Preot Iosif TRIFA, «Citiri şi tâlcuiri din Biblie»

adam si eva cu marulEste cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amin­te şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva.

Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri“.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul…

„Şi a văzut femeia că bun este rodul pomului la mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi cum că frumos este a cunoaşte binele şi răul. Şi luând din rodul pomului, a gustat şi a dat şi bărbatului să guste…“
Adică vedeţi, în faţa lui Adam şi a Evei şarpele dia­vol a pus ispita ochilor şi vorbe de înşelăciune şi minciu­nă. Să luăm aminte că diavolul înşeală şi azi tot aşa. Pe fiecare patimă, diavolul o pune în faţa omului cu ispita gustării şi cu şoapte de înşelăciune. Şi o pune şi cu un început mic, cu un măr, c-apoi ştie el, diavolul, că după acest început urmează cele multe.

Spre pildă, patima furtului: diavolul o pune în faţa omului mai întâi cu un lucru mic şi neînsemnat, cu un măr, un ac… Omul se înfioară mai întâi de această ispită. E ceva ce parcă-l opreşte şi parcă îl mustră. E glasul Domnului, e porunca Domnului. Însă atunci îndată vine satana cu şoapta: „Ia-l, nu te teme, că nu ţi se întâmplă nimic… alţii fură şi lucruri mari… Da’ ce-i un măr?… Doar n-a pus omul apă la rădăcina pomului“. Dacă omul ascultă şoapta diavolului, apoi, mai departe, are un lucru uşor, căci a doua oară omul nu mai aşteaptă atâta îmbietură. Patima şi diavolul îl biruie mereu, până ajunge, de la un ou, să fure un bou…

Aşa e, spre pildă mai departe, patima beţiei. Diavolul pune şi această patimă în faţa omului cu un „măr“ mic, cu un păhărel de băutură, şi apoi îi şopteşte: „Gustă, omule, gustă, omule, numai o dată, să vezi cât e de bună…“ Când omul se împotriveşte, satana începe cu şoaptele: „Da’ ce, numai tu să nu bei, când toată lumea bea şi îşi uită de necaz cu băutura? Doar nu bei din agoniseala nimănui, ci din munca ta… Că doar pentru asta-i făcută băutura… Da’ ce-i un pahar?…“ Când ai băut cel dintâi pahar, satana se bucură şi răsuflă uşurat, căci mai încolo lucrul lui e uşor. La al doilea pahar, omul nu se mai îmbie, pe al treilea îl cere, iar după alte treizeci şi trei, urmează biruinţa diavolului: dumnezei, preciste, bătăi, desfrânări etc. Patima beţiei începe cu un „măr“, cu cel dintâi pahar, şi se gată cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care i-a ispitit diavolul pe Adam şi pe Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.

Aşa e, spre pildă mai departe, patima desfrânării. Când satana pune mai întâi această patimă în faţa omului, omul se înfiorează. Glasul Domnului îi şopteşte: „Păstrează-ţi curăţia trupească şi sufletească!“. Dar atunci îndată începe şi diavolul cu şoaptele: „Gustă, omule, gustă numai o dată, să vezi cât e de dulce!… Gustă, că doar pentru asta-i făcută lumea, să gustăm din plăcerile ei… că doar nu-i să te faci călugăr…“ etc. Dacă omul ascultă de diavolul şi gustă din această patimă, nu se mai poate opri până când pe urmă se trezeşte că amare sunt foarte urmările ei şi se vede cufundat în pieire trupească şi sufletească.

Toate patimile încep cu un „măr“ mic şi pe urmă se gată cu pieire trupească şi sufletească. Diavolul are pentru fiecare patimă şi pentru fiecare om câte o şoaptă de înşelăciune.

Acesta e cel dintâi înţeles al căderii lui Adam şi a Evei: să afli că şi tu eşti un înşelat şi căzut, iar după ce ai aflat acest lucru să se trezească şi în tine – ca odinioară în Adam şi în Eva – cunoştinţa păcatului. Să afli că eşti un pierdut, că eşti un căzut în adâncul răutăţilor şi singur nu te mai poţi ridica. Să afli că din această stare te mai poate ridica numai Cel făgăduit că va „zdrobi capul şarpelui“, Iisus Mântuitorul. Pe acest Iisus să-L doreşti şi să-L primeşti ca pe un Mântuitor al tău, ca pe unul ce a venit în lume să te scape şi pe tine din pieire. Să te predai cu totul acestui Mântuitor, să te renaşti cu El în peştera din Vifleem la o viaţă nouă, să te botezi cu El în râul Iordan, să te răstigneşti cu El pe Golgota, ca omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu El, ca să mori faţă de păcat şi să învii cu El la o viaţă nouă (Rom., cap. 6).

Păcatul strămoşesc l-a şters Mântuitorul pe crucea de pe Golgota, dar urmările acestui păcat stăruie în noi. Ele sunt firea cea vechea pe care o simţim în noi: aplecarea omului spre pofte, patimi şi păcate. Această fire o putem birui numai cu darul ce l-a adus în lume Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă.

Această fire o putem birui numai cu întărirea omu­lui nostru cel duhovnicesc.

Taina mântuirii sufleteşti stă în aceea ca omul cel duhovnicesc să-l biruie pe cel lumesc, omul cel nou să-l biruie pe cel vechi, duhul să biruie carnea (Rom. 8, 1-14).

L-ai primit tu, cititorule, pe acest Mântuitor, ca să poţi birui firea cea veche, urmările păcatului strămoşesc şi înşelăciunea diavolului?