GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Şi, sculânduse, a venit la tatăl său»

Evenimentul întoarcerii celui ce trăia în fărădelegi în Casa părintească este menţionat în pericopa evanghelică prin două cuvinte simple: s-a ridicat şi a venit la părintele său. Hristos nu ne spune nimic despre lupta ce a dat fiul risipitor pentru a pune în faptă hotărârea sa de a se întoarce. Ce ispite l-au razboit? Cumva s-a gândit vreo clipă să rămână definitiv pe tărârnul păcatului? Cumva, deşi luase drumul întoarcerii, avea gânduri ispititoare ce-i spuneau să se întoarcă la păcat? La niciuna din aceste întrebări nu răspunde parabola. Numai cel ce trăia în fărădelege ştie lupta dusă, cuprinsă de cele două cuvinte: Sculânduse a venit. „S-a ridicat din cădere, adică din stăruinţa în păcat, şi a venit, după voia sa, la pocăinţă, la îndreptarea vieţii, la lepădarea de păcat” (Teofan Kerameul, Omilia 17).

Cu siguranţă calea pocăinţei şi mai ales, începutul acesteia, nu sunt deloc uşoare. Omul trebuie să arate hotărâre şi insistenţă în hotărârea sa de întoarcere, iar atunci vine harul lui Dumnezeu şi lucrează cele cu neputinţă la oameni.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru a înlesni hotărârea întoarcerii ne-a dăruit multe feluri de pocăinţă pentru a ne mântui. Spune Sfântul Ioar Gură de Aur: “Sunt multe şi diferite căile pocănţei, pentru a se face mai accesibilă mântuirea noastră. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat doar o cale de pocăinţă probabil am fi apucat să ne justificăm: nu putem urma acest drum, deci nu ne putem mântui. Acum însa Dumnezeu nu ţi-a dat doar o cale, nici două sau trei, ci multe şi diferite, astfel încât, în acest fel să îţi înlesnească urcuşul către ceruri,”(PG 49, 292).

Bineînţeles, prin cuvântul său Sfântul Hrisostom nu ne învaţă să respingemo anume cale de pocăinţă. Pur şi simplu ne îndeamnă să dăm roade de pocăinţă prin modul care se potriveste mai mult caracterului şi posibilităţilor noastre.

a) 0 primă cale de pocăinţă este acuzarea de sine şi mărturisirea păcatelor.  Actul acesta constituie esenţa Tainei Spovedaniei şi este conditie necesară pentru iertarea păcatelor. Te acuzi pe tine însuţi, mărturiseşti propria ta responsabilitate pentru făptuirea  păcatului, iar Dumnezeu te eliberează de păcat. Precum spune Sfântul loan Gura de Aur, “te-ai mărturisit având sentimentul adânc al păcatului făcut, atunci ţi s-a sters păcatul”(Ibidem, 287)..

b) Tânguirea şi lacrimile vărsate pentru păcatele noastre ca un îndoliat, este a doua cale a pocăinţei: „Ai păcătuit? Tânguieşte-te ca un îndoliat şi vei şterge păcatul. Mică osteneală vrea de la tine, iar Acela îţi va da cele mari. Un pretext din partea ta caută pentru a-ţi da comoara mântuirii. Oferă-ţi lacrimile şi Hristos îţi dă iertarea”(Ibidem, 287 şi 298).

Prin lacrimi omul îşi exprimă întristarea sa căci a păcătuit şi a mâhnit pe iubitorul de oameni Dumnezeu. Spune iarăşi Hrisostom: „Suspină adânc atunci când păcătuieşti, nu pentru că vei fi pedepsit, asta nu-i nimic, ci pentru că ai venit în conflict cu Domnul tău Care este atât de bland şi Care te iubeşte atât de mult, încât şi pe Fiul Său îl oferă pentru Tine. Din această pricină să suspini adânc”.

Lacrimile pocăinţei au modul lor specific de exprimare. Păcătosul ce se pocăieşte, tânguindu-se îl imploră pe Hristos să „audă” lacrimile sale: Doamne! (Ps. 38,13). Cuviosul Simeon Noul Teolog scrie: „Niciun om nu s-a curăţit vreodată de păcatele sale, nici nu a devenit sfânt, nici nu a luat Duh Sfant, nici nu L-a văzut pe Dumnezeu sau a cunoseut că a locuit Dumnezeu înlăuntrul său, dacă nu a dobândit mai întâi pocăinţa şi străpungerea inimii, să curgă, adică, neîncetat lacrimile pocăinţei ca dintr-un izvor şi să inunde fiinţa şi să spele sălaşul sufletului.” (Cateheza a 4-a).

Iar Sfântul loan Gură de Aur spune: “Precum după o ploaie puternică vremea se vede curată şi senină, aşa şi prin curgerea lacrimilor pocăinţei vine pacea sufletească şi vremea însorită sufletească, căci se risipeşte întunericul păcatelor. Iar, precum ne-am curăţat cu apă şi cu Duhul Cel Sfânt, aşa ne curăţim din nou prin lacrimile pocăinţei şi prin spovedanie”(PG 57,69).

c) A treia cale a pocăinţei este smerirea. Prin smerire de sine tămăduim sufletele noastre de rănile lăsate de păcat. „Smereşte-te şi ai dezlegat legăturile păcatelor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Smerenia poate să urce sufletul din abisul păcatelor întru înălţimi”(PG 51, 312).

Omul care se pocăieşte vede pe toţi ceilalti oameni ca pe nişte Îngeri, în timp ce pe sine se consideră mai jos decât toată zidirea. Vede doar propriile păcate, iar din această pricină işi desparte propriul sine ca fiind necurat de toţi ceilalti, pe care nu numai că nu îndrăzneşte să-i judece, dar îi consideră Sfinţi.

d) A patra cale, după Sfântul Ioan Gură de Aur, este punerea în faptă a milostivirii faţă de aproapele. Zice Sfântul: „Nu există păcat pe care să nu-l poată curăţi milostivirea, păcat pe care să nu-l poată şterge. Oricare păcat este mai prejos de această virtute ca putere a sufletului. Milostivirea faţă de aproapele este medicamentul cel potrivit pentru fiecare rană”( PG 60, 196). Aceasta este „impărăteasa virtuţilor, care îi înalţă imediat pe oameni în locaşurile cereşti. Dă săracilor astfel încât, chiar dacă tu taci, nenumărate guri vor da mărturie pentru tine. Milostivirea este izbăvirea sufletului.( PG 49, 293-294)

e) A cincea cale este rugăciunea fierbinte ce izvorăşte din adâncurile sufletului: „Să te rogi în fiecare ceas şi să nu te opreşti rugându-te! Atunci Dumnezeu nu va respinge insistenţa ta, ci îţi va ierta păcatele”(PG 49, 297). Sfântul Ioan Gură de Aur aduce imnuri darurilor rugăciunii: ”Rugăciunea este luminare a sufletului, cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, este mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni, doctor al patimilot, pace a sufletului. Aceasta deschide porţile cerurilor”(PG 64, 464C).

Tatăl cel iubitor

«Şi încă departe fiind el, la văzut tatăl său şi I s-a făcut milă şi, alergâid, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat:»

În vreme ce fiul risipitor se afla încă în ţara păcatului, tatăl cel iubitor stătea în poarta casei sale si aştepta întoarcerea fiului. De aceea zice sriptura că l-a văzut de departe. Acelasi lucru îl face şi Dumnezeu pentru oricare dintre noi, când din nesăbuinţă plecăm departe de Dânsul: ,,stă Paărintele şi aşteaptă revenirea ta din rătăcire”, scrie Sfântul Vasile cel Mare (Epistola 46).

Prin păcat fiul cel nermântuit şi risipitor s-a dus în ţara îndepărtată. Când a pornit să se întoarcă la Casa părintească, încă departe fiind, îl vede ochiul părintesc şi se milostiveşte inima părintescă. Dragostea Lui Dumnezeu este nobi1ă, împărătească, vede departe; atat de departe cât s-a dus fiul părăsind Casa părintească. Acolo, pe tărâmul păcătuirii Părintele iubitor urmăreşte cugetele şi faptele fiului Său. Iar când tocmai vede hotărârea aceluia de întoarcere, conlucrează El Însuşi pentru ca fiul Lui să poată pune în faptă hotărârea luată.

Şi încă departe fiind el. Ce vrea să ne spună prin cuvintele acestea? În timp ce fiul rătăcitor venea către Tatăl său, în acelaşi timp se afla la departare? De ce, cu alte cuvinte, parabola menţionează că întâlnirea a avut loc înainte de a ajunge rătăcitorul acasă? „Omul ce se pocăieşte din tot sufletul, după starea sa bună şi prin depărtarea de păcat, se apropie de Dumnezeu. Deoarece, însă, este chinuit de cugete viclene ce vin din relele obiceiuri şi din amintirile celor făcute până atunci, se află încă departe de Dumnezeu, iar în vederea mântuirii este nevoie de marea milostivire şi de ajutorul Acestuia. Din această pricină, Părintele milei înţelege situaţia şi pogorându-Se l-a întârnpinat, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, iar slugilor le-a poruncit să-l îmbrace cu haina cea dintâi” (Sf. Grigorie Palama, op.cit., 44AB).

L-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă. Fraza aceasta ne descoperă „milostivirea fără de pereche şi iubirea părintească negrăită a Părintelui ceresc şi câtă şi ce fel de iubire arată acelora care se întorc lângă Dânsul”( Eftimie Zigabenul, 1028A). Părintele iubitor de oameni „a alergat să-şi întâmpine fiul. Căci iubirea de oameni a lui Dumnezeu se manifestă chiar înainte de gândul omului (Teofan Kerameul, Omilia 17, PG 132, 388C).

În Pateric este relatat un fapt ce are legătură cu parabola noastra şi care arată faptul că Dumnezeu Cel cunoscător al inimilor noastre ne primeşte chiar înainte de a face fapte de pocăinţă: Un Frate ce se liniştea într-o chilie în pustiu trăia cu multă smerenie. Însă avea în cetate o soră ce se dăduse curviei şi care devenise pricina pierderii multor suflete. Părinţii împreună nevoitori îl îndemnau să se ducă să o găsească şi poate prin sfaturile lui să-şi schimbe viaţa. Într-un final l-au convins. Când fratele şi-a întâlnit sora i-a spus: „Sora mea cea după trup, fie-ţi milă de sufletul tău! Cum vei îndura amărăciunea şi chinurile fără de sfârşit ale iadului pentru atâte suflete câte se pierd din cauza ta?” Aceasta îngrozită i-a spus: „Eşti sigur că există mântuire şi pentru mine?” Există, este de ajuns numai să vrei”, îi răspunse fratele. Căzu atunci la picioarele acestuia şi îl ruga necontenit să o ia cu sine în pustiu. „Acoperă-ţi capul şi trupul cu mantia şi vino!”, îi spuse. „Nu, hai să mergem aşa! Este mai bine pentru mine să merg pe drum îmbrăcată cu hainele  ruşinii, decât să intru din nou în casa fărădelegii.” Cum mergeau spre chilie, fratele o sfătuia cu privire la pocăinţă. La un moment dat au văzut nişte trecători apropiindu-se din sensul opus. Îi spuse atunci surorii sale: „Pentru faptul că aceştia nu ştiu că eşti sora mea şi pentru a nu se sminti, ieşi puţin din drum până trec aceştia”. Fata se depărtă imediat, iar după trecerea acelora fratele o strigă. „Să ne continuăm drumul, acum”. Dar nu primi nici un răspuns. Se apropie de locul unde se ascunsese sora sa şi o găsi moartă. În acelaşi timp observă că picioarele ei erau zdrobite de răni, fiindcă fusese desculţă. Când a ajuns la chilie şi a anunţat părinţii cu privire la cele întâmplate, aceştia nu cădeau de acord dacă s-a mântuit sau nu. Mai târziu Dumnezeu i-a descoperit unuia dintre nevoitori că a primit pocăinţa fetei deoarece în clipa in care s-a răzgândit şi i-a părut rău de cele făcuse, a devenit indiferentă faţă de toate lucrurile cele materiale, a dispreţuit chiar şi propriul trup şi nu şi-a arătat nici cel mai mic suspin sau părere de rău pentru mulţimea rănilor ce-i mâncau picioarele” (Micul Everghetinos, Sf. Manastire Paraklitu, pp.16-17).

***

Alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat, menţionează parabola cu privire la primirea fiului rătăcitor de către tatăl său. „Nu a aşteptat ca cel ce se lepădase să vină aproape, ci Însuşi părintele i-a ieşit în întâmpinare cu dragoste. Şi nu s-a scârbit să cadă pe grumazul fiului, ca un întinat şi necurat ce era din pricina petelor lăsate de fărădelegile făptuite, ci cu preacuratele Sale mâini l-a îmbrăţişat şi l-a preasărutat nemaisăturându-se de acela pe care dinainte, din vechime îl iubea. 0, ce negrăită şi deosebită rmilostivire!”( Sf. loan Gura de Aur, Omilii la Parabola fiului risipitor, 518.) „Nu a aşteptat să vină, să ajungă, ci a ieşit să-l întâmpine şi nu aşa simplu, oricum, ci alergând, pentru a se arăta puterea dragostei”(Zigaben, 1028B). Părintele iubitor de oameni nu aşteapta sa ajungă copilul Său în uşa Casei. Aleargă El întâi pentru a-l întâmpina. Este nerăbdător să-l îmbrăţişeze şi să-l readucă la viaţă prin sărutul dragostei Sale părinteşti. Primeşte din nou în braţele părinteşti pe fiul Său, îl sărută şi Îi dăruieşte din nou viaţa. Sfântul Roman Melodul descrie într-un condac al său: Dacă fiul cel în fărădelege „fusese dezbrăcat de Harul divin şi a cheltuit toată averea, acum aleargă la Părintele său şi cu tânguiri nenumărate îi spune: «Părinte, am păcătuit». Îl văzu Acela Care toate le vede, alergă şi-l întâmpină şi dulce sărută grumazul celui pocăit, căci EI este Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Şi milui pe Fiul Său cel ce greşise, Ziditorul lumii şi Domnul”(Condacul 49, în Colecţia de Imne al Sf. Roman Melodul).

Cel ce citeşte parabola se minunează în faţa iubirii dumnezeieşti: „Cum să spunem negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu? Îmi ridic privirea spre oceanul fără de margini al acesteia şi mi se taie glasul! Nu am ce să spun! Un lucru pot striga cu voce tunătoare, că pocăinţa poate reuşi mari şi minunate lucruri”(Eftimie Zigabenul, 1028B).

Dumnezeu Tatăl doreşte să ne întoarcem toţi cei păcătoşi la Dânsul, în totalitate, astfel încât să ne îmbrăţişeze în întregime cu dragostea Sa părintească.

***

Niciuna dintre relaţiile interumane cunoscute nu ne poate ajuta să percepem dimensiunea şi spiritul iubirii lui Hristos pentru om. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ai Domn al tău pe Cel ce este mai iubitor decât tatăl, mai iubitor decât mama, Cel care te iubeşte cu un eros mai puternic decat cel al mirelui pentru mireasa sa, Cel care consideră că odihna Sa este mântuirea ta şi iîţi arată fiecare fel de a te iubi. Este nepătrunsă iubirea aceasta părintească a lui Dumnezeu, negrăită bunătatea Sa şi neatinsă iubirea Sa de oameni”(Sf. loan Gura de Aur, PG 52, 498). Dacă vrem să cunoaştem iubirea mai presus de înţelegere ce ne-a aratat-o Dumnezeu, să auzim ce a spus El Însuşi prin gura proorocului: Oare femeia ui pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea mila? Chiar nd ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. (Isaia 49, 15). Aceasta spunea Dumnezeu „pentru a arata că dragostea Lui pentru noi este mai fierbinte decât orice altă dragoste părintească”(Sf. loan Gura de Aur, PG 55, 161).

***

Dragostea părintească a lui Durnnezeu este atât de puternică încât nu o poate duce omul. Când acesta se va pocăi din toata inima, Dumnezeu îl reînnoieşte şi îl îndumnezeieşte:

„Dă-mi mână dumnezeiască

şi maă ridică din mocirla păcatelor

şi mă îmbrăţişează întreg.

Vai mie, cum voi şti a preţui acestea?

Vai mie, cum pot să suport acestea?

Şi mă preasărută neincetat

Mă ridică pe umerii Săi.

0, ce iubire! Ce bunătate!

Mă scoate din iad, din locul şi întunericul acestuia,

şi mă duce într-altul, lume sau vazduh,

căci nu îl pot descrie.

Aceasta ştiu, că lumina mă susţine şi mă poartă

şi mă duce spre lumină mare …

Ajungând acolo îmi arată altele iaraşi …

imi dă să înţeleg rezidirea minunată,

prin care m-a rezidit şi m-a izbăvit din stricaciune

şi m-a eliberat întreg din moartea întru simţire

şi mi-a dat viaţa cea nemuritoare

şi de lumea cea stricăcioasă m-a  despărţit şi de toate cele din lume

şi cu veşmânt nematerial şi luminos  m-a îmbrăcat,

de asemenea şi încălţăminte, şi inel, şi cunună

nestricăcioase şi vesnice, străine de cele de aici…

Întru totul m-a înnoit, m-a făcut nemuritor,

întreg m-a îndumnezeit şi Hristos m-a desavarsit,”

(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 30, fragment).