Pr. Al. Schmemann
În a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea.
O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o împropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică.
Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărată viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă“ în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.
Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă“ a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice.
Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva“ este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.
Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea viaţă, de adevărata mea casă, şi că ceva preţios, frumos şi curat a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele.
Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.
Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: mai întâi viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin El, cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu.
Şi pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele“, „greşelile“ personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată“ în locul minunatei Casei a Tatălui.
Dar Biserica este aici ca să îmi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: „de la părinteasca slavă a Ta depărtându-mă neînţelepţeşte“, spune Condacul acestei zile, „întru răutăţi am risipit bogăţia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate!“. Şi atunci, când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: „…Mă voi întoarce la Tatăl Meu, plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi“. O particularitate liturgică a acestei „Duminici a Fiului Risipitor“ trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Duminică, după solemnul, dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136: „La râul Babilonului, acolo, am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion… Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele“.
Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin satisfăcut de nimic în această lume căzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.
Acest Psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfăţişează Postul însuşi ca pelerinaj şi pocăinţă – ca reîntoarcere”.
(din Postul cel Mare, Editura Doris, Bucureşti, 1998)