Fiul-cel-pierdut-20Sfântul TEOFAN ZĂVORÂTUL,
19 februarie 1861

În duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a învăţat smeritele simţăminte de căinţă prin care e atrasă milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea să ne ridice la hotărârea însufleţită de a merge, părăsind păcatul, pe calea dreaptă către Tatăl Cel Ceresc.
Pentru aceasta, în pilda despre fiul risipitor ea ne înfăţişează pe de o parte starea amară a păcătosului căzut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria şi tihna în care este primit de Tatăl Ceresc cel ce se pocăieşte.
Să urmărim căderea şi ridicarea acestui păcătos. Cu greu se va găsi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de faţă, care să nu îşi recunoască propria sa istorie, în trăsăturile ei întunecate sau în cele luminoase. Întoarceţi-vă cu gândul la vremea când, anul trecut, am postit, ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. În ce stare fericită era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se părea totul: şi în sine, şi în jurul său, şi deasupra sa, şi în depărtarea trecutului, şi în adâncul viitorului! Ce linişte împărăţea pe tărâmul inimii! Ce rânduială se înstăpânise în viaţa noastră, ce cuviinţă în gândurile noastre şi ce tărie în împlinirea hotărârilor bune! Ce râvnă aveam de a căuta numai pe Dumnezeu şi de a umbla fără abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se părea că nimeni nu-i mai fericit ca noi, şi ne spuneam: „Niciodată nu vom trăda viaţa îndreptată pe care am început-o acum, ca să nu pierdem această bucurie şi ca să fim întotdeauna ai Tatălui Ceresc, a Cărui atingere a dreptei Sale purtătoare de grijă o simţea atât de puternic atunci inima noastră”.
Ce fericiţi, cu adevărat, sunt cei ce au rămas cu fapta, chiar dacă nu deplin, în aceste bune aplecări şi făgăduinţe făcute în faţa conştiinţei!
– Dar toţi sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiţi-vă! Iată, a trecut postul, care-l înţelepţeşte şi cuminţeşte pe om, şi au venit luminatele sărbători; după acestea a urmat anotimpul cel înflorit şi zâmbitor. Ne-am îngăduit o anumită destindere, ca şi cum am fi avut dreptul la odihnă după nevoinţa vieţii aspre pe care o duseserăm până atunci.
Să ne dedăm plăcerilor cu totul – nici prin gând nu ne trecea. La început am vrut numai să ne plimbăm puţin, fară a ne gândi la ceea ce urmează. Această primă distracţie a lăsat, însă, o urmă vădită în suflet şi a clătinat destul de mult rânduiala cucernică ce se statornicise în noi. Râvna pentru o viaţă aspră a slăbit şi gândul ne fugea adeseori la nevinovata plăcere pe care o gustasem. Am mai părăsit din îndeletnicirile evlavioase cuvenite – nu fară a ne fi dat seama, dar fară frângerea de inimă cuvenită – şi îndată ce s-a ivit prilejul, iarăşi distracţii şi plăceri. De acum ne-am distrat mai cu îndrăzneală; şi dacă gândurile bune veneau să ne facă serioşi, le respingeam cu îndrăzneală, ca pe nişte gânduri venite la vreme nepotrivită.
Roada? întuneric şi tulburare. Simţeam ce greutate şi strâmtorare este în pravila de viaţă evlavioasă pe care am luat-o asupră-ne, şi deseori ne venea în gând: „Ce-ar fi s-o părăsim? Lasă că o să vină iar vremea bineprimită şi vom începe din nou să lucrăm Domnului, iar acum să ne mai destindem puţin”. Şi a urmat destindere după destindere! Între timp, patimile cu care eram obişnuiţi au ridicat capul şi au început obişnuita lor împreună-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degrabă au înnodat iarăşi legătura! În faţa gândurilor pătimaşe nu a mai fost, curând, nici o împotrivire. Ne-am îngăduit să ne îndulcim şi de obiectele, şi de lucrările patimilor. Îndulcirile de ele au clătinat voinţa.
Desele repetări ale acestui mecanism înăuntrul nostru au născut înclinarea spre păcatele dinainte; a avut loc învoirea cu păcatul – şi căderea lăuntrică s-a săvârşit! Îndată ce s-a ivit prilejul, căderea s-a săvârşit şi cu fapta. În continuare, cădere după cădere – şi totul, atât înăuntru, cât şi în afară, a ajuns la întocmirea păcătoasă dinainte. Neorânduiala duhovnicească era deplină – şi ne făcusem asemenea fiului risipitor când el, risipindu-şi toată averea departe de tatăl său, păştea porcii şi se hrănea cu mâncarea lor.
Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compară ce este acum în tine cu ceea ce era: întristează-te şi plângi! Ce luminos era totul – iar acum, întuneric de jur împrejur: toate dumnezeieştile idei curate şi adevăruri mântuitoare parcă au fost furate şi nu vin în minte – iar când vin, par foarte greu de înţeles.
Ce bucurie era pentru noi să mergem la biserică – iar acum, din tot ce e bisericesc parcă adie un vânt rece; atunci nu ne mai venea să ne despărţim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cât ne ţin picioarele. Pe dinafară, poate că nu ne-am schimbat; însă pe dinăuntru, tristeţea şi urâtul rod inima – şi nici un fel de mângâieri nu pot alina tânjeala aceasta lăuntrică, ce nu cunoaşte nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a căzut şi le încearcă pe pielea sa – ba poate că acesta le cunoaşte şi le încearcă mai mult decât poate descrie în cuvinte cel ce priveşte dinafară.
Dar tu, sărmane suflete, oare te vei da fară întoarcere pe mâinile căderii tale? Şi dacă ai urmat fiului risipitor în cădere, oare nu-i vei urma şi în ridicare? Vino-ţi în fire! Priveşte ce pustiire este acolo unde te afli, ce sărăcie în toate şi câtă neorânduială!
Oare aceasta este frumuseţea cu care ai fost împodobit tu când ai fost zidit şi cu care te-a împodobit Domnul, pe deasupra, şi când te-a răscumpărat? Oare se cuvine ţie, care eşti chipul lui Dumnezeu, să te târăşti pe jos şi să te tăvăleşti în necurăţii? învie-ţi în minte amintirea vredniciei tale şi caută să o refaci! Nu te uita dacă legăturile tale dinafară [relaţiile exterioare] stau bine. Nu aceste legături au preţ, ci veşnicele tale legături cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui. Iar acestea în ce stare se află, ia cugetă?! Gândul la Dumnezeu te umple de frică – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului.
Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alături de ceata îngerilor şi sfinţilor: poţi să stai lângă ei? Bineînţeles că nu. Dar aşa se cuvine să fim eu şi cu tine, care am fost chemaţi la împreună-vieţuirea cu Sfinţii şi numiţi casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei rămâne aşa şi nu vei avea râvnă să pui în rânduială aceste legături (cu Dumnezeu şi Sfinţii) care s-au stricat? Grăbeşte-te s-o faci, sau vei pieri!
Azi-mâine vine moartea. Când vom închide ochii ni se va închide şi uşa milostivirii lui Dumnezeu, dacă nu ne vom îngriji să intrăm prin ea mai înainte de a muri.
Şi atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi povestit în cuvinte! Deci nu mai amâna! Iată că se apropie vremea bineprimită a sfântului post. De acum hotărăşte-te să te foloseşti de el spre mântuire şi să te pregăteşti pentru aceasta. Scutură şi întărâtă în fel şi chip râvna pentru mântuire, care a adormit în tine, folosind toate mijloacele care au fost lăsate libertăţii tale de către harul atoateorânduitor al lui Dumnezeu.
Iar Domnul e aproape! El aşteaptă numai să spui: „Sculându-mă, voi merge”! Şi mai înainte de a te apropia tu de El, El te va întâmpina şi te va cuprinde în braţele părinteşti ale iubirii Sale. Uită-te câţi robi care îi slujesc locuiesc deja în casa Lui! Şi între ei câţi nu sunt care au căzut în acelaşi chip ca tine! Priveşte: uite-o pe Magdalena, uite-l şi pe Zaheu, uite-o. şi pe Maria Egipteanca, uite-o pe Pelaghia şi uite-i şi pe ceilalţi, cărora nici nu este număr. Deci nu te deznădăjdui nici tu; însă nici nu întârzia.
Nu va mai pomeni fărădelegile tale Domnul, şi de bucuria întoarcerii tale, care va veseli tot cerul, îţi va da înapoi tot ce ai pierdut. Ştii şi tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceaţa întoarcerii, uşurinţa ei şi roadele ei mângâietoare.
Ai avut nefericirea să cazi din nou? Grăbeşte-te să te fericeşti cu o nouă ridicare. Oricât ar cădea cineva, Domnul îl primeşte cu dragoste atunci când se ridică. Dar dacă omul se aruncă în noroiul păcatelor şi se leagă cu plăcere de această soartă, îl va arunca, îl va lepăda şi Domnul – şi cine ştie dacă îşi va mai aminti de el vreodată? Deci trezeşte aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: şi El va veni, şi te va ridica chiar El; îţi va da mâna Sa cea atotputernică şi te va scoate din adâncul în care te cufunzi.
Nu amâna prilejul să te foloseşti de măsura îndelungii răbdări a lui Dumnezeu ce a rămas încă pentru tine şi întrebuinţează toate mijloacele ca să te însufleţeşti spre osteneala pocăinţei. Adună împrejurul inimii tale toate adevărurile care te pot îmboldi la pocăinţă – şi din cer şi de pe pământ, şi de acum şi din viitor – ca să te ridici în cele din urmă până la hotărârea de a spune: „Sculându-mă, voi merge”!
Şi apoi scoală-te şi mergi! Mergi la Părintele Ceresc, Care te aşteaptă – şi nu numai că te aşteaptă, ci te şi caută, şi se îngrijeşte în fel şi chip ca să te întorci, arătându-Se gata să fie ajutătorul Tău în această lucrare ostenicioasă şi hotărâtoare pentru tine.
Acest lucru să ni-l dorim şi noi acum unii altora, fiecare în ce cădere – mai mare sau mai mică – s-ar afla; să ni-l dorim unii altora şi să ne îndemnăm unii pe alţii ca să ne întoarcem la Tatăl nu câte unul, ci toţi odată, şi să devenim una cu El, şi cu toată casa Lui, şi cu toată împărăţia celor care sunt mântuiţi, fericiţi, şi vor rămâne fericiţi în veci. Amin!

(din Predici – Sf. Teofan Zavoratul)

Sursa: aici