Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ
Iuda deci a luat ceata ostaşilor şi pe aprozii trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de farisei şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme.
După cum Mântuitorul urma calea lui David, tot aşa Iuda urma calea lui Absalom.
După cum fiul răzvrătit urmărea pierzarea marelui său părinte, tot aşa ucenicul răzvrătit urmărea pierzarea marelui său Dumnezeu şi binefăcător.
Păcatul lui Iuda, asemeni păcatului lui Absalom, izvorâse tot din mândrie şi lăcomie.
Mândria era păcatul care îi rodea lui Iuda sufletul de fiecare dată.
Preţuirea de care se bucura Domnul, dragostea cu care era înconjurat El, dărnicia cu care era ajutat de către cei ce-L iubeau, respectul cu care era ascultat şi cinstea ce I se dădea, toate acestea l-au făcut adeseori pe Iuda să nu mai poată de gelozie, de mânie şi de ciudă.
Când Maria I-a turnat Domnului mirul cel scump, Iuda n-a mai putut răbda să nu zică: Ce risipă zadarnică! Păcat, nu se merita! Cu cât era mai bine să mi se fi dat mie acest mir, să-l vând… Eu mă pricep la preţuri; mă pricep la vânzări… Aş fi primit pentru el atâţia arginţi… Şi cu ce este Iisus mai talentat ca mine? va fi gândit el. Oare eu nu predic, oare eu nu vindec, oare eu nu fac minuni, oare eu nu sunt cineva?
Când, acum de curând, la intrarea în Ierusalim, Iisus mersese în fruntea unui mare număr de oameni care Îi cân¬tau şi Îl lăudau, Iuda trebuie să fi spus cuvinte şi mai grele. Dar atunci nimeni n-a mai stat să asculte la ce zice el.
Se poate însă că gândul lui să se fi fost rupt chiar atunci şi planul vânzării să se fi hotărât chiar în ziua triumfului lui Hristos. Cine poate şti ce zace într-o inimă ascunsă şi rea?
Iar sufletul lui ambiţios a primit cu plăcere gândul pe care Satana i l-a pus în inimă (Ioan 13, 2), gândul înlăturării lui Iisus, ca să ajungă el mai mare în ceata celorlalţi.
Se poate că Iuda, dorind întâietatea, să fi căutat ca lumea să-l vadă mereu în frunte, pe lângă Domnul, spre a le arăta tuturor ce mare importanţă are el. Că după Iisus sau poate chiar alături de El, Iuda este cel care ar putea avea întâietatea între ucenici.
Având puterea pe care Domnul i-o dăduse şi lui asupra duhurilor necurate şi a vindecărilor, a cunoaşterii Scrip¬turilor şi a învăţării mulţimii, desigur că se va fi încrezut şi va fi urmărit să tragă toate foloasele pe care i le putea asigura această demnitate şi această dumnezeiască putere.
Închipuindu-şi că toate acestea sunt primite pe merit şi că nimeni nu i le mai poate lua sau contesta – n-a fost greu să se creadă deopotrivă cu Domnul. Şi să înceapă a-L privi ca pe un rival nesuferit, de care trebuia să scape în curând, spre a-I lua el locul, deplin.
Pe ceilalţi ucenici, credea el că uşor îi stăpâneşte prin viclenia şi prin isteţimea lui,
pe popor îl va cuceri prin talentele sale,
cu mai-marii se cunoaşte bine, prin relaţiile pe care le are şi pe care şi le poate pregăti,
aşa că nimic nu-l poate împiedica să ajungă el împărat, aşa cum voise poporul să-L vadă pe Domnul, dar El nu voise (Ioan 6, 15).
Se poate foarte uşor să se fi încuibat astfel de gânduri în sufletul lui Iuda.
Astfel a devenit el unealta diavolului, pârâşul adunării şi vânzătorul lui Dumnezeu.
Vrăjmaşii Domnului îi vor fi făcut astfel de promisiuni, folosindu-se de ambiţia lui oarbă şi nebună, în scopurile lor.
De multe ori poate el se va fi consfătuit cu ei cum să facă; dar, orbit de ambiţie, el nu-şi dădea seama că dispreţul şi sila cu care era privit şi instruit de către ei era adevărata lor părere despre el.
Trufia este soră cu nebunia. Aşa că, cel ce o are pe una, o are neapărat şi pe cealaltă.
Altfel trufia nu l-ar fi prăbuşit aşa de sigur şi aşa de repede pe totdeauna.
Şi iată-l acum pe Iuda fericit, în fruntea răufăcătorilor Domnului.
Ce bine credea el că-i merge acum!
Cum se credea el de isteţ în planul lui!
Ce sigur era că i-a făcut pe cei mari uneltele sale, spre a-şi ajunge el scopul său.
A şi ajuns conducătorul unei gloate mari. El are acum sub comanda lui o mulţime de oameni înarmaţi (Matei 26, 47; Marcu 14, 43).
Cu câtă trufie trebuie să fi mers el în fruntea lor (Luca 22, 47)!
Cu câtă satisfacţie satanică Îi va fi zis el Domnului: „Plecăciune, Învăţătorule“ (Matei 26, 49)!
Şi cu câtă silă trebuie să-L fi sărutat!
O suflete de frate, ucenic apropiat al lui Hristos sau al unui ucenic apropiat al lui Hristos,
te rog cu lacrimi şi cu cutremur, îngrozeşte-te ori de câte ori se ridică în inima ta un gând de mândrie sau în adunarea ta, un îngâmfat nesupus,
un lăstar de simţământ pretenţios,
vreo închipuire de merit personal,
sau de laudă cu talantul şi talentul tău,
ori o pretenţie de întâietate faţă de fraţii tăi,
ori un gând de invidie faţă de învăţătorul tău,
şi ia bine seama, căci de la acestea şi până la prăbuşire, nu-i decât un pas foarte mic, pasul lui Iuda.
Atunci nebunia trufiei te va nimici sigur şi repede.
Iuda spânzurat să ne fie totdeauna o înştiinţare tuturor. Dar, mai ales, fiilor nerecunoscători şi ucenicilor geloşi şi încrezuţi.
Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă Ţie!
Cu inimile pline de cutremur, Te însoţim, Doamne Iisuse, şi ne doare atât de mult prăbuşirea acestui ucenic, care a fost atât de înzestrat cândva, dar care acum a devenit un demon.
Te rugăm, Doamne Iisuse, nu lăsa în inimile noastre să încolţească nimic rău, ci păstrează-ne în smerenie şi în înfrânare la picioarele Tale,
spre a nu cădea niciodată din dragostea Ta, căci iată, cine cade în felul acesta nu se mai ridică niciodată, ci se pierde sigur şi grabnic, pe totdeauna.
Amin.