Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

purtarea-crucii-5Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia?
– Diavolul! răspunseră ostaşii în cor.
– Nu-i adevărat! le-am zis eu. Cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine satan; iar al treilea duşman e lumea.
Eul din om e cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii sufleteşti. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?… Eu să mă rog lui de iertare?… Eu să mă las batjocorit de cela şi de cela?… Eu să sufăr ceea şi ceea?… Eu să intru în Oastea Domnului?… Eu să ascult de un popă de la Sibiu?… Eu să mă fac frate şi soră cu pălmaşii şi servitorii de la Oaste?… Eu, doctor în ştiinţele cutare şi cutare, să mă cobor de la înălţimea catedrei mele între pălmaşii şi cu servitorii de la Oaste?…
Acest eu este răsuflarea lui satan. Prin el răsuflă şi vorbeşte satan. În dosul lui e puterea lui satan. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înşine şi numai pentru cele lumeşti. El ne împiedică să trăim o viaţă pentru Dumnezeu, pentru alţii şi pentru sufletul nostru. Acest duşman trebuie mai întâi răpus. Acestui duşman Sf. Scriptură îi zice „omul cel vechi“. Şi tot Scriptura ne spune că acest „om vechi“ nu moare decât răstignit pe crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu „piroanele Golgotei“. De aceea, zice mai departe evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie „să-şi ia crucea sa“.
A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi „a muri“ faţă de lume (Rom. cap. 6). A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară „omul cel vechi“ din tine.
Dar nu e lucru uşor acesta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul care moare mai târziu. Pe satan îl poţi ţine la distanţă, căci e mai mult un fel de duşman extern; dar eul e un hoţ de casă; şi ştiut lucru este că de hoţul din casă mai greu te poţi feri.
Eul nostru, „omul nostru cel vechi“, trebuie mereu împuns cu „piroanele Golgotei“. Trebuie să stai mereu lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una, cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi şi clipă de clipă să te lupţi a împiedica răsuflarea şi învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri mereu faţă de lume, până vei ajunge la biruinţa pe care a strigat-o Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe „omul nostru cel vechi“, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac şi iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu „Iisus cel Răstignit“, dar – în acelaşi timp – suduind, îmbătându-se, certându-se, înşelând…
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubeşti pe toţi, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură. Şi, o dată cu acestea, să păşeşti călcând sub picioarele tale scorpiile şi balaurii ispitelor şi păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate şi, mai presus de toate, să fii cu totul al Lui…
Ce puţini sunt însă acei care trăiesc o astfel de viaţă! De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriţii mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Şi a mers până la sfârşit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtăşanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se legase graiul…

Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă şi acum îi văd calea lui cea din urmă, când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: „Aici odihneşte în Domnul N. N.“ Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din „viaţa“ lui în care „mergea“ liniştit şi ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că această mergere nu-i mai ajuta nimic… Nu mergea el, ci-l duceau alţii. Nu mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu…
Şi, vai, câţi creştini trăiesc tot aşa! O singură dată în viaţa lor merg pe urmele crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav!
Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire şi văd în toate părţile cruci pe care scrie: Aici odihneşte în Domnul N. N… Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc…
Ţi se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură şi tot cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viaţa lor de aşa ceva!
Aşa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu viaţa pe care am trăit-o! Să trecem prin viaţă purtându-ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Iisus a ştiut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferinţelor, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Lasă un răspuns


*