„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion“
În aceste cuvinte ale Psalmului, specifice Postului Mare, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne amintim că suntem în exil. Pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, psalmul are un înţeles aparte; dar toţi creştinii ortodocşi, la rândul lor, trăiesc în exil în lumea aceasta, tânjind să se întoarcă în patria lor adevărată, Împărăţia Cerurilor.
Pentru noi postul mare este o perioadă de exil rânduită pentru noi de maica noastră, Biserica, pentru a păstra neştirbită amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne-am meritat exilul şi avem şi mare nevoie de el din cauza păcătoşeniei noastre atât de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugându-ne şi pocăindu-ne în această perioadă, rămânem cu mintea aţintită spre Sionul nostru.
„De te voi uita Ierusalime…“ Slabi şi cuprinşi de uitare, chiar în cadrul Postului Mare trăim ca şi cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de preocupările frivole ale acestui „pământ străin“ şi neglijăm slujbele şi rânduiala Bisericii care ne aduc aminte de adevărata noastră patrie. Şi mai rău încă, îi iubim pe cei care ne înrobesc – pentru că păcatele noastre ne înrobesc, cu siguranţă mai mult decât oricare alt stăpân omenesc – şi în slujba lor petrecem în trândăvie zilele preţioase ale postului când ar trebui să ne pregătim să întâmpinăm Răsăritul Noului Ierusalim: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mai e timp; trebuie să ne amintim de adevărata noastră patrie şi să plângem păcatele care ne-au îndepărtat de ea. Să punem la inimă cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Exilul înseamnă înstrăinarea de toate pentru a ţine mintea nedespărţită de Dumnezeu. Exilul iubeşte şi produce plânsul neîncetat“.
Exilaţi din rai, trebuie acum să ajungem să fim exilaţi faţă de lume, dacă nădăjduim să ne întoarcem în rai. Aceasta putem face petrecând aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, frecventare a slujbelor Bisericii, vărsând lacrimi de pocăinţă, pregătindu-ne astfel pentru sărbătoarea bucuriei care va încheia această perioadă a exilului; şi dând mărturie tuturor celor care aparţin acestui „pământ străin“ de amintirea acelei şi mai mari sărbători a bucuriei care va fi când Domnul nostru Se va întoarce să-Şi ia poporul în Noul Ierusalim, de unde nu va mai fi exilat, pentru că acesta va fi veşnic.
Sursa aici