Traian DORZ, din volulul «Ţata Minunată»
Cele mai frumoase şi mai de demult amintiri ale mele sunt atât de strâns legate de frumoasele şi creştineştile datini ale Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, încât nu le pot uita niciodată.
În aceste sfinte zile încetau parcă toate obişnuitele noastre preocupări faţă de lucrurile pământeşti şi începea să se simtă în casă şi în afară un aer sărbătoresc – totul devenea altfel. Altfel erau zilele. Altfel nopţile. Altfel inima mea. Ceva ceresc, nespus de dulce şi de tainic cobora de undeva, învăluind totul. Părea că un nou soare este pe cer şi o lumină mai vie şi mai dulce decât în celelalte zile ne transformă pe toţi şi pe toate. Ca să mă simt cu adevărat fericit totdeauna în zilele acestor sărbători, eu mă întorc cu drag la atmosfera acelor luminate praznice în care trăiam din plin fericirea credinţei şi harul prezenţei lui Hristos între noi, cu toată lumina lui, neumbrită de nimic.
Vreau să-mi amintesc acum de Sărbătorile Crăciunului de atunci.
În cinstea Sfintei Naşteri, credinţa şi evlavia recunoscătoare a înaintaşilor noştri au creat şi au cântat prin veacuri atâtea minunate colinde!
Şi-au transmis unii altora, prin timp, atâtea povestiri şi datini minunate!
Şi-au păstrat atât de cald şi de evlavios sufletul cu care să le primească şi să le petreacă toate, aşa cum se cuvine, în cinstea lui Dumnezeu!
Aceste comori curate, lăsate de unii altora din veac în veac, le-am apucat şi noi, cei mai bătrâni, de la părinţii noştri. Dar nu le-am mai păstrat ca ei…
Până la noi nu s-a rupt firul de aur care a venit din vechime, dar cu noi s-a tăiat.
Atunci, sărbătorile ne înălţau ele pe noi până undeva sus, unde pământul se îmbrăţişa cu cerul. Atunci, toţi le trăiam cu jumătatea noastră cea curată, dinspre Cer.
Acum, noi le-am coborât pe ele până la noi, în locurile joase ale jumătăţii noastre păcătoase, dinspre pământ.
De aceea, atunci, sărbătorile noastre erau sfinte şi cereşti, pe când acum au devenit obişnuite şi pământeşti.
Lumea de azi nu le trăieşte cu jumătatea ei cea cu inima, ci cu jumătatea ei cea cu stomacul. De aceea, între noi şi părinţii noştri s-a făcut această dureroasă şi grea ruptură, poate, pe totdeauna. Un lanţ de aur s-a rupt pe la veriga noastră. Lan¬ţul începând cu Pruncul din Betleem, cu Maica Lui Sfântă, cu bunul Iosif, cu îngeraşii, cu păstorii, cu magii, cu steaua…
Cu mănăstirile, cu datinile curate, cu colinzile…
Cu carul lor cu boi, cu portul frumos, cu credinţa şi trăirea lor plină de omenie, de cinste şi de iubire, ca într-o familie mare şi duioasă…
Ei s-au dus pe drumul lor cinstit şi credincios, urcând în lumină, şi Porţile Raiului Sfânt s-au închis, pe totdeauna parcă, în urma lor, lăsându-ne pe noi undeva rupţi de ei, departe, afară. Lăsându-ne pe noi undeva, nu ştiu unde, singuri şi străini. Cu altfel de port, cu altfel de obiceiuri, cu altfel de preocupări, cu altfel de purtări… Fără comoara lor, pe care am lepădat-o şi care pare pe totdeauna şi de neaflat, şi de neînlocuit…
E o pierdere pe care numai Dumnezeu ne poate face s-o regretăm cu adevărat, întorcându-ne spre tot ce era atunci atât de minunat…
Crăciunul îndepărtatei copilării!…
Încă de la începutul postului, în casele noastre nu se mai gătea nimic „de dulce“.
Şase săptămâni nu se mai vedea pe mesele oamenilor nici ouă, nici lapte, nici slănină. Nici cei mari, nici cei mici nu se atingeau de astfel de mâncări până în Ziua de Crăciun. Totuşi ce copii sănătoşi şi frumoşi creşteau atunci!
Rugăciunile frumoase le învăţam şi le spuneam pe genunchi. Niciodată nu mâncam şi nu ne culcam fără rugăciune. Cea dintâi dintre rugăciunile mele mi-a fost tot aceasta pe care o aud la Daniela, micuţa care spune cu glăsciorul ei subţirel şi fraged ca un firicel de iarbă verde:
Înger, îngeraşul meu,
ce mi te-a dat Dumnezeu,
totdeauna fii cu mine
şi mă-nvaţă-a face bine.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
eu sunt slab, tu fă-mă tare,
în tot locul mă-nsoţeşte
şi de rele mă fereşte.
– Doamne, îngereii Tăi
fie păzitorii mei.
Amin.
O, de câte ori uitam şi trebuia s-o iau de la început iarăşi, până-o ziceam bine.
Sau singurul colind pe care îl ştiam atunci:
Moş Crăciun cu plete dalbe
a sosit de prin nămeţi
şi aduce daruri multe
la fetiţe şi băieţi…
Crescusem apoi destul de măricel. Ce grijă era ca să am „ciocan“ pentru colăcei de Ajun! Cu săptămâni înainte, moşul trebuia să-mi cioplească ciocanul. Căci, în dimineaţa de Ajun, toţi copiii care puteau umbla prin zăpadă mergeau a colinda. În dimineaţa de Ajun, cea dintâi grijă a femeilor era să scoată din cuptor colăceii pentru copii, cât mai repede.
Îndată ce simţeam mirosul de colăcei copţi, cete-cete o luam „a corinda“, fiecare cu ciocanul în mânuţa roşie de frig.
Ciocanul nostru era un băţ de lemn, mai lung sau mai scurt, după mărimea colindătorului, ascuţit la capătul de sus, pe unde se trăgea colăcelul, iar jos cu un alt băţ, mai scurt, în formă de cruce, unde colăceii se opreau înşiraţi.
Astfel porneam ca o oştire voioasă:
Noi umblăm a corinda – florile dalbe
dintr-o casă într-alta – florile dalbe.
Seara, obosiţi şi înfriguraţi, nu puteam adormi. Ciocanul plin de colăcei îl puneam lângă pătuţul nostru, „să nu ni-l fure nime’“.
Aşa adormeam, cu ochii şi cu inima la comoara noastră, după ce treceau şi colindătorii cei mari cu colinzile lor cele minunate, pe care de-abia le aşteptam.
Colindătorii cei mari se pregăteau cu două-trei săptămâni înainte de Crăciun, adunându-se în fiecare seară, până la miezul nopţii, când la unul, când la altul dintre ei, „să înveţe corinzile şi să le zică bine“…
Erau vreo zece bărbaţi. Aproape din fiecare casă, câte avea sătuţul nostru pe atunci. Aveau vreo douăsprezece colinzi, care de care mai lungi şi mai frumoase. Nimeni nu ştia de unde sunt, căci le învăţaseră aşa de la moşii de demult, unii din alţii.
În seara de Crăciun, începeau de la casa din capăt şi apoi, pe rând, până la cea din capătul celălalt. La fiecare casă îi aştepta pe masă un colac mare şi alb „de grâu curat“ – cum ziceau ei.
Când intrau în casă, se înşirau pe după masă şi se aşezau pe scaune. Din picioare şi de la uşă, ei nu colindau la nimeni.
Colacul cel de grâu curat îl luau la plecare în desagi. Asta era plata pentru colinzi. Ce frumoşi şi mari erau colacii lor pe lângă ai noştri!…
Nimeni nu se culca până nu treceau colindătorii. Uneori întârziau. Atunci moşu ne povestea cele mai frumoase lucruri de care îmi aduc aminte. Când se auzea afară larmă de glasuri, bocănit de bâte, scârţâit de opinci şi scuturat de că¬ciuli, toţi cei din casă tresăream şi tăceam dintr-o dată, aşteptând.
Auzeam glasul unchiului Culaie, „grăitorul“ colindătorilor, întrebând:
– Primiţi colindători?
Cu toţii strigam deodată şi cu mare bucurie:
– Primim, primim!
Uşa se deschidea dată până la perete şi, o dată cu un val de aburi sănătoşi, intrau în casă, de-abia încăpând pe uşă, unul câte unul, umplând casa, colindătorii înalţi şi bucuroşi. Toţi erau îmbrăcaţi cu sumane albe şi noi, cu cioareci de lână, cu opinci de piele şi cu căciuli de miel.
Se aşezau la rând, în ordinea cunoscută între ei, după masă. După ce îşi descopereau capetele, li se vedea părul, lung până pe umeri, pieptănat cu cărare la mijloc, lucind frumos de uns şi mirosind a unt proaspăt.
Unchiul Culaie întreba:
– Gata, începem?
– Începem, răspundeau toţi, tuşind uşor.
– Cu care colindă începem? întreba pe gazda casei.
– Cu „Drumăreii“, răspundea gazda.
Făcea semn lui unchiul Mitruţ, care dădea „glasul“ co¬linzilor, zicând primele versuri. Ei începeau atunci „Drumăreii“:
Mai trecuşi, mai merguşi, Doamne,
hoi, Doi Drumărei,
doi – corinde, sus pe drumul mare,
drumarii cine suntu-i, Doamne?
D-una-i Maica Sfântă
Şi-al doilea-i Iosif,
sara însăra-le-i, Doamne,
în curtea lui Crăciun…
Şi aşa, până la capăt…
După „Drumăreii“ urmau celelalte colinzi, toate la rândul lor.
Sau, dacă anul trecut începuse cu „Drumăreii“, în anul acesta începea neapărat cu alta. În fiecare an se începea cu altă colindă, până când se termina numărul colinzilor. Apoi iar începea cu prima.
Gazda trebuia să ştie cu care colindă începe „în ăst an“. Dacă gazda zicea: Începeţi cu „Bucuria“, atunci unchiul Mitruţ zicea frumos, fără carte:
Mare bucurie-avemu
şi în cer şi pre pământu – corinde-mi, Doamne,
că ne-am, Doamne, d-auzitu
că ne-o născut Fiul Sfântu – corinde-mi, Doamne,
şi nu ştim unde-o născutu,
numai steaua I-am văzutu – corinde-mi, Doamne…
Sau, dacă gazda zicea: Începem cu „Sfântă Măria“, unchiul Mitruţ, care atunci avea „un glas frumos“ şi le ştia pe toate „ca pe apă“, zicea la fel de bucuros:
Colo sus, colo mai susu
şade-mi, Doamne, cine-mi şade?
– Cea Sfântă, Doamne, Mărie…
Şade Maica Precista,
cu Fiul d-alăturea,
– cea Sfântă, Doamne, Mărie.
Fiul plânge, Maica-I zice:
„Taci, Fiul meu, nu mai plânge!“
– Cea Sfântă, Doamne, Mărie…
Când gătau colinzile, grăitorul spunea „mulţumita“ şi îşi luau rămas bun, făcând tot felul de urări de bine şi de mulţumiri pentru primirea frumoasă şi pentru colacul cel de grâu curat. Apoi se ridicau, ieşind precum intraseră şi spunând:
– Să mai rămâneţi sănătoşi şi Praznice fericite!
– Asemenea, răspundeam noi toţi, petrecându-i până la anul…
O, dragi şi minunaţi colindători din ziua Ajunului şi din noaptea de Crăciun a îndepărtatei noastre copilării… Ce dureroasă a rămas pe veci amintirea serii din care v-am petrecut pe totdeauna… Seara din care nu v-am mai văzut niciodată…
Nu ştiam, atunci când v-am petrecut până la uliţă şi v am privit până v-a cuprins lumina albă a lunii şi a zăpezii, că nu vă voi mai vedea niciodată…
Voi n-aţi murit, dar v-aţi dus pe totdeauna.
Mai revăd şi acum şirul vostru alb şi sfânt, începând cu Pruncul Luminat, cu Maica Lui Sfântă, cu păs¬torii conduşi de îngeri şi cu magii conduşi de stea… peştera lui Moş Crăciun în care s-a petrecut minunea cerească…
şi sfârşind cu unchiul Culae şi colindele lui unchiul Mitruţ… cu părinţii noştri, cu sumanele de lână albă, cu opincile lor noi, cu pletele lor lungi, pieptănate sărbătoreşte cu cărare prin mijloc, lucind de unse. Şi mirosind a unt proaspăt.
Ce lanţ minunat… şi cum s-a rupt!
De ce oare am fost tocmai noi cei mai nevrednici dintre fiii acestor minunaţi înaintaşi care s-au născut o dată cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos… şi au trăit atâta drum al istoriei lor, fără seamăn de chinuite şi de frumoase, numai prin tainica putere a acestei dumnezeieşti credinţe?
De ce ne-am rupt tocmai noi oare de Fiul Sfânt?
De ce le-am lepădat datinile creştineşti şi le-am părăsit colindele lor duioase?
De ce le-am părăsit portul lor cel frumos şi alb, care părea de lumină?… Şi l-am îmbrăcat pe cel negru, care pare de întuneric?
De ce putem nesocoti oare atât de nepăsători nişte comori atât de neînlocuit?…
O, Dumnezeule al părinţilor noştri credincioşi şi vrednici, îndură-Te iarăşi de noi!
Din pricina credinţei pline de vrednicie faţă de Tine a marilor înaintaşi, ai milă şi de micimea noastră, a urmaşilor lor.
Pentru credincioşia lor faţă de Tine, iartă necredin¬cioşia noastră!
Şi pentru ascultarea şi omenia cu care ei au urmat calea cinstirii Tale, întoarce, Doamne, inimile noastre iarăşi spre Tine, cu o dragoste şi o pocăinţă plină de adevăr şi de durere, cu lacrimile amare ale părerilor de rău cu care poate plânge numai acela care îşi dă seama că a pierdut ceea ce poate fi lucrul cel mai scump pentru cineva pe lume.
Ajută-ne, Dumnezeul părinţilor noştri credincioşi, să putem face acest salt mântuitor care să ne ajute să ajungem capătul şirului lor minunat, de care noi ne-am rupt…
Să se poată iarăşi reface acel lanţ de aur al cărui capăt dinainte este în adâncul luminii de Sus, iar cel din urmă în credinţa luminoasă din adâncul inimii acestui popor, creştin de la cea dintâi zi a naşterii sale pe lume.
Amin.