GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Dar, venindu-si în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!»

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul Iubirii, prin păcat, însă, experiază moartea. Omul ce trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: „Într-adevar am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipsesc de hrana cea mântuitoare”(Din canonul de la Utrenie, joi, săptămâna a 3-a a Poatului Mare). «Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă».

Întru sine venind. Fiul cel nemântuit “atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va  înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă” (Teofilact al Bulgariei Erminie la Evanghelie după Luca).
Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiu, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau indestulaţi cu pâine.

În Casa părinteasca „argaţi, adică slugile plătite, sunt aceia care prin sudoarea pocăinţei şi a smereniei recâştigă ca o plată mântuirea. Fii sunt aceia care se supun poruncilor lui Hristos din dragostea lor pentru Acesta, precum a spus şi Domnul: Cel ce Mă iubeşte poruncile Mele le va ţine (loan 14, 21)” (Sf. Grigore Palama Omilia a treia). Constată, deci, fiul risipitor: „Câţi argaţi ai tatălui meu au nu numai hrană pentru suflet dar şi dulceaţă duhovniceasca – pentru că aceasta înseamnă îndestularea … în timp ce eu, fiul, mor de foame!” (Eftimie Zigabetul Erminie la Evanghelie după Luca).

Când conştientizează toate acestea, fiul risipitor plânge amar pierderea iubirii părinteşti: «Vai mie, ce am păţit, nenorocitul! Am pierdut toate cele bune! Prin neatenţia mea mam depărtat de Dumnezeu, m-am lipsit de Paradisul dulceţii sufleteşti, m-am despărţit de Sfintii lngeri. Cel ce era mai înainte îtnpăratul zidirii se află acum rob al păcatului»„:(Slava de la vecernia Duminicii Brânzei).

Cunoştinţa păcătoşeniei este primul stadiu al pocăinţei. “Cel ce a păcătuit înţelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăieşte şi nu mai făptuieşte din nou păcatul”, Într-adevăr, ”cunoştinţa căderilor noastre precede pocăinţa, iar această situaţie este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea şi proorocul David spune către Dumnezeu: Miluieşte-mă, … că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoştinţa păcatului său atrage mila divină”(Sf. Grigore Palama Omilia 28).

***

Când Cuvioasa Maria Egipteanca trăia în întunericul păcatului, s-a dus la Ierusalim la marele praznic al Sfintei Cruci şi încerca să intre în sfântul locaş al Invierii. A sirnţit atunci o putere nevăzută ceo îimpiedica neîncetat să intre. Dacă a încercat de multe ori, s-a retras putin a stat într-o margine în curtea bisericii.

Să ascultăm în continuare cum istoriseşte ea însăşi cuviosului Zosima „Atunci am simţit înlăuntrul meu pricina pentru care mă împiedică să văd Sfânta Cruce a Domnului. Căci cuvântul mântuitor a atins ochii inimii mele şi mi-a arărat că necurăţia faptelor mele era cea care îmi închidea intrarea. Am început deci să plâng şi să mă tânguiesc lovindu-mi pieptul şi strigând din adâncul inimii”. În continuare Cuvioasa a făgăduit Născătoarei de Dumnezeu că dacă o va învrednici să se închine Sfintei Cruci va părăsi lumea şi se va îndrepta într-acolo unde îi va arăta Preasfânta. După aceasta, spuse Cuvioasa, „mă duc la intrarea sfântului locaş şi toată puterea aceea care mai înainte mă oprea acum îmi deschidea calea… Astfel m-am aflat înăuntru şi m-am învrednicit să mă închin făcătoarei de viaţă Cruci. Am văzut tainele lui Dumnezeu şi am simţit că Domnul este dispus oricând să primească pocainţa noastra”(Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca). Cunoştinţa păcătoşeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii şi a inaugurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: «0, Cuvioa Maria, mai întâi te împiedica de la vederea preasfintelor  taine miasmul îtinăirilor ce purtai, însă,de Dumnezeu înţeleţită, simţământul tău şi cunoştinţa faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către ce1e înalte.»(De la vecernia Duminicii a 5-a din Postul Mare)

***

Conştiinţa păcatelor ce am făptuit lucrează întoarcerea noastra la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viaţa noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinţii Părinţi spun: “Pocăinţa însearnnă să-şi cunoască cineva păcatele sale” (Sf. Simion Noul Teolog, Cuvântul 67).

La fel de important pentru traseul pocăinţei este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus:  Fără Mine nu puteţi face nimic (loan 15, 5). De aceea, conform Avva Isaac, „fericit este omul care-şi cunoaste boala sa spirituală. Căci cunoaşterea aceasta se face temelie şi rădăcină, şi început oricărui lucru bun” (Avva Isaac, Cuvântul 21).

În continuare mila lui Dumnezeu umbreşte omul şi acesta îşi începe călătoria sa spre Părintele său cel bun şi de oameni iubitor.

Pocăinţa, este întoarcerea la Dumnezeu

«Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc flul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!»

După cunoştinţa păcatelor urmează hotărârea de întoarcere către Casa părintească şi mărturisirea noastră către Părintele ceresc. Aceste două fapte sunt esenţa Tainei pocăinţei şi a mărturisirii. Fiul risipitor din parabola, “din moment  ce a pierdut înfierea şi în mod voit a plecat din patria sa cea sfântă şi apoi a căzut în foamete, se acuză pe sine, se smereşte şi se pocăieşte spunând: voi ridica si mă voi duce la tatăl meu, voi cădea la picioarele lui şi-i voi spune: Părinte, am cătuit faţă de c r şi înaititea ta„. Căci spune „dacă am părăsit cele cereşti, am păcătuit faţă de ele … preferând tărâmul  foametei în locul patriei mele, cerul”( Grigorie Palama Omilia a treia).

Fiul risipitor cugetă: „Mă voi întoarce la tatăl meu şi-i voi spune: Părinte, am. păcătuit la cer şi înaintea ta. Îmi sunt suficiente cuvintele acestea pentru a mă  mântui. Îmi este suficientă chemarea numelui tatălui meu. Nu este cu putinţă ca tatăl să audă strigarea mea: “Părinte şi să nu se arate ca un adevărat părinte în faptă. Nu este eu putinţă să audă „am păcătuit” şi să nu-mi dea iertarea pentru păcatele mele. În orice caz mă va milui acum când mă pocăiesc, din moment ce nu m-a pedepsit atunci când păcătuiam”(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola fiului risipitor).

***

Pericolul ce există după cunoştinţa stării noastre este deznădejdea. Fiul cel risipitor însă nu a deznădăjduit conştientizând situaţia sa, ci s-a întors la părintele cel mult iubitor, „căci avea nădejdea vie că-l va ierta părintele său (Sf. Nicodim Aghiorotul, Exerciţii spirituale). Dacă tânărul ar fi deznădăjduit şi nu s-ar fi întors la părintele cel iubitor de oameni cu siguranţă ar fi murit de foame.

Deznădăjduirea este cea mai puternică armă a diavolului. Lucrul cel mai tragic nu este să cadem în păcat, ci să nu ne mai ridicăm din cădere. Proorocul Ieremia se întreba: Nu cumva cel ce a căzut nu se ridică, iar cel ce a plecat nu se întoarce? Fiul cel nemântuit era deja fiu al lui Dumnezeu când a căzut în păcat. Şi a ajuns „la limita extremă a nenorocirilor. Tânărul nobil, bogat şi liber să se găsească într-o situaţie mai rea şi decât a  slugilor, a străinilor şi a argaţilor. Însă iarăşi s-a întors în starea lui cea dintâi şi s-a bucurat din nou de slava cea dintâi” „(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola fiului risipitor).

Pocăinţa este dar al lui Dumnezeu ce nu ne lasă să ne pierdem nădejdea. „Pocăinţa este întoarcerea din nou la Hristos şi la viaţa conformă cu voia Sa. Deci, chiar dacă cineva a făptuit un păcat de moarte, dacă îl va scoate din suflet şi se va depărta de el şi se va întoarce la Domnul în faptă şi cu adevărat, să aibă atunci curaj şi mare nădejde, căci nu va eşua în a dobândi viaţa veşnică şi mântuirea”( Sf.Grigorie Palama Omilia 57,10).

Dumnezeu prin gura profeţilor Săi cheama pe toţi oamenii ce s-au depărtat de la El: Întoarceţi-vă la Mine, iar Eu voi întoarce către voi... Întoarceţivă şi lepădaţi-vă de toate fărădelegile voastre ... şi faceţi-vă inimă nouă şi duh nou (Zaharia 1,3 si Iezechiel 18, 30 si 31). Aceasta este dorinţa puternică a Domnului, întoarcerea noastră. „Domnul se milostiveşte mult de noi şi cu răbdare aşteaptă când ne vom întoarce la Dansul, pentru a nu ne ruşina la ziua Judecăţii. Deci, cum să nu vrem toţi să venim către Domnul cu toată fiinţa şi să-L iubim numai pe Acesta şi nimic altceva afară de Dânsul?” (Cuv. Macarie Egipteanul, Omilia a, 16,).

Dumnezeu Cel iubitor de oameni, arătându-şi dragostea Sa pruncilor Lui ce s-au depărtat, deschide calea întoarcerii. Multe pilde  sripturistice  învaţă că “Domnul a dat ocazia pocăinţei tuturor celor ce au vrut să se întoarca la Dânsul?”( Sf. Clement al Romei, I Către Corinteni 7,5). Ceea ce trebuie este să vrem să ne întoarcem la Domnul. Acela rnu  numai că doreşte întoarcerea noastră ci şi dăruieşte harul Său ca să ne fie împreună lucrător în pocăinţă. Căci „nici măcar cel îndrăgostit nebuneşte nu-şi doreşte iubita în asemenea măsură în care Dumnezeu iubeşte sufletul ce vrea să se pocăiască?”( Avva Nil, Epistole 3).

Sfântul Hrisostom ne dă exemplul Pelaghiei (prăznuită pe 8 octornbrie) care s-a schimbat din femeia preacurviei în omul ce a atins înalte măsuri ascetice: „A vrut, s-a schimbat, a primit harul lui Dumnezeu ăi a alergat către ceruri. Cu toate că nu exista ceva mai rnurdar şi mai ruşinos decât ocupaţia sa de teatrină totuşi, după  aceasta prin înfrânarea cea peste măsură a întrecut multe alte femei sfinte. Iar dacă s-a îmbrăcat în sac spre arătarea faptului că a luat hotărârea pocăinţei, şi-a trăit tot restul vieţii in nevoinţă. Din momentul în care s-a învrednicit împărtăşirii cu preacuratele Taine, a arărat un zel pe măsura harului ce primise, iar aceasta până la  adormirea ei” ( Avva Nil, Epistole 3).

Părinte, am păcătuit la cer şi înaititea ta. „Am păcătuit la cer, adică faţă de Sfinţii ce se află în ceruri şi a căror viaţă este cerească. Am păcătuit şi faţă de Tine ce locuieşti împreună cu Sfinţii Tăi”( Sf.Grigorie Palama ,44A). Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. “Deoarece am căzut din rânduiala cea dintâi, cea a fiilor, fă-rmă atunci cel puţin vrednic de rânduiala cea de-a doua, a argaţilor, a celor plătiţi, numai nu mă alunga definitiv. Cuvânt foarte implorator şi capabil să mişte inima părintească” (Eftimie Zigabenul, 1025D).

Fiul risipitor a luat hotărârea să se întoarcă la părintele său, din moment ce încercase în faptă ce a pierdut plecând departe de Acesta. Părintele iubitor de oameni a lăsat ca copilul său „sa plece în ţară străină, pentru a învăţa prin experienţă, de câtă binefacere se împărtăşea rămânând în casa sa. Deci, cel nemântuit, cel ce trăia în fărădelegi din fapte a învaăţat cât de rău este să piardă cineva casa sa părintească şi s-a întors”(loan Gura de Aur, PG 49, 283).

Hotărârea omului de a se întoarce în Casa părintească este hotărârea întoarcerii în locul odihnei lui spirituale: Întoarce-te suflete al meu la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine (Psalm114, 7).