Ce cutremurătoare este influența duhurilor rele asupra omului, chiar când acesta crede că se joacă cu ele…
Am intrat joi, pe 31 octombrie, la o clasă, pentru a-mi susține ora de Religie.
M-au întâmpinat elevii, toți mascați, pentru că aveau în ziua aceea, la o altă oră, o activitate de Hallowen.
Eu nu am putut face rugăciunea de la începutul și de la sfârșitul orei cu elevii mascați! Am parcurs ora, am predat lecția care trebuia, dar rugăciune nu am putut face! Și timp de 15 minute din oră le-am explicat copiilor de ce nu ne-am putut ruga împreună. Cei mai mulți au înțeles, s-au rușinat, stateau mai mult cu capul în jos. Dar aș fi dorit din suflet ca măcar unul să-mi ceară voie la baie, ca să se spele pe față! Dar nu puteau. Îi mascase profesoara care dorea sa susțină activitatea de Hallowen, și nu puteau să o refuze.
– Doamna, iertați-ne, noi nu am știut!…
E adevărat. Sunt doar niște copii care îi imită pe adulți.

Cum poți numi această zi o „sărbătoare“? Cum poți, creștin fiind, să-l sărbătorești pe cel rău? Să sărbătorești ceva rău, să sărbătorești Răul?
E ca și cum te-ai bucura că vine moartea, ai chema-o și ai sărbători aceasta, deși tu nu ești încă pregătit pentru veșnicie.
Susținătorii acestei „sărbători“ aduc un argument de-a dreptul halucinant: sărbătoarea tuturor sfinților, care este prevăzută în calendarul catolic pe 1 noiembrie.
Dar noi nu suntem catolici! Biserica Ortodoxă sărbătorește strămoșii în Duminica lăsatului sec de carne a Postului Mare (Moșii de iarnă) și toți sfinții în prima duminică după Rusalii (Moșii de vară)! Și nimeni nu îndrăznește să profaneze cele două zile în care noi ne cinstim străbunii. Ci le cinstesc așa cum se cuvine: la biserică!
Noi nu ne sărbătorim sfinții mascându-ne în strigoi, în ființe ciudate, îmbrăcate ciudat, arătând ciudat, cât mai fioros adică!
Noi nu ne sărbătorim sfinții cu „sânge“ șiroind pe fețe, cu dovleci tăiați în forma fioroase, și mai ales noaptea, cu bufnițe și ciori, cu haine pictate în scheleți, cu măști cât mai înfiorătoare!…
Ci prin Sfânta Liturghie (unde îi pomenim și pe strămoși la Sfântul Jertfelnic), împărtășindu-ne din Trupul și Sângele lui Hristos.

Poate fi considerat Hallowen o distracție inofensivă?
Încă se mai sărbătorește cu multă bună dispoziție în țara noastră creștin ortodoxă în majoritatea ei.
Elevii spun: – E o joacă, doamna! Nu e de-adevăratelea!
Dar ce joc poate fi acesta cu diavolul? Dacă ar fi doar un joc nu s-ar ține cont să nu lipsească nimic din rechizitoriul spectacolului.

Dintotdeauna oamenii au cochetat cu ideea de a afla ce e dincolo… Și astăzi mulți oameni, prea mulți din nefericire, apelează la vrăjitoare, și la ursite, și la zodiace, și la spirite, mai ales la spiritele de dincolo. La spiritele morților și ale diavolilor. De ce nu apelează omul la îngeri, la sfinții adevărați, la Dumnezeu, la Maica Domnului? De ce nu se joacă lumea de-a ceva frumos, plin de lumină și de bucurie?
Diavolul este permanent în preajma noastră: „Fiți treji, privegheați! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință…“ (I Petru 5, 8-9). Dacă ar fi doar o joacă, nu ne-ar îndemna Biblia: „fiți treji!“
Dar atunci când noi înșine îl invocam prin astfel de practici? Când i se oficiază, la propriu, slujire celui rău?!… Când i se deschid toate ușile și toate inimile?! Poate fi numit un simplu joc?
Sunt încă oameni care și astăzi mai scuipă în sân când trec pe lângă o pisică neagră sau un „popă“, ca să nu le aducă ghinion. Dar când tu însuți chemi și invoci cu toată ființa tocmai pe tatăl ghinionului, cum mai e?

Cât de înșelați pot fi unii! Cum pot trăi cu astfel de înșelări?
În limba irlandeză termenul hallowen înseamnă cuptor. În limba engleză, sintagma All Hallows’ Even înseamnă noaptea dinaintea sărbătorii tuturor sfinților. Dar în rostire, în limba rostită, vorbită, termenul hallowen înseamnă iadul să câștige (hell to win).
Dar noi vom striga cu toată tăria sufletului: Dumnezeu să câștige! Și nu trebuie să a strigăm noi, pentru că aceasta se va și întâmpla prin voia și pronia lui Dumnezeu, Care nu Se lasă batjocorit. Și Care este biruitor în veci.
Chiar și folosirea dovleacului este tot în legătură cu diavolul. Folosirea lui vine din folclorul irlandez. Se spune că Jack, beţiv şi glumeţ, l-a păcălit pe Satana să se urce în copac după care a săpat o cruce în trunchiul copacului ca Satana să rămână prins în copac. Dar a făcut un pact cu Satana: i-a promis că îl lasă să coboare dacă nu îl mai ispiteşte niciodată. De atunci dovleacul cu lumânarea aprinsă în el poartă numele de lanterna lui Jack.
La Botez te lepezi de satana, și de Hallowen te împreunezi cu el! De lepădat de satana te lepezi o singură dată, la Botez (și nici atunci în mod personal, că se leapădă nașa), dar de unit cu satana se unesc oamenii în fiecare toamnă.
Dacă ar fi doar o joacă, n-ar fi strigat Legiunea de diavoli din îndrăcitul Gherghesenilor: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui“ (Luca 8, 29). Iată că diavolul își face culcuș cald în sufletele oamenilor, și se simte chinuit când vrei să-l dai afară. Pentru că trebuie să meargă înapoi în iad.
Dacă până și diavolilor le e frică să meargă în iad și îl numesc „chin“, cum pot unii cu atâta ușurință să-și ia pierderea sufletului ca pe un joc?
Ne mai mirăm de nenorocirile care se abat asupra oamenilor? Ne întâlnim la tot pasul, parcă numai cu hoții și delapidări, cu corupție și necinste la toate nivelurile, cu crime fioroase și cu violuri, cu traficări de fete, și de organe, și de stupefiante, și de imigranți, și de arme…
Mass-media numai despre asta vorbește. Că-ți vine să spui că dacă ai fi un cetățean străin, de oriunde de pe față a pământului, ți-ar fi frică să vizitezi România (și nu numai).
Noi avem însă arme puternice împotriva diavolului și împotriva a tot ce vine de la el. Și trebuie să le folosim cât încă este vreme.
Una este chiar cea spre care ne îndeamnă Mântuitorul: „Privegheați, fiți treji“. Cochetarea cu forțele răului e cea mai periculoasă. Am citit odată undeva un proverb, o vorbă de duh care zice (parafrazez): dacă tu crezi că dai pe mâna diavolului doar șuvițe, nu tot părul, el face funii cu ele și tot te prinde.
De aceea trebuie să fim vigilenți, să ne păzim mintea și inima de orice vine de la el, oricât de nesemnificativ ar părea.
A doua armă este rugăciunea, chemarea numelui lui Iisus, care l-a biruit pe diavol și ura lui tocmai prin nemarginea iubirii Sale. Și postul! „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29). Dumnezeu ne pune în față postul ca armă împotriva răului, nu jocul, părut inofensiv!
Cea de-a treia armă împotriva diavolului este crucea: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă!“ ne arată Biserica prin cântarea liturgică. Prin cruce a fost biruit satana. Semnul Crucii îl frige pe cel rău. Dar și purtarea crucii noastre, la fel ca și Hristos, ucide poftele răului, puterea lui.
Până și Jack din folclorul irlandez știa că prin cruce îl poate învinge pe diavol. Numai creștinii de azi au uitat această armă într-un cui în „podul“ sufletului.
Să ne înarmăm puternic cu armele biruinței împotriva celui rău și să-L urmăm pe Hristos așa cum ne-a învățat El, iar „jocurile“ noastre să fie cu totul inofensive și nevinovate, cele care ne umple inima de dragoste, de pace, de lumină, de bucurie.
Ce i-a spus Mântuitorul îndrăcitului din Ghergheseni după ce l-a vindecat, atunci când, descoperind adevărata bucurie, acesta a dorit să-L urmeze?
Nicidecum: – Du-te și spune oamenilor ce tare te distrai tu printre morminte!
Ci: – Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!

Vlad Gheorghiu