Fundamentul dogmatic al cinstirii Sfintelor icoane este întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care Sf. Ioan Damaschin scrie următoarele:
„De n-ar fi venit Hristos în trup nu ne-am fi închinat la icoane. Dar pentru că Hristos, venind pe pământ, ni s-a arătat ca icoană a Tatălui, şi cu chipul ipostasului lui Dumnezeu în El, aşa îl pictăm şi noi în icoană”83.
Sfintele icoane sunt reprezentări sensibile, fie ale Persoanelor Sfintei Treimi, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale Maicii Domnului sau ale îngerilor şi sfinţilor.
Icoanele nu sunt nici simple tablouri sau fotografii, şi nici idoli. Fotografiile doar ne amintesc de chipurile înfăţişate, pe când icoanele, nu numai că ne amintesc de persoanele pe care le înfăţişează, ci ne pun în legătură cu ele, într-o stare de comuniune reală, vie şi lucrătoare. Icoanele se sfinţesc prin rugăciuni speciale şi prin stropirea cu agheasmă mare în chipul crucii.
Prin sfinţire, icoanele devin purtătoare de har, deci energetice. Aşa se explică faptul că unele din sfintele icoane sunt făcătoare de minuni.
A confunda apoi sfintele icoane cu idolii, este o greşeală şi mai gravă. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „icoană” înseamnă „faţă”, „chip”, pe când „idolul” este o „plăsmuire”, o „nălucire” asemănătoare omului, păsărilor, animalelor, plantelor etc, considerată a fi „Dumnezeu”. închinarea la idoli este închinarea la demoni (Apocalipsă 9, 20).
Fericitul Ieronim defineşte astfel pe idol: „Idolul este un lucru la care te gândeşti, căruia îi consacri cel mai mult timp şi de la care aştepţi fericirea”. în acest sens, Sf. Pavel spune că „iubirea de argint” şi „lăcomia pântecelui” sunt închinare la idol.
Deosebirea dintre icoane şi idoli este foarte evidentă chiar din Vechiul Testament.
Dumnezeu a poruncit să se facă „icoane de heruvimi” de aur, pe care Moise le pune în cortul mărturiei {Ieşirea 25, 18), iar Solomon în templul din Ierusalim ( Regi 6, 23).
în legătură cu idolii însă, porunca lui Dumnezeu este foarte categorică: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare…
Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” (Ieşirea 20, 4-5).
Prima icoană în Noul Testament a fost făcută prin voia şi puterea lui Dumnezeu.
Potrivit unei vechi tradiţii, pioasa Veronica a şters faţa asudată şi însângerată a Mântuitorului când era dus spre Golgota mântuirii noastre, şi, prin minune, chipul Domnului a rămas întipărit pe ştergar. Mai târziu, marama cu icoana Mântuitorului avea să se picteze pe toate catapetesmele bisericilor ortodoxe.
După o altă tradiţie, şi icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe este de origine apostolică.
Prima icoană a fost pictată de Sf. Evanghelist Luca, deoarece el avea atât cunoştinţe medicale, cât şi cunoştinţe de pictură.
Cultul Sfintelor icoane a fost în Biserică încă de la început. De aceea s-a spus adeseori că „icoanele sunt Biblia neştiutorilor de carte.
În catacombele de la Roma s-au descoperit o mulţime de icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi ale unor sfinţi zugrăvite pe pereţi.
Referitor la cinstirea Sfintelor icoane, Mărturisirea Ortodoxă precizează: „Mare deosebire este între idoli şi icoane… Elinii se închinau la idoli ca la Dumnezeu, socotind că aurul şi argintul ar fi Dumnezeu. Creştinii însă nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se îndepărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu. Dimpotrivă, ei prin icoane sunt îndreptaţi spre Dumnezeu” .
Învăţătura ortodoxă despre cultul Sfintelor icoane a fost formulată definitiv la sinodul al şaptelea ecumenic de la Niceea, din anul 787. Sinodul a hotărât împotriva iconoclaştilor următoarele: „Urmând dumnezeieştile învăţături ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale Tradiţiei bisericeşti universale, rânduim ca chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinţite, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi la drum; aşa şi cinstitele şi sfintele icoane, zugrăvite în culori şi din pietre scumpe şi din altă materie potrivită făcute, precum icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi preacuvioşilor bărbaţi. Căci de câte ori ei ni se fac văzuţi prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubească pe cei închipuiţi pe dânsele şi să-i cinstească cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască, care se cuvine numai Unicei Fiinţe dumnezeieşti, ci cu cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci şi prin tămâiere şi prin aprinderea de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului, trece la prototip, şi cel ce se închină icoanei, se închină fiinţei celei închipuite pe ea. Astfel se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, aceasta este Tradiţia Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului” .
Biserica Ortodoxă nu a admis în cultul său icoanele sculptate sau statuile.
In legătură cu Mântuitorul Iisus Hristos, tot sinodul al şaptelea ecumenic învaţă că icoanele nu înfăţişează firea Sa umană despărţită de cea divină, ci înfăţişează unica persoană a Logosului întrupat. Fiind purtătoare de har, icoanele sunt de mare folos în lupta noastră cu demonii. Iar cei care nu cinstesc icoanele şi sfânta cruce ajung să fie stăpâniţi de ei. De aceea, Sf. Ioan Damaschin scrie: „Departe cu tine diavol invidios! învidiezi ca noi să vedem chipul Stăpânului nostru, pentru a ne sfinţi prin El, să cunoaştem şi să slăvim puterea Lui. învidiezi pe sfinţi, din pricina cinstei date lor de Dumnezeu. Nu vrei să vedem zugrăvită slava lor şi să ajungem râvnitori bărbăţiei şi credinţei lor.
Nu te ascultăm, demon zavistnic şi urâtor de oameni! Ascultaţi popoare, limbi, bărbaţi, femei şi copii, poporul cel sfânt al creştinilor!
Dacă cineva vă vesteşte altceva decât ceea ce a primit Sf. Biserică sobornicească de la Apostoli, de la Părinţi şi de la sinoade, să nu-1 ascultaţi şi să nu primiţi ispita şarpelui, cum a primit-o Eva şi a cules moartea” .
La cinstirea Sfintelor icoane ne îndeamnă, de asemenea, şi conştiinţa noastră, căci aşa cum privim cu emoţie fotografiile persoanelor apropiate, pe care nu le mai vedem, nu pentru calitatea hârtiei, ci pentru chipul celui reprezentat pe *ele, tot astfel cugetul ne îndeamnă să cinstim Sfintele icoane.Un mare şi înverşunat prigonitor al icoanelor din perioada iconoclastă a fost împăratul Bizanţului, Constantin Copronim.
Într-o zi a fost adus la el un călugăr, închinător la icoane, care, arătându-i o monedă, îl întrebă pe împărat: „Al cui este chipul de pe banul acesta?” „Al meu este”, răspunse împăratul.
Călugărul aruncă moneda jos, şi o calcă în picioare cu dispreţ. Fapta aceasta fiind socotită crimă de ofensă a majestăţii, călugărul a fost osândit la moarte. Atunci călugărul s-a adresat împăratului cu următoarele cuvinte: „Vai ţie, nenorocitule! Eu sunt dat morţii pentru ofensa şi necinstirea unui chip de om pământean păcătos. Dar ce pedeapsă vei primi tu, care porunceşti să fie arse icoanele şi condamni pe închinătorii lor?” .
În Biserica Ortodoxă sunt foarte multe icoane făcătoare de minuni, mai ales la Muntele Athos. De exemplu, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de la schitul românesc Prodromul, a fost făcută la sfârşitul secolului trecut în Iaşi, printr-o minune. Faţa Mântuitorului şi a Maicii Domnului au fost pictate într-o noapte de o mână nevăzută. La fel şi icoana Sf. Gheorghe, tot de la Sf. Munte. Când un episcop de la Constantinopol a mers să vadă icoana Sfanţului, n-a crezut la început că faţa mucenicului nu a fost pictată de mână omenească. Şi s-a atins cu degetul de la mâna dreaptă de nasul Sfântului Gheorghe din icoană, dar minune! Degetul i s-a lipit de icoană. Dacă a văzut ca nu mai poate să desfacă degetul, a trebuit să-l taie. Iar ca mărturie peste veacuri a puterii dumnezeieşti din Sfintele icoane, degetul lui, nedescompus, este şi astăzi lipit de icoana marelui mucenic Gheorghe.
Fiind prezenţe harice, Sfintele icoane, alături de Sf. Cruce, de Sf. Evanghelie şi alte obiecte de cult sfinţite, au o mare însemnătate în lucrarea de mântuire a omului.
Cine le cinsteşte cum trebuie, desigur că va avea un real folos spiritual în această viaţă, iar la Judecata de apoi un răspuns bun în faţa Celui Care le-a rânduit cu atâta înţelepciune.
Tot de persoana divino-umană a Mântuitorului mai este legată şi o altă învăţătură a Bisericii noastre, şi anume învăţătura despre judecata particulară, judecata obştească sau universală, a doua venire a Domnului, sau a doua parusie şi despre învierea morţilor.
Şi pentru că Mântuitorul Iisus Hristos va judeca lumea, mai este numit şi „Dreptul Judecător” sau „Dumnezeu Judecătorul”. Această învăţătură este cuprinsă în articolele 7, 11 şi 12 din Simbolul credinţei: „Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”.
Sursa: aici