Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»
Căutarea
De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.
Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”.
Nu am fost de acord, pentru că încă de pe vremea aceea începusem să-mi dau seama că viaţa spirituală se desparte în două direcţii: poate conduce la o viaţă mai înaltă decât această viaţă cotidiană supusă stricăciunii, însă la fel de bine te poate conduce într-un plan inferior, producând literalmente atât moartea spirituală cât şi pe cea fizică. El şi-a urmat calea şi înainte de 30 de ani era deja o epavă de om, îmbătrânit, mintea îi era ruinată şi abandonase orice căutare a adevărului.
Exemple similare ar putea fi găsite printre oamenii care caută diferite forme de experienţe psihice, experimentarea stărilor „extracorporale”, întâlnirea cu OZN-uri şi altele asemenea. (Experienţa sinuciderii în masă din Jonestown, din 1980, e de ajuns pentru a ne reaminti pericolele inerente căutării religioase.) Literatura ortodoxă cu o tradiţie de două mii de ani are câteva exemple pline de învăţătură în acest sens. Voi cita aici doar unul din viaţa Sfântului Nichita de la Lavra Pecerska, care a trăit cu aproape o mie de ani în urmă în Rusia:
Plin de râvnă, Nichita i-a cerut stareţului său binecuvântare pentru a trăi în singurătate. Stareţul (care pe atunci era Sfântul Nicon) i-a interzis spunându-i: „Fiule, nu se cuvine unui tânăr ca tine să fie trândav. E mai bine pentru tine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-i pe ei nu te vei lipsi de răsplata ta. Singur ai văzut cum Isaac a fost amăgit de demoni în pustie. El ar fi pierit dacă nu l-ar fi scăpat harul lui Dumnezeu dăruit lui pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie.
„Părinte – a răspuns Nichita – eu nu voi fi niciodată amăgit de ceva de felul acesta, ci doresc să stau cu hotărâre împotriva înşelăciunilor demonilor şi să-i cer lui Dumnezeu darul facerii de minuni, precum i s-a dat lui Isaac Zăvorâtul, care săvârşeşte multe minuni şi în ziua de astăzi.”
„Dorinţa ta – i-a spus stareţul – întrece puterile tale. Fii cu băgare de seamă ca nu cumva, înălţându-te, să cazi în ispită. Eu, dimpotrivă, îţi poruncesc să slujeşti fraţilor şi vei primi cunună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.”
Dar Nichita, împins de cea mai mare râvnă pentru viaţa de singurătate, nu avea nici cea mai mică dorinţă să împlinească ceea ce i-a spus stareţul şi a făcut ceea ce-şi pusese în gând. S-a închis în sihăstria sa şi a continuat să se roage fără să mai iasă măcar o dată afară din chilie. După o vreme, pe când se ruga, a auzit un glas rugându-se împreună cu el şi a simţit o mireasmă minunată. Amăgit de aceasta, şi-a spus: „Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga cu mine şi nu ar avea mireasma Duhului Sfânt…” Nichita a început să se roage sincer: ”Doamne, arată-Te mie în chip desluşit, ca să Te pot vedea”.
Apoi a fost o voce care i-a spus: „Nu mă voi arăta ţie, pentru că eşti tânăr şi, ca nu cumva înălţându-te, să cazi”.
Sihastrul i-a răspuns cu lacrimi: „Doamne, niciodată nu mă voi lăsa amăgit, pentru că stareţul meu m-a învăţat să nu primesc amăgirile diavoleşti, însă voi face tot ceea ce îmi porunceşti”.
Astfel, câştigând putere asupra lui, şarpele cel stricător de suflete i-a spus: „Nu este cu putinţă omului, în trup fiind, să mă vadă. Dar iată, îţi trimit îngerul meu să rămână cu tine. Împlineşte voia lui”.
După aceste cuvinte, un demon în chip de înger i-a apărut sihastrului. Nichita a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat ca unui înger. Demonul i-a spus: „De acum să nu te mai rogi, ci să citeşti cărţi. În felul acesta vei ajunge la o vorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea să dai cuvânt de folos celor care vin la tine, iar eu mă voi ruga Ziditorului a toate pentru mântuirea ta”.
Sihastrul a crezut acestor cuvinte şi a fost amăgit încă mai mult. A încetat să se mai roage şi se ocupa numai cu lectura. Îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura, crezând că demonul se roagă pentru el. Apoi a început să le vorbească mult din Scriptură celor care veneau la el şi să proorocească asemenea sihastrului din Palestina.
Faima lui s-a răspândit printre oamenii lumeşti şi a ajuns până la curtea marelui cneaz. De fapt, Nichita nu proorocea, ci le spunea celor care veneau la el unde le fuseseră puse lucrurile furate sau ce se întâmplase într-un loc îndepărtat, obţinând aceste informaţii de la demonul care-l însoţea. Astfel, i-a spus marelui cneaz Izeaslav despre uciderea cneazului Gleb de Novgorod şi l-a sfătuit să-l trimită pe fiul său pentru a prelua conducerea principatului. Asta a fost de ajuns pentru oamenii lumeşti ca să-l socotească pe Nichita un adevărat profet. E un fapt dovedit că oamenii lumeşti şi monahii fără discernământ duhovnicesc sunt mai totdeauna atraşi de către mincinoşi, impostori, ipocriţi şi de către cei aflaţi în înşelare diavolească, luându-i drept sfinţi şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Nimeni nu se putea întrece cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament, dar nu putea să suporte Noul Testament şi niciodată în discuţiile sale nu pomenea de Evanghelii sau de Epistolele Sfinţilor Apostoli, neîngăduind nici unuia dintre vizitatorii săi să menţioneze ceva din Noul Testament. Din această stranie alegere, părinţii Lavrei au înţeles că era înşelat de diavol. Pe atunci vieţuiau la mănăstire mulţi sfinţi monahi înzestraţi cu daruri duhovniceşti şi cu har. Ei l-au alungat pe diavol de la Nichita prin rugăciunile lor. Nichita a încetat să-l mai vadă. Părinţii l-au scos pe Nichita din locul în care se zăvorâse şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul Testament. Dar el a spus sub jurământ că nu citise niciodată cărţile pe care mai înainte le ştia pe de rost. S-a dovedit că uitase şi să citească, atât de mare fusese puterea înşelăciunii satanice; şi cu mare greutate a învăţat din nou să citească. Cu rugăciunile sfinţilor părinţi şi-a venit în fire, a recunoscut şi a mărturisit păcatul, a plâns pentru el cu lacrimi amare şi a atins o mare înălţime a sfinţeniei şi darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită printre fraţi. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.
Această istorisire ridică pentru noi, astăzi, o întrebare: cum poate o persoană care caută experienţa religioasă autentică să evite capcanele şi deziluziile care îl pândesc în căutarea sa? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: omul nu trebuie să caute experienţele religioase, care pot să înşele, ci adevărul. Oricine studiază serios religia ajunge la această problemă, care este una de viaţă şi de moarte.
Credinţa noastră ortodoxă, spre deosebire de confesiunile occidentale, este adesea numită „mistică”, pentru că se află în legătură cu o realitate spirituală care conduce la rezultate numite în mod frecvent „supranaturale” – adică depăşesc logica şi experienţa acestei lumi. Nu e nevoie să căutăm exemple în literatura veche, pentru că viaţa unui făcător de minuni din zilele noastre e plină de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit cu cincisprezece ani în urmă şi care a trăit în această parte a Californiei ca Arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut strălucind de lumină, levitând în timpul rugăciunii, era înainte-văzător şi a săvârşit vindecări minunate… Nici una din aceste minuni nu este remarcabilă în sine, pentru că poate fi imitată cu uşurinţă de falşi făcători de minuni. Cum putem şti că era într-adevăr în legătură cu adevărul?