Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Podoleni – 25 octombrie 1985

Pentru că ni s-a cerut să cântăm cântarea aceasta în felul în care am cântat-o, vreau să vă împărtăşesc tuturor un gând şi un simţământ. Văd că l-au avut şi alţi fraţi şi surori. Noi, unii dintre noi, printre care şi eu, vin la nunta aceasta de la una dintre cele mai triste, mai grele şi mai sfinte înmormântări, la care am participat alaltăieri. Unul dintre cei mai sfinţi fraţi, nu numai din ţara noastră: din lumea întreagă, a fost chemat de Domnul într-un chip foarte grabnic la El. Îl ştiţi toţi, dar poate că nu toţi aţi auzit. Este vorba despre fratele Popa Petru din Săucani; acest minunat copil al lui Dumnezeu.
Una din scumpele noastre surori ne-a trimis aici un bileţel care a exprimat şi dorinţa noastră să păstrăm un moment de reculegere în amintirea acestui frate care a fost mai mult decât oricare o sută dintre noi. Şi a făcut pentru Domnul lucruri pe care numai în Ziua Judecăţii gura Domnului le va spune, după sfânta Sa făgăduinţă care a zis: „Pe cine M-a mărturisit pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Lui”.
Acest frate scump a trăit printre noi o viaţă strălucito are, dar ascunsă. El a suferit pentru Domnul poate că mai mult decât oricare dintre noi. Odată, gândindu-mă la el, am scris, în amintirea lui, una dintre cele mai îndurerate şi mai scumpe amintiri ale mele, în patru strofe:

Alături am purtat povara aceleiaşi slăvite cruci,
dar tu, necunoscut şi tainic, în altfel ţi-a fost dat s-o duci.

Aceeaşi înspinată creangă a-ncununat şi fruntea ta,
deşi, tăcut şi singuratic, de tine nimeni nu ştia.

Eu, din răsplata suferinţei, ceva şi-n lume mi-am primit;
dar tu, purtând-o neştiută, chiar şi de-aceasta te-ai lipsit.

O, Mâine, când în cer Stăpânul va răsplăti pe drept ce-am dat,
răbdarea ta necunoscută va străluci mai minunat.

Totdeauna am ştiut că acest mare om sfânt al lui Dumnezeu care a făcut atât de mult va străluci mai minunat decât oricare dintre noi în Împărăţia lui Dumnezeu, în ziua aceea. Acum, când el s-a dus şi când nu ne mai poate auzi tot ce spunem frumos despre el – care el n-a dorit niciodată să se spună, în viaţă, despre dânsul –, putem să ne împărtăşim acum aceste tainice şi sfinte simţăminte, pentru că sunt nişte adevăruri minunate cu care suntem datori tuturor celor care l-aţi cunoscut sau nu l-aţi cunoscut să le ştiţi. Ca să vă gândiţi ce oameni sfinţi a lăsat Dumnezeu printre noi. Ce pilde înalte de trăire, de răbdare şi de sfinţenie ne-a fost dat să vedem noi în sfânta Lucrare a lui Dumnezeu care este Oastea Domnului, familia noastră duhovnicească. Pentru ca să ştim totdeauna mulţumi recunoscători lui Dumnezeu şi gândul la ei să ne îndemne şi pe noi să ne străduim cu toată puterea, aşa cum ni s-a spus în versetul sfânt citit mai înainte de către fratele David din sfânta Epistolă a Apostolului Petru când a zis: „Daţi-vă şi voi toate silinţele să uniţi cu credinţa voastră fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi şi cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. Că numai dacă veţi avea din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori”. Şi-n adevăr, numai în chipul acesta vom căpăta din belşug intrare în Împărăţia lui Dumnezeu, Tatăl nostru şi al Domnului nostru Iisus Hristos. Oricând citesc sau repet aceste cuvinte, eu îl văd înaintea ochilor mei pe fratele Petru Popa din Săucani.
Îl cunosc din 1930. A trecut o jumătate secol şi mai bine de atunci. Pe drumurile Domnului, paşii noştri s-au împletit împreună.
În 1934, acum mai bine de cincizeci de ani, eram copii. El era mai tânăr cu patru ani ca mine. Dar eram amândoi cu opinci, cu cojocel şi cu sumănaş curat şi alb de lână. Umblam pe calea lui Dumnezeu. Atunci, la Oradea, Oastea Domnului avea şapte adunări, în şapte părţi ale oraşului. Tot ceea ce era nobil şi inteligent, şi credincios din toată această cetate făcea parte dintre prietenii sau membrii Oastei Domnului. În octombrie 1934 am avut o adunare minunată a Oastei, o sărbătoare publicată prin toate afişele, în toate părţile ale oraşului Oradea. Pe scena Teatrului Municipal din Oradea, noi, cei doi copii atunci, eram printre cei care trebuiau să mărturisească acolo numele Domnului. Fratele Petru avea anii lui tineri, 16 ani. El s-a născut în 1918. A vorbit atunci de pe scena Teatrului Municipal din Oradea. În toate lojele mari erau, în frunte cu episcopul, toată conducerea Oradiei, toţi oamenii mari de acolo şi-l ascultau. Când a terminat el de vorbit, toată asistenţa aceasta s-a ridicat în picioare şi, după obiceiul lor, au bătut din palme şi toţi se întrebau: „Cine este copilul acesta? Un înger venit din cer? Noi aşa ceva n-am mai auzit niciodată”. A vorbit despre Domnul de atunci, cu lacrimi, cu căldură, cu putere, în aşa fel încât vibrau toate sufletele ascultând Cuvântul lui Dumnezeu.
Au trecut de atunci peste cincizeci de ani şi mereu am fost când aproape, când departe trupeşte, dar totdeauna sufleteşte în slujba Domnului nostru. El a lucrat mai mult ca noi toţi. Şi a suferit mai mult ca noi toţi. Şi a iubit mai mult ca noi toţi. E adevărat că, atunci când am fost duşi departe şi puşi la strâmtorare, el n-a avut parte de această cinste văzută, să sufere pentru Domnul. Dar nopţi întregi la rând, de multe ori, el a fost luat şi dus… şi numai Domnul ştie… căci el şi-a ascuns totdeauna vânătăile şi lacrimile, şi suferinţele pe care le-a îndurat, şi ranele pentru Numele Domnului Iisus.
Acum el este la Domnul. Ce sărbătoare trebuie să fi fost alaltăieri în cer, când fratele Petru a intrat pe porţile măreţe ale Ierusalimului Ceresc! Binecuvântăm pe Domnul pentru astfel de suflete sfinte.
Eu n-am vrut să vorbesc acum. Am păstrat mai la urmă un cuvânt în care aveam şi eu de spus nişte adevăruri cu privire la nunta de după înmormântare. Fratele Petru sărbătoreşte o nuntă strălucită după înmormântarea aceasta. Am mai vorbit undeva, cândva despre nunta de dincolo de cimitir. E un moment minunat în care noi trebuie să ne reamintim aceste adevăruri. Şi [vom păstra un moment de reculegere], după îndemnul surorii noastre care ne-a trimis acest bileţel şi după aceste câteva scurte cuvinte cu privire la viaţa lui şi la sfârşitul lui, despre care vom mai vorbi nu numai noi astăzi; vor mai vorbi şi alţii mulţi, mulţi, până când Domnul Iisus va veni, când El Însuşi va încununa aceste vorbiri cu mărturisirile Lui strălucite în faţa Tatălui şi a îngerilor Săi. Pentru că despre puţini mărturisitori ai Săi va putea spune Domnul Iisus în ziua aceea cuvintele minunate pe care le va spune despre fratele nostru Petru Popa.
Sora a spus că ar dori să păstrăm toţi un moment de reculegere în amintirea trecerii lui la Domnul, cum se obişnuieşte totdeauna când dispar din mijlocul nostru luceferii aceştia minunaţi, care răsar dincolo, în lumea veşnică. Mereu se adaugă alte şi alte nume binecuvântate la numele sfinţilor noştri înaintaşi care au trecut în veşnicie şi care strălucesc acum cu o strălucire veşnică în faţa lui Dumnezeu, în cerul celălalt, care se vede de dincolo. Alături de Părintele Iosif, de fratele Marini, de părintele Vasile, de părintele Vladimir, de fratele Popa Petru şi de alţi mulţi, mulţi fraţi binecuvântaţi şi surori neuitate s-a adăugat el astăzi. Şi împreună cu ei, se roagă să ajungem şi noi credincioşi. Şi Lucrarea lui Dumnezeu, după sfânta Sa înştiinţare din Apocalipsa, are parte de multe binecuvântări datorită rugăciunilor celor sfinţi, care se înalţă ca tămâia totdeauna înaintea Tronului de Har ceresc.
Eu zic că nu numai un moment; ci zic că totdeauna peste noi va pluti această reculegere sfântă. Pentru că, dacă noi ne împărtăşim de atâtea binecuvântări, cea mai mare parte din ele, fără să ştim, sunt şi urmarea răbdării, rugăciunii, ostenelii, stăruinţelor şi exemplului minunat care ne-au rămas şi ne va rămâne pentru noi totdeauna viaţa şi lupta sfântului nostru frate Popa Petru.
La numărul mormintelor minunate care se presară tot mai multe peste pământul patriei noastre şi la numărul numelor minunate care se înalţă tot mai strălucitor în cerul nostru, deasupra noastră, se adaugă şi acest mormânt. Poate că va trebui să ne amintim în fiecare zi de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi de faptele deosebite şi de o cinstire deosebită pe care din an în an s-o trecem unii altora, în amintirea vieţii şi jertfei scumpului nostru frate Popa Petru. Dacă la Rusalii ne adunăm la Sibiu, după cuvântul Părintelui, sau de 12 februarie, în amintirea trecerii lui la Domnul, poate că ar fi potrivit, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cu a căror viaţă s-a asemănat aşa demult viaţa fratelui nostru, să ne facem obiceiul – care putem şi când putem – să cercetăm şi mormântul lui cu o lacrimă, cu o floare şi cu un moment de reculegere în amintirea luptei frumoase şi a pildei frumoase pe care ne-a lăsat-o el ca credincios al Bisericii şi credinţei noastre în Oastea Domnului, ca cetăţean şi om harnic şi vrednic în mijlocul poporului nostru, după pilda şi îndemnul înaintaşilor noştri care au vrut să creştem oameni harnici, oameni cinstiţi, oameni vrednici în toate privinţele. Altă pildă mai frumoasă în timpul [nostru] n-am văzut ca viaţa fratelui nostru. (…)
În anul acesta, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pentru prima dată în viaţă a zis el: „Doresc să-mi sărbătoresc anul acesta şi eu ziua numelui meu. Poate că este cea din urmă sărbătoare pe care o mai petrecem împreună”. El a presimţit… Omul acesta a fost înştiinţat de Dumnezeu.
De aceea se cuvine ca şi noi, pătrunşi de acest gând şi simţământ, slăvind pe Dumnezeu, să-L rugăm pentru odihna fericită a fratelui nostru şi pentru răsplătirea veşnică a tuturor jertfelor şi ostenelilor sale; şi ale tuturor celorlalţi fraţi ai noştri sfinţi care au trecut în veşnicie. Şi să-L rugăm pe Domnul să ne dea şi nouă o credinţă şi o umblare, şi o trăire, şi o mărturisire strălucită, de acelaşi preţ cu a lor. Amin.