„Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 5)
Iată clipa cea mai cutremurătoare din câte au fost până acum în seara aceasta neuitată…
şi iată începutul tuturor celorlalte, care încep de aici înainte, până la sfârşit:
Domnul Iisus Se scoală de la masă, Se dezbracă de hainele Lui, toarnă apă într-un lighean şi începe să spele picioarele ucenicilor Săi, apoi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins…
Cu ştergarul cu care era încins…
De multe ori Iisus mai privise în sus, spre ucenicii Săi (Lc 6, 20).
Prima dată o făcuse atunci, pe Muntele Măslinilor, îndată după ce i-a ales, înainte de a le spune cel dintâi cuvânt fericit cu care începuse şi psalmii Săi (Ps 1, 1; Mt 5, 1-12).
Dar acum, în clipa asta, privea la ei şi mai de jos, şi mai în sus.
Caci pentru ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti încins, trebuie sa te apleci pâna la pamânt în fata lui. Trebuie sa privesti spre cer, privind spre el.
Mântuitorul a îngenuncheat deci înaintea fiecăruia dintre ei când le spăla picioarele.
Dar când le ştergea, a trebuit să Se aplece şi mai mult, chiar până la pământ, în faţa fiecăruia. Ştergarul Îi era încins, ştergându-le picioarele lor.
Iată, când vrei să-l speli pe cineva,
adică atunci când vrei să-l mustri
sau când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are pe el sau în el,
atunci, ca să-l poţi spăla cu adevărat, trebuie să ştii să te apleci… să te cobori până la picioarele lui, adică şi mai jos decât el.
Trebuie sa fii în stare sa te apleci lânga el pâna la starea din care sa-i poti cuprinde picioarele la inima ta ca într-o îmbratisare plina de dragoste, pentru curatirea lui.
Cine nu poate iubi atât de mult – până la a se smeri şi îngenunchea în faţa cuiva – şi nu se poate apropia atât de dulce de el, acela nu va putea spăla şi curăţi niciodată, în chip mântuitor, pe nimeni. Cine vrea s-o facă aşa, să ştie că trebuie să se aplece mult.
Dar când vrei să ştergi întinăciunile cuiva
şi când vrei să-i acoperi păcatul
şi să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută de el, adică atunci când vrei să-l ierţi şi să-l înfăţişezi pe acesta ca neprihănit (Isaia 40, 2; Col 1, 22),
o, să ştii că atunci trebuie să te apleci şi mai mult, trebuie să te smereşti şi mai mult…
Atât de mult, încât să te anulezi pe tine pentru el…
Să te uiţi pe tine şi tot ce ai tu,
să calci pe tine şi pe toate ale tale, pentru a-l înălţa pe el…
Dar acesta este cel mai dumnezeiesc lucru şi de aceea este cel mai greu lucru cu putinţă oamenilor.
Orice bine pe care îl faci altuia îti cere mai întâi sa-ti faci tie un rau de aceeasi marime. Daca poti primi raul tau spre binele lui, îl faci; daca nu – nu. Pentru ca, cu cât îl pui pe altul mai presus de tine, cu atâta trebuie sa primesti a te aseza mai întâi pe tine mai prejos ca el.
Cu cât vrei să-l îmbraci pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine.
Cu cât vrei să-i faci altuia un loc mai larg, cu atât trebuie mai întâi să-l restrângi pe al tău.
Ca să-i poată sfinţi pe ucenicii Săi, în adevăr, Domnul a trebuit să Se sfinţească mai întâi pe Sine Însuşi pentru ei (In 17, 19).
Ca să-i poată ridica pe ei, S-a smerit mai întâi pe Sine Însuşi…
Ca să-i poată face în stare să moară ei pentru El, a murit mai întâi El pentru ei.
Şi ca să-i poată învia şi înălţa la cer pe toţi oamenii, a trebuit să facă aceasta mai întâi cu Sine Însuşi.
Numai după toate acestea El S-a putut ridica în faţa tuturor biruitor, impunător şi măreţ,
pentru a le cere si lor, tuturor alor Sai, cea mai mare si mai stralucita jertfire de sine, spunând: „Eu v am dat o pilda si o masura: asa cum am facut Eu, sa faceti si voi. Atât cât v-am iubit Eu, sa va iubiti si voi (In 13, 34).
Şi aşa cum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi semenilor voştri (In 13, 14).
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!
Pentru că niciodată până la Tine n-a mai fost un Împărat şi un Domn ca să mai poată, asemenea Ţie, să facă robilor săi.
Slavă Ţie, Care ne-ai arătat cel mai drept şi cel mai fericit drum spre slavă: umilinţa,
şi cea mai curată şi cea mai sfântă împlinire a voii lui Dumnezeu: iubirea de Dumnezeu şi de semeni,
şi cea mai desăvârşită fericire: aceea de a-i îndrepta şi sfinţi pe alţii prin Jertfa şi Sfinţirea Ta.
Totdeauna ne-ai învăţat, Doamne Iisuse… şi din fiecare cuvânt al Tău am desprins lumină, bucurie, nădejde şi îndemn, fiecare din noi şi în toate.
Dar în seara aceasta a Cinei celei de Taină, tot ceea ce ne înveţi Tu este acum Taină şi Minune.
Taină şi Minune este acest însemnat lucru pe care ni-l arăţi acum cu pilda Ta, când vrei să ne deschizi mintea asupra celei mai dintâi trepte din scara sfântă pe care putem sui la Cer: adică Umilinţa – cea mai adâncă simţire şi virtute de care avem nevoie noi când cercetăm vina altora;
şi Dragostea – cea mai adâncă bunătate atunci mustrăm;
şi Tăcerea – cea mai adâncă uitare atunci când iertăm;
şi Blândeţea – cea mai adâncă în toate acestea.
Amin, slavă Ţie!
Amin.
Traian Dorz, din Hristos – Modelul vieţii noastre