Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi
Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi… Noi slabi, voi tari… Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi…
Iată la ce stare ajung, până la urmă, slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi… să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut în Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care, după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimişilor lui Dumnezeu, care, după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni…
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă cum este şi pentru alţii…),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora…
Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate, ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea.
Acum Sfântul Pavel nu mai tace… Tot ce le spune el fraţilor este o realitate zguduitoare şi dureroasă.
Poate că va fi venit la el vreo delegaţie de fraţi şi acolo îl vor fi mustrat, îl vor fi învinuit şi îl vor fi judecat aspru şi obraznic, pentru cine ştie ce abateri pe care ei, în îngustimea lor, nu le puteau încă pricepe.
Acum ei se considerau înţelepţi, iar pe părintele lor bătrân îl socoteau nebun…
Acum ajunseseră tari, iar el rămăsese tot slab…
Ei aveau acum rostul lor în societate, aveau funcţii, aveau salarii sau pensii, aveau case luxoase, mobilă, îmbrăcăminte, bani, rost,
iar el, ajuns la bătrâneţe, nu avea nimic din toate astea… Poate locuia într-un şopru, fără covoare pe jos, fără mobilă, fără haine, bolnav şi singur… Merita să fie dispreţuit, fiindcă el n-a ştiut în viaţa lui să-şi vadă de interesele sale, cum au ştiut alţii.
A avut talent, e adevărat, dar nu s-a ştiut folosi de el, pentru a-şi atinge un scop personal, ca să-şi aibă şi el o casă de frunte într-un oraş mare… O situaţie care să-i îngăduie şi lui să se îngraşe… să poată petrece şi el verile la mare… Să facă şi el reuniuni pompoase…
Şi, atunci, nu-i oare Pavel un nebun?
Vezi ceilalţi ce înţelepţi sunt!?… Cum au ştiut ei să se pună bine şi cu Hristos şi cu Iuda!
Vezi cum ştiu ei să aprindă lumânare şi la Sfântul Gheorghe şi la balaur, ca să nu se strice cu nici unul, fiindcă „nu ştii când ai nevoie, ori de unul, ori de celălalt“?!…
Cum ştiu ei să fie prieteni şi cu David şi cu Absalom, căci oricare ar ajunge împărat le va fi prieten! Şi de la oricare au de primit câte ceva…
Ei ştiu cum să-şi păstreze funcţiile lor, fără să se expună „prosteşte“ ca Pavel.
Ei ştiu să se ascundă, să se strecoare, să se camufleze, să se descurce, ca să poată fi şi aşa şi aşa… Nu ca Pavel, care nu ştie decât de Hristos şi numai de Hristos…
E adevărat că n-a fost el nici mai prost, nici mai leneş decât ei, dar n-a ştiut să se „descurce“ aşa… zic ei.
El este un nebun pentru Hristos… dar vezi că nici chiar aşa… – zic ei. Trebuie să fii înţelept, ca să-ţi fie bine în orice loc…
Cam aşa gândeau despre el acum copiii lui sufleteşti.
Ne putem, oare, închipui noi nu numai ce tragică este soarta unui astfel de apostol, ci şi ce nenorocită este starea sufletească a unor astfel de copii duhovniceşti ai săi?