre Dumnezeu, că nici astăzi n-avem aliat decât pe El. Dar, dacă suntem cu El, vom fi întotdeauna biruitori şi putem avea toată nădejdea că şi urmaşii noştri se vor bucura de biruinţe, de libertate şi de bucuria că Dumnezeu ne ocroteşte.

Dovadă că noi Îl iubim este şi această nuntă, această întâlnire cu El.

Doresc din toată inima să vă pun pe gând şi pe suflet această rugăminte: ştie Domnul dacă ne vom mai vedea vreodată în viaţă. Noi toţi suntem trecători, numai El este veşnic. Şi, după ce noi ne vom fi îndeplinit slujba, El ne va chema pe fiecare la odihna Lui.

Şi nouă, unora, ni s-a cam împlinit slujba. Alţii au plecat înainte şi vine şi rândul nostru. Să ştim că Dumnezeu rămâne permanent cu toţi acei ce, din îndemnul conştiinţei şi din dorinţă smerită şi curată, doresc să-L slujească pe Domnul.

Tinerilor, fiţi credincioşi faţă de Dumnezeu, faţă de părinţii voştri, faţă de patria voastră, faţă de familia voastră. Noi n-avem aici alţi binefăcători decât patria şi Dumnezeul nostru, credinţa noastră şi învăţătura [pe care s-o urmăm] după cum am primit-o. Ori cât de multe încercări vor veni, noi să ne păstrăm o inimă şi un gând lângă vatra caldă a credinţei, a dragostei, a simţământului nostru, care ne-au rămas nouă de la înaintaşii noştri. Şi, cum ei şi-au sfârşit cu vrednicie slujba şi ne-au lăsat nouă o patrie liberă, slobodă, binecuvântată şi îmbelşugată, să ne străduim şi noi să lăsăm copiilor noştri nu numai o casă mai mare, ci să le lăsăm mai ales pilda şi îndemnul, şi exemplul, şi stăruinţa unei vieţi credincioase, mai sfinte, mai curate.

Pentru că ceea ce înalţă o Biserică, ceea ce înalţă o familie sau înalţă un po­por este curăţia, sfinţenia, conştiinţa, nobleţea şi superioritatea sfinţirii şi vieţii pe care o duc.

Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască mai departe mame binecuvântate, care să pregătească fii şi fiice binecuvântate.

Ne rugăm să binecuvânteze părinţii, să pregătească astfel de nunţi pentru urmaşii lor.

Ne rugăm să binecuvânteze Biserica noastră, să binecuvânteze toţi slujitorii ei, pentru ca să ne fie nu numai pildă vorbită, ci pildă trăită în sfinţenia şi curăţia pe care o cere Mântuitorul.

Să binecuvânteze conducătorii poporului nostru, ca, la adăpostul unei înţelegeri depline pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru rostul credinţei, pentru viaţa şi bunăstarea unui popor, noi toţi să ne putem ridica la o treaptă superioară, înaltă şi sfântă şi prin felul de a trăi, şi prin felul de a gândi.

Încă o dată Îl rugăm pe Domnul să-i binecuvânteze pe mirii iubiţi şi nunta lor, şi viaţa lor tânără; şi pe toţi urmaşii şi pe toţi fraţii şi surorile noastre, în Nu­mele Domnului, cu gând şi hotărâre să trăiască o viaţă vrednică şi cinstită.

Să binecuvânteze mai departe toate cuvintele şi sufletele care iau parte la această bucurie – şi, până la sfârşit, pe toţi cei care, în Numele Lui, vor căuta să facă voia Lui şi să-I aducă slavă. Iar pentru cei care au înţeles ceva din acest cuvânt, Îl rugăm pe Domnul să le dăruiască îndemnul de a se hotărî pentru El, de a-şi câştiga astfel haina de nuntă, ca să fie vrednici de a sta la masa Domnului cu candelele pline de untdelemn, cu care să aibă drept să intre la Nunta cea cerească a Mirelui Ceresc. Pentru a-şi căpăta naşterea din nou, care le va da dreptul să intre la Nunta cea veşnică, după cum scrie la Apo­calipsa, capitolul 19.

Domnul Iisus să vă dăruiască tuturor fericirea de a fi la această bucurie veşnică. Amin.

Slăvit să fie Domnul!