Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS
Copiii răutăcioşi şi neascultători nu rămân multă vreme nepedepsiţi.
Păsărelele cărora ei le strică puii şi ouăle sau animalele pe care ei le bat şi le chinuiesc strigă către Dumnezeu, căci ele nu se pot apăra de răutatea acestor copii. Iar Dumnezeu îngăduie ca răufăcătorii celor nevinovaţi să fie pedepsiţi.
Aşa a fost pedepsit şi Vasilică, fiindcă şi el era unul dintre acei copii răi cărora le place să tragă cu praştia în câini şi în pisici ori să strice cuiburile păsărelelor şi să le chinuiască puişorii.
Nici nu-i păsa lui când bietele păsări zburau plângând cu durere în jurul lui, rugându-l să nu le spargă cuibuşorul lor.
El râdea. Şi chiar pe cea mai subţire creangă se suia, nu-mai să ia ce este în cuib. Nu se temea de Dumnezeu să strice chiar şi cuibul rândunicii…
De multe ori i-am spus, înspăimântat de ceea ce făcea, lui Vasilică:
– Nu te temi tu de Dumnezeu ce faci?
Rândunica e sfântă, mă. Şi te va pedepsi Dumnezeu că tu strici cuibul ei.
Dar el râdea, zicând:
– Ce sfântă, mă! Vezi-ţi de treabă şi mă lasă în pace.
– Ai să păţeşti tu, vei vedea, Vasilică!
Şi parcă am ştiut…
Aveam noi pe atunci o şură mare. Tocmai sus, lângă acoperiş, nişte rândunici făcuseră un cuibuşor şi acum trebuia să aibă pui.
Eu le aruncam grăunţe prin şură, iar ele ciuguleau, apoi una se aşeza pe cuib, iar cealaltă, sus pe o bârnă lângă ea, stătea, se uita la mine şi la cuibuşorul lor şi cânta-cânta, de îmi umplea inima de drag.
Cât de bucuros eram că rândunelele mele erau în siguranţă şi că nimeni nu îndrăzneşte să se suie să le ia puişorii lor.
Eu aveam grijă de ele. Adeseori mă lăudam către ceilalţi copii ce frumoase sunt şi că în curând o să aibă şi puişori.
Puteam să le spun, fiindcă ele aveau cuibul foarte sus, aşa că numai o scară lungă de tot ar fi ajuns până la ele. Iar în locul acela şura nu avea pod.
Vasilică a vrut să arate că el se poate sui. Îi era necaz pe rândunicile mele fiindcă eu le iubeam.
Într-o zi a pândit ca eu să nu fiu acasă. A venit pe ascuns, să nu-l vadă nimeni şi, prin spatele şurii, a intrat şi s a suit în pod.
N-avea cum să se suie, dar a tras scara sus în pod, a sprijinit-o pe o bârnă aproape de cuibul rândunicii şi s-a căţărat să ajungă la cuib.
Însă când s-a întins să bage mâna în cuib, scara s-a mişcat şi a alunecat, căzând cu el cu tot de acolo de sus până jos, pe vatra şurii.
Mama, auzind în şură zgomot de căzătură şi ţipete de copil, a alergat înspăimântată să vadă ce-am făcut.
Dar, când s-a uitat, de jos de pe vatră, încerca să se ridice Vasilică, cu capul spart şi cu un picior răsucit pe după fuştelul scării, plângând şi zdrobit ca vai de el.
Mama s-a repezit la el să-l ridice, dar piciorul îi era rupt şi din capul spart îi curgea şuvoi de sânge pe faţă. Galben şi mai mort, mama l-a dus acasă la ai lui.
Pe drum, el abia i-a putut povesti cum a vrut să ia puişorii rândunicii.
Toată vara a zăcut bolnav acasă şi la spital.
Aşa l-a pedepsit Dumnezeu pe Vasilică.
Din păţania asta s-a ales cu o boală la picior, de nu s-a mai putut sui niciodată la cuiburile păsărelelor.
Eu m-am încredinţat atunci chiar deplin că oricine face rău celor nevinovaţi nu rămâne multă vreme nepedepsit de Dumnezeu. Şi adeseori mă rugam să nu mă lase Dumnezeu niciodată să fac rău cuiva.
Preabunule Doamne, Care vezi pe orice om în tot ce face şi pe oriunde umblă, Te rog, apără-i pe cei nevinovaţi şi neputincioşi şi nu-i lăsa pe mâna celor răi, care caută să se atingă de viaţa şi de avutul lor.
Tu ai făcut, Doamne, orice vietate ca ea să se bucure de viaţă şi să trăiască în pace. De aceea, Te rog, apără viaţa şi libertatea fiecăruia de orice răufăcător.
Nu mă lăsa pe mine, Doamne, să fac vreodată rău nimănui, dar apără-mă şi pe mine de oricine ar vrea să-mi facă rău.
Căci Tu eşti Atotputernic, Doamne, şi cu Tine nu se poate lupta nimeni.
Amin.
De atunci privesc până şi lucrurile cu dragoste, ca şi cum şi ele ar fi vii.
Slăvit să fie Domnul!