Traian Dorz, din Numele Biruitorului

1. Totdeauna când păcătuim, conştiinţa ni se întinează cu spurcăciunea vinovăţiei, duhul ni se urâţeşte, trupul ni se ruinează şi chipul nostru, care altădată era fiu al luminii, se întunecă, devenind un fiu al întunericului (I Tes 5, 5; I In 3, 10).

2. Păcatul este o lepră care urâţeşte şi ruinează toată fiinţa omului. Toată vlaga şi frumuseţea, curăţia şi sănătatea fiinţei lui. Cine ar mai putea apoi recunoaşte sub această urâtă arătare înfăţişarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaşte inima curată şi mintea neprihănită, glasul dulce şi mâinile frumoase din vremea când era fără păcat? Ce grozavă este urâţenia păcatului!

3. S-ar părea că, într-adevăr, pentru cel căzut într-o stare de păcat n-ar mai fi nici o nădejde… Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească să mai fie refăcută şi readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult şi atât de demult. Într-adevăr, la oameni, acest lucru este cu neputinţă, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Mt 19, 26).

4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Lc 19, 10). El poate învia morţii – a mai înviat morţi!… El poate deschide ochi orbi din naştere – a mai deschis… El poate vindeca chiar pe îndrăciţi, izbăvindu-i de robia satanică – El şi astfel de minuni a mai făcut. Vino deci la Iisus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate!

5. Iată ce lucrare dumnezeiască este naşterea din nou, adică zidirea unei noi inimi, curate, în cineva care ajunsese o ruină a păcatului! Prin naşterea din nou se pot face toate aceste minuni. Ea face o făptură nouă dintr-un mort… O construcţie nouă dintr-o ruină. O haină nouă dintr-o zdreanţă.

6. În cine nu s-au petrecut aceste două mari schimbări, adică: trezirea conştiinţei, îngrozită de starea păcatului (cu o adâncă şi sinceră pocăinţă), şi întoarcerea, stropită cu lacrimi amare şi întărită de un legământ puternic cu Dumnezeu, spre ascultarea neschimbată, – în acela nu se va putea face nici cealaltă mare schimbare: inima cea nouă şi curată. Iar fără această inimă nouă şi curată nimeni nu va putea vedea vreodată împărăţia lui Dumnezeu (Mt 18, 3; In 3, 3; I Ptr 2, 1-2).

7. Iată cele trei părţi ale mântuirii: starea întâi: Trezirea şi recunoaşterea păcatului, Pocăinţa; starea a doua: Înnoirea, împărtăşirea şi legământul; starea a treia: Mărturisirea, trăirea şi biruinţa.

8. Prin aceste trei stări au trecut întotdeauna şi vor trece totdeauna toţi cei care, din nişte vrăjmaşi ai lui Hristos, prin păcatul şi neascultarea lor, au ajuns nişte credincioşi şi vestitori ai Lui. Nimeni n-a putut şi nu va putea ajunge în alt fel la starea mântuirii cea după voia lui Dumnezeu.

9. La starea de adevărat împreună-lucrător cu Dumnezeu, la propăşirea împărăţiei şi a cauzei Sale (I Cor 3, 9), – numai aşa se poate ajunge. Numai acela care a fost curăţit prin pocăinţa sa şi prin Duhul lui Dumnezeu poate deveni un slujitor al amândurora. Numai cine a intrat pe această uşă în Biserica cea vie, în staulul lui Hristos (In 10, 9), acela a devenit cu adevărat o oaie curată sau un păstor vrednic al Lui.

10. Cine a sărit prin altă parte, cine a ajuns în slujba Domnului prin mijloace necinstite, fără o adevărată pocăinţă şi fără înnoirea fiinţei sale prin naşterea de Sus, – acela nu poate fi o fiinţă curată şi nici un slujitor bun şi folositor al lui Hristos.

11. Dar, vai, cu trecerea veacurilor, această dumnezeiască şi neapărată condiţie care este naşterea din nou, impusă tuturora de Însuşi Hristos Domnul, a ajuns azi să fie atât de nesocotită, încât aproape toţi au uitat-o! Şi cei mai mulţi o privesc cu bănuială şi cu duşmănie.

12. S-a ajuns până la starea nenorocită când chiar mădularele cele mai sănătoase ale Trupului Sfânt sunt considerate străine şi primejdioase, iar mădularele cele bolnave de tot felul de boli sufleteşti şi care trăiesc în neascultare de Acela Care este Capul întregului Trup, adică de Hristos (Ef 4, 15), tocmai acestea au ajuns să fie bine-văzute şi nimeni să nu le învinuiască de umblarea lor vinovată, nici să le mustre pentru starea lor rea.

13. Trăiesc cei mai mulţi într-o vinovată neascultare chiar de Cuvântul pe care ei înşişi sunt puşi să-l propovăduiască altora. Cum să se întoarcă atunci la Dumnezeu cei străini de El şi cum să asculte cei neascultători, şi cum să fie opriţi de la cădere cei care văd cu sute de ochi decăderea învăţătorilor învăţăturii lui Hristos?

14. Numai ceea ce ţi-ai pretins tu ţie însuţi când, sincer, te-ai întors la Dumnezeu şi când, prin naşterea din nou, ai pus legământ că vei fi şi vei rămâne neclintit şi neschimbat, aceasta ai dreptul şi ai datoria să o pretinzi şi să o ceri şi altora… Numai aceasta!

15. Deci învaţă mereu, mustră mereu, cheamă neîncetat şi stăruie neîncetat asupra dreptei şi sfintei învăţături, atât pentru tine, cât şi pentru alţii. Dar numai când tu însuţi trăieşti mai întâi ceea ce spui altora. Căci făcând aşa, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei ce te ascultă (I Tim 4, 16). Iar la sfârşit vei vedea Faţa Domnului cu bucurie şi tu, şi cei pe care doreşti să-i vezi mântuiţi.

16. Asupritorul este totdeauna nu numai rău, ci şi îngâmfat. Simţindu-se, faţă de cei slabi, puternic, faţă de cel fără apărare simţindu-se uriaş, asupritorul totdeauna nesocoteşte dreptatea celui ce nu şi-o poate lua de la el cu forţa şi calcă în picioare cu trufie şi nesimţire orice lege care l-ar obliga să fie om. De aceea va sfârşi în asuprirea veşnică.

17. Omul cel rău şi asupritor, ca şi neamul cel rău şi asupritor, se făleşte cu puterea sa, iar după aceea se făleşte cu isprăvile sale. Şi tocmai ceea ce ar trebui el să considere ca o ruşine pentru el ajunge să considere ca o laudă.

18. Un om cu mintea sănătoasă, chiar şi când face fapte vrednice de laudă, ştie că nu trebuie să se fălească cu ele sau cu el,
căci faptele bune, în mod natural, un om care este om ştie că este normal să le facă. Este dator să le facă. Deci nu se laudă că le-a făcut. Şi apoi, nu cel care se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Dumnezeu – şi faptele lui însuşi – îl laudă (Rom 2, 29; II Cor 10, 18).

19. Un asupritor se arată cu atât mai nebun şi mai vinovat cu cât, după ce săvârşeşte nelegiuirea în toate felurile, nu numai că nu-şi recunoaşte nelegiuirea săvârşită şi nu-şi îndreaptă urmările ei, ci îşi mai şi face din această înjositoare sălbăticie o pricină de fală şi de animalică lăudăroşie. Prin aceasta arată cât de rău este într-adevăr.

20. Ce ruşine pentru un om cu labe puternice să se laude că a bătut nişte copii sau nişte bătrâni, sau nişte femei! Şi totuşi ce mulţi fac aceasta! Dumnezeule, ia-le puterea şi dă-le mintea!