Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968

Samariteanul-milostiv-2… Fratele a pomenit adineaori, aşa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]… S-o fi dus şi el cu vreun interes… O fi avut şi el vreo sumă de bani la el. O fi vândut şi el vreo vacă; o fi vândut şi el ceva din gospodăria lui şi hoţii şi bandiţii, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieşit din Ierusalim şi cobora şi el spre Ierihon şi, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine şi l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viaţă în el. Şi pe urmă… valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în faţa] pieirii, a morţii, de-acuma aştepta sfârşitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător – cum spune Evanghelia – preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece şi levitul pe alături… se uită la el fără nici un pic de milă şi păşeşte înainte. Şi întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină şi merge şi el spre Ierusalim, în urcuş. (…) Şi acela era un samaritean milos. Şi se uită la el şi… cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din Bucureşti: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Şi acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorţii şi să se intereseze de viaţa lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l‑a văzut că era zdrobit cu desăvârşire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce şi s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [şi şi-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgăruşul lui, a luat sticluţa cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecţionat, l-a uns, l-a legat, l-a luat şi l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui şi l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă şi i-a spus: „Vezi, ţi l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (…). Şi, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îţi voi da înapoi”.

Dragii mei, cât interes pe acest străin, pe acest om plin de milă, pe acest suflet, că nu s-a mulţumit să-l vadă şi să-l compătimească, ci s-a dat jos, i-a legat rănile, l-a urcat pe asinul lui. A mers el pe jos şi pe el l-a urcat pe asin. L-a dus în casa de odihnă, acolo la poposire, la acest spital, l-a dat în grija celui de acolo şi a zis: „Îngrijiţi de el, că eu voi veni să văd starea sănătăţii lui”. El voia să-l vadă pe picioare.

Fraţii mei, o icoană duhovnicească minunată trebuie să ştiţi că avem în (…) ceea ce ne descrie aici Evanghelia. Şi aici sunt mulţi dintre fraţii noştri. Vai, cât de mulţi sunt căzuţi în mâinile tâlharilor! În mâinile tâlharilor păcatelor, căci păcatele sunt tâlharii care i-au doborât, fraţii mei, la pământ pe fraţii noştri. Ce facem noi? Stăm nepăsători? Stăm indiferenţi? Ia gândiţi-vă: dacă am fi noi?… Aşa cum a spus adineaori fratele: „Ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi lor”.

Iată de ce [trebuie] să ne gândim serios la aceşti fraţi ai noştri şi să începem să le deschidem uşa: „Ia să mă duc la fratele Vasile! Ia să mă duc la sora Maria! Ia să mă duc la sora Ileana! Ia să văd, cam cum mai stă?”. Şi întreab-o. Du-te o dată. N-o să te primească… o să fie rece… Mai du-te o dată… Va fi tot aşa, nepăsător, indiferent. Mai du-te o dată şi ai să începi să-l zgudui. Şi tu vei fi, fratele meu, trezitor de suflete. Trezitorii întâmpină foarte multe neplăceri de la cel ce doarme. De multe ori capătă şi câte un picior. (…) Te poate chiar lovi. Dar tu nu-l laşi. Dacă tu ai interesul să-l trezeşti, stai de capul lui şi-l zgudui bine, ca să-l poţi vedea în picioare. Şi-l tragi, să prindă trenul, să meargă la drum (…). Vei avea de suferit, dar vei avea şi mulţumirea sufletească că nu l-ai lăsat.

De aceea, dragii mei fraţi, fiţi trezitorii fraţilor voştri care stau adormiţi în păcat. Fiţi acum trezitorii lor şi aduceţi-i din nou în mijlocul adunări.

Îmi aduc aminte că un frate spunea acum douăzeci de ani în urmă că un frate s-a răcit faţă de adunare şi nu mai venea. N-a venit o dată, n-a venit de două ori… cu păhărelul, cu vorba, cu lumea, cu petrecerile acestea… Şi, de la un moment dat, n-a mai călcat în adunare. Nevasta sa degeaba stăruia:

– Hai, măi bărbate, că tu ştii cum e! Că aşa-i de frumos, aşa-i de bine! Tu ai gustat şi ai văzut cât e de plăcut. Hai să mergem!

– Lasă-mă! Du-te tu. Lasă-mă. Eu nu merg.

Azi aşa, mâine aşa… Ce s-au sfătuit fraţii din adunare? Şi-au spus: „Uite, măi fraţilor, suntem noi în satul acesta douăzeci de fraţi? Nici unii dintre noi să nu lipsească. Dar nu o dată. Azi mă duc eu. Mâine te duci frăţia ta, poimâine te duci frăţia ta, răspoimâine te duci frăţia ta şi fiecare… Să daţi năvală la el. Şi nu-l lăsaţi deloc. Astăzi un cuvânt, mâine o înviere, poimâine… altul… Îl sâcâim până când l-om câştiga”.

Şi aşa au făcut. De la unu, doi, s-a cam ruşinat. Dar când s-a mai dus al treilea şi al patrulea, de-acum a început a se mai [înmuia]. Până când, la urmă, au reuşit să-l (umfle pe sus şi să-l) aducă din nou la adunare. A venit cam cu capul plecat, a venit puţin cam jenat. Dar şi-a recunoscut greşeala, şi-a recunoscut păcatul şi a devenit din nou un frate bun şi credincios.

Fraţilor! Aţi făcut aceasta pentru fraţii noştri?

Iată, dragii mei de ce, în seara aceasta, vă dau acest sfat, acest îndemn şi vă rog în Numele Domnului Iisus: îndrăzniţi şi mergeţi chiar dacă veţi fi respinşi. Chiar dacă veţi primi şi un „plocon” pentru asta. Chiar dacă o să fiţi ameninţaţi. Chiar dacă o să fiţi bătuţi sau pălmuiţi. Dar, pentru Numele lui Iisus, face, ca să câştigaţi un suflet, care este scump. Că răscumpărarea sufletului nu are, în viaţa aceasta, ceva cu care să se poată răscumpăra. Nu se poate face răscumpărarea unui suflet. De aceea, frăţiile voastre mergeţi şi din nou dezgropaţi aceşti morţi. Treziţi-i. Luaţi-i pe umeri: cu cântarea, cu vorbirea, cu rugăciunea. Mergeţi la ei, cântaţi, rugaţi-vă împreună, vorbiţi-le, citiţi-le un capitol din Scriptură, cântaţi-le o cântare nouă, duceţi-le un psalm, rugaţi-vă împreună cu ei, chemaţi-i la biserică, chemaţi-i la adunare. Şi nu-i lăsaţi până nu-i veţi câştiga.

Dragii mei, zice acolo Apostolul Iacov parcă: „O sumedenie de păcate se iartă celui care întoarce un singur păcătos de la calea lui”. Deci facă Dumnezeu [să ne împlinim] această misiune a noastră, întoarcerea sufletelor căzute, moleşite, ale celor care au rămas în urmă, şi să-i aducem în pas cu noi, să-i aducem din nou în staulul Domnului Hristos.

Facă Domnul Iisus ca îndemnurile pe care le-am primit de aseară şi până acum să lucreze în sufletele noastre viaţa veşnică şi mântuirea şi a noastră, şi a celor scumpi şi dragi ai noştri care sunt în lume. Că sunt fraţi de-ai noştri, surori de-ale noastre, părinţi de-ai noştri, sunt bunici de-ai noştri, sunt prieteni buni, sunt surori şi fraţi în Domnul. Şi atunci, dacă tu, cu rana sufletului tău, ai să te duci înaintea Domnului şi ai să ceri cu credinţă lucrul acesta, nu se poate ca Dumnezeu să nu înduplece un astfel de suflet care va veni [apoi] la Hristos. Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute să putem să-i recuperăm pe aceşti fraţi ai noştri, să-i aducem din nou aici. Mai ales punem apăs pe un lucru. Pe cei care au fost vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu – şi-i cunoaşteţi frăţiile voastre pe cei care nu mai vin în adunări –, nu uitaţi să-i cercetaţi. Aveţi o datorie sfântă. Aşa cum v-a plăcut să ascultaţi cântări [de la ei], cuvântul lor, să plângeţi la îndemnul lor, să vă bucuraţi atunci, acum aveţi datoria sfântă şi frăţiile voastre să-i însoţiţi cu rugăciunea, cu postul, cu vegherea, cu îndemnul, cu cercetarea.

Şi vreau să pun punct la toate [cuvintele] acestea cu rugămintea ca frăţiile voastre care-i ştiţi nu numai pe unu, doi… ci atâţia care au nevoie de acest sprijin moral al frăţiilor voastre, deocamdată să îi cercetaţi. Dacă rămâneţi pasivi şi dacă spuneţi şi voi cum a zis Cain odinioară: „N-avem treabă. Treaba lor. Ei ştiu, ei cunosc. Ei au cunoscut Cuvântul”, greşiţi. Adânc greşiţi.

Pe un sfânt l-a întrebat odată un ucenic: „Părinte, ce facem noi, că lumea, cum ne vede că greşim oleacă, îndată strigă după noi, ţipă după noi şi, din cât facem noi, mai grozav zice”. Şi, într-adevăr, aşa este. Lumea şi chiar fraţii, când văd câte-o cădere, foarte uşor încep să judece: „Uite… bea… curveşte… minte, înşeală şi face rele”. Judecă, în loc să ajute.

Ce-ai făcut tu, frate, în această privinţă, dacă l-ai judecat? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Iar dacă judecaţi, veţi fi judecaţi. Ei, n-am călcat noi porunca Evangheliei aici? Ce-am făcut noi cu fraţii noştri, dacă i-am judecat? I-am ajutat cu ceva? Dimpotrivă! Nu i-am ajutat nici pe ei şi şi pe noi ne-am osândit.

Dar noi avem datoria sfântă de a-i ajuta, a-i sprijini, a ne ruga, a plânge, a posti şi a face tot ce ne stă în putinţă pentru ca să-i câştigăm. De aceea vă mai spun: câţi vor râde de cel căzut, demon au. Adică (…) e condus nu de Duhul lui Dumnezeu, ci de un duh demonic. Eu nu zic că râdem noi, că râd fraţii noştri. Poate nu râd, dar stau pasivi. Stau nepăsători: „Ce să mai cheltuiesc eu un ban, să mă duc, să mă deplasez? Da’… poate o să fiu refuzat. Da’… poate nu va primi cuvântul. Da’, poate că mi-l fac duşman. Da’, poate că…”. Şi îţi pui fel de fel de întrebări şi, la urmă, renunţi şi zici: „Ei, lasă-l!”.

Nu, fraţii mei! Vă spun şi încă o dată repet cu apăs asupra lucrului acestuia: jertfiţi-vă şi voi cum s-au jertfit şi ei pentru voi. Şi atunci veţi câştiga şi veţi avea o mare bucurie pentru întoarcerea acestor suflete pierdute în turma lui Hristos. Veţi dovedi dragoste, veţi dovedi jertfă, veţi dovedi că voi iubiţi nu cu vorba, nu cu cuvântul, ci cu fapta şi cu adevărul.

Slăvit să fie Domnul!