16. Fiindcă ştim…

O, ce dar mare şi dumnezeiesc este ştiinţa, cunoştinţa, înţelepciunea de a prinde, de a surprinde şi a deprinde adevărul cel luminos, cel însemnat, cel de temelie din toate lucrurile, din toate întâmplările, din toate vremile!
Nu este un dar mai mare şi mai însemnat pentru mântuirea veşnică a unui om, a unui popor, a unei întregi generaţii, decât a şti bine adevărul, a-l cunoaşte limpede şi a-l urma statornic.
Nimeni n-a putut ajunge vreodată la Dumnezeu, până ce nu a ştiut mai întâi că El este, apoi până ce nu a ştiut cum se caută, cum se află şi cum se păstrează mântuirea Lui.
Şi nimeni n-a aflat aceasta singur, până ce n-a auzit mai întâi Cuvântul limpede, chemarea clară, îndrumarea hotărâtă de la un trimis al Luminii, al Adevărului şi al Mântuirii, prin care a fost făcut să afle, să ştie, să cunoască.

Dintre toţi binefăcătorii omenirii, cei mai mari şi mai necesari au fost şi sunt cei care i-au învăţat pe oameni să ştie.
Să ştie binele, să ştie adevărul, să ştie frumosul.
Cei care îi învăţau să ştie drept, să ştie limpede, să ştie exact.
Fiindcă zadarnice sunt toate câte le-ar şti, câte le-ar avea cineva pe lume, dacă el n-are ştiinţa cea luminoasă prin care să le poată folosi spre mântuirea şi binele său, iar nu spre pierzare şi rău.
Tot aşa, dintre toţi răufăcătorii omenirii, nici unii nu sunt mai vinovaţi ca acei care îi îndepărtează pe oameni de Izvorul luminii, de Soarele adevărului, de Învăţătorul înţelepciunii… Fiindcă aceştia nu le nefericesc oamenilor numai trupul prin teroare, vrăjmăşie şi dezbinare, ci şi sufletul prin haos, întuneric şi prăbuşire.

O veche înţelepciune orientală spune aşa:
Cine ştie, şi ştie că ştie, acela este un înţelept, pe acela să-l urmezi.
Cine ştie, şi nu ştie că ştie, acela este un adormit, pe acela trebuie să-l trezeşti.
Cine nu ştie, şi ştie că nu ştie, acela este un nenorocit, pe acela trebuie să-l ajuţi.
Cine nu ştie, şi nu ştie că nu ştie, acela este un ticălos, de acela trebuie să te fereşti.
În această veche înţelepciune se arată atât de limpede cât de folositoare este adevărata ştiinţă, dar şi cât de nefericită este neştiinţa sau falsa ştiinţă.
Nu numai pentru cel care le are pe acestea, ci şi pentru mulţi alţii care cad sub îndrumarea şi ajung sub stăpânirea unuia sau a celuilalt.

În viaţa omenirii şi a popoarelor au fost vremuri fericite când la conducerea acestora au ajuns oameni luminaţi, educatori luminoşi, îndrumători înţelepţi. Acele perioade au fost şi sunt cele mai fericite din toată istoria acelor popoare şi generaţii.
Atunci s-a creat tot ce este frumos, înalt şi fericit.
Atunci a înflorit arta, atunci s-a înnobilat credinţa, atunci s-a bucurat dragostea, atunci s-a zidit armonia, atunci s-a înălţat sufletul şi s-au înfrumuseţat toate, luminându-se.
Dar au fost şi mai multe vremuri nefericite când neamuri şi generaţii întregi au căzut sub stăpânirea tiranică a unor fiare, a unor ucigaşi, a unor blestemaţi, care au adus numai întuneric, prăbuşire, războaie, crime, jafuri, sânge, apăsare şi moarte peste atâtea întinderi şi peste atâtea suflete.
O, ce mare binecuvântare este un om bun, şi ce groaznic blestem este un om rău!

În Biserica Domnului şi în adunările Lui, a fost şi este cam tot aşa.
Au fost vremuri când în fruntea adunării Domnului erau părinţi sfinţi, lucrători înţelepţi, îndrumători luminoşi… Atunci întreg Trupul Domnului era plin de lumină. Mâinile vedeau cum să lucreze, picioarele vedeau pe unde să umble, inima vedea ce să iubească.
Atunci toate mădularele înţelegeau să colaboreze în armonie pentru binele fiecăruia şi al tuturor.
Atunci fiecare viaţă era o pildă; fiecare cuvânt, un adevăr; fiecare faptă, o binefacere; fiecare umblet, o lumină.
Atunci dreptatea şi pacea se sărutau, deosebirile se ştergeau şi toate feţele erau luminate şi luminoase.
Ce binecuvântate au fost astfel de vremuri, care au grăbit cu veacuri venirea Domnului nostru!…

Dar au fost şi vremuri când în locurile din fruntea Bisericii Domnului au pătruns unelte ale întunericului, vase ale ocării, ochi ai răului care nu mai ştiau să îndrume sănătos, nu mai cunoşteau adevărul şi nu mai vedeau să urmeze binele.
În astfel de vremuri s-au înmulţit rătăcirile,
s-au adâncit dezbinările,
s-au mărit fărădelegile,
s-a răcit dragostea, s-a pierdut credinţa, s-a nimicit nădejdea, s-a înjosit mărturia, s-a întunecat lumina, s-a stins Duhul, s-a alungat Hristos.
O, ce grozave au fost şi mai sunt astfel de vremuri care întârzie cu veacuri venirea Domnului nostru Iisus!

Nenorocirea cea mai mare nu este atunci când cineva este orb, ci atunci când, orb fiind, îşi închipuie că vede cel mai bine… Şi pretinde să arate drumul şi altora. Dar, mai ales, cât de nenorociţi trebuie să fie acei care pe un astfel de orb îl cred un călăuzitor bun, un îndrumător care ştie, şi astfel se iau după el.
Unde să ajungă nefericitul acesta, împreună cu şi mai nefericiţii cei care îl urmează pe el, decât la groapa lor veşnică?

Iată ce mare lucru este un ochi care vede, o minte care ştie, un îndrumător care cunoaşte.
Până când o familie are un cap sănătos, toată familia aceea este în siguranţă, lucrează ordonat, merge drept, se dezvoltă armonios, trăieşte curat.
Până când o adunare are un îndrumător luminat, un veghetor treaz, un ochi bun cu o vedere limpede, şi ea îl ascultă pe acesta, toată adunarea aceasta creşte în roade, în cinste, în număr şi în putere.
Tot aşa este şi cu întreagă Biserica lui Dumnezeu.

În Cuvântul Domnului noi avem înştiinţarea că în vremurile din urmă vor veni multe nenorociri peste omenire din pricina fărădelegilor ei: cutremure, războaie, foamete, ciume şi tot felul de alte nenorociri care vin din acestea şi prin ele.
Dar nici o nenorocire din acestea nu va fi atât de mare ca aceea adusă de învăţătorii şi de proorocii mincinoşi. A acelora care vor veni în numele lui Hristos, cu cuvintele lui Hristos, cu lucrarea lui Hristos, dar în duhul lui satan, cu îndrumări rătăcitoare şi cu învăţături false.
Aceştia, neştiind adevărul, vor învăţa minciuna.
Neştiind calea, vor îndruma în rătăcire.
Neştiind binele, vor călăuzi în rău.
Şi, neştiind pe adevăratul Hristos, vor vesti pe hristoşii falşi.

Aceştia vor veni din pricină că oamenii acelor zile vor lepăda adevărul, adică nu vor vrea să mai ţină învăţătura neprihănirii.
Şi vor fărâmiţa dragostea, adică nu vor mai iubi ascultarea de fraţi.
Din pricina aceasta, Dumnezeu Însuşi le va trimite astfel de lucrări şi lucrători ai minciunii şi ai dezbinărilor, pentru ca să fie duşi de către aceştia la osânda veşnică.
Fiindcă nu-i păcat mai mare înaintea lui Dumnezeu decât a nu asculta de Adevăr şi a nu asculta de fraţi
Hristos este în Ştiinţă. Ştiinţa este în Lumină. Lumina este în Duhul. Duhul este în Adevăr. Adevărul este în Iubire. Iubirea este în Biserică. Iar Biserica este în fraţi.
Cine se rupe de fraţii săi se rupe de toate acestea, şi acela nu mai ştie unde merge, până se prăbuşeşte pe veci.
Dragul meu, tu ştii? Ştii bine? De unde ştii că ştii bine? Cum te cercetezi tu pe tine însuţi dacă ştii bine ceea ce ştii? Nu te încrede numai în tine însuţi! Nu te bizui numai pe încredinţările tale, chiar dacă ar fi descoperiri cereşti!
Ci mergi cu smerenie şi cu ascultare, întrebând pe fraţii tăi, ca Sfântul Apostol Pavel (Gal 2, 2).
Ca nu cumva să alergi sau să fi alergat în zadar.
Controlează-te cu fraţii şi cu învăţătura cea dreaptă.

Luaţi în parte, noi fiecare putem greşi. Dar toţi împreună, adică întreaga frăţietate duhovnicească este mai ferită de greşeli. De aceea, cine întreabă şi ascultă de fraţi acela nu greşeşte.
Sfântul Pavel spune că s-a suit la Ierusalim ca să întrebe pe fraţi, în urma unei descoperiri cereşti…
Ce bun este Domnul cu noi! Uneori e nevoie ca El Însuşi să ne silească să ne suim spre fraţi.
Fericit este acela care ascultă de Cuvântul Domnului fără a mai fi nevoie să aibă pentru asta o descoperire specială din partea Domnului!
El spune: m-am suit. Pentru că totdeauna spre fraţi te sui, nu te cobori. Cine, cu smerenie, se duce la ascultarea de fraţi, acela nu se coboară, ci se înalţă.
Tu asculţi de fraţi? Te înalţi tu spre ascultarea de fraţi sau te prăbuşeşti prin îngâmfare la neascultarea de ei?

17. În timp ce căutăm…

Toate darurile lui Dumnezeu, dar mai ales adevărul şi dragostea, sunt promise numai celor care au un cuget curat şi o inimă smerită. Numai acelora care în căutarea lor umblă totdeauna fără vicleşug, fără prefăcătorie, fără gânduri ascunse, fără păcate ascunse şi fără scopuri ascunse.
Cine umblă necinstit cu Dumnezeu sau cu fraţii,
cine caută cu prefăcătorie adunarea frăţească, sau încrederea frăţească, sau pomana frăţească,
cine predică într-un fel, dar umblă în alt fel,
cine are când o învăţătură, când alta, când o adunare, când alta, când o încredinţare, când alta,
– acela niciodată să nu aştepte decât osânda, iar nu mântuirea de la Dumnezeu.

În timp ce căutăm adevărul, dacă nu iubim curăţia, ochii noştri nu-l vor afla niciodată.
În timp ce căutăm mântuirea, dacă nu o preţuim mai mult decât lumea întreagă, nu o vom dobândi niciodată.
Şi în timp ce Îl căutăm pe Hristos, dacă nu-L sfinţim în inima noastră ca Domn prin totala noastră ascultare, nu-L vom avea niciodată.
Toată reuşita noastră în căutarea lui Dumnezeu depinde de felul cum Îl căutăm. De sinceritatea cu care Îl căutăm, de dragostea şi dorinţa cu care Îl căutăm pe El.
Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima, zice Domnul (Ier 29, 13).
Dar dacă în timp ce zicem că Îl căutăm pe Domnul, sau pe fraţi, sau împăcarea, sau mântuirea, sau înţelegerea, noi umblăm cu vicleşug sau cu prefăcătorie, să nu ne aşteptăm decât la osândă şi ruşine atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din a oamenilor.
Dacă în timp ce propovăduim apă, noi bem vin,
şi în timp ce vorbim despre împăcare, noi urzim uneltiri,
şi în timp ce promitem şi ne legăm una, noi gândim şi facem alta,
şi în timp ce ne numim într-un fel, ne purtăm altfel,
şi în timp ce suntem întrebaţi limpede, noi răspundem încurcat, anume pentru a ne ascunde faptele şi gândurile, iar nu a ni le arăta,
şi în timp ce ar trebui să umblăm în ascultarea şi unitatea cu fraţii noştri, noi umblăm în ascuns de ei şi împotriva lor,
– atunci noi suntem fii ai întunericului şi nu ai luminii, ai minciunii şi nu ai adevărului, ai diavolului şi nu ai lui Dumne-zeu.
Atunci nu ne pot aştepta decât focul şi pierzarea veşnică.

Să luăm deci bine seama fiecare de felul cum suntem când căutăm pe Domnul, la gândurile pe care le avem, la starea inimii noastre, să nu umblăm cu prefăcătorie şi cu vicleşuguri!
Dumnezeul nostru vede totul, şi de El nu ne putem ascunde nici unul dintre noi. Şi nici unul dintre gândurile sau planurile noastre. El le va descoperi pe toate.
Ferice de sufletul acela care vine cu sinceritate la Dumnezeu. Şi rămâne cu ascultare lângă El până la sfârşit.
Aceluia Dumnezeu i Se face cunoscut şi îi devine un Prieten şi un Binefăcător veşnic.

18. Lucrările pe care le-am stricat

Când am zidit în sufletul nostru o casă pentru Domnul, noi am stricat din noi casa păcatului, locuinţa lui satan şi culcuşul stricăciunii.
Alungându-l pe diavolul din inima noastră, noi trebuie să aruncăm pentru totdeauna şi în totul, împreună cu el, şi toate lucrurile pe care le-a avut el în noi.
Poftele lui, patimile lui, păcatele lui, apucăturile lui, obiceiurile lui, armele lui, tot ce este al lui şi de la el noi trebuie să aruncăm hotărâţi şi pentru vecii vecilor din toată fiinţa noastră. Fiindcă numai aşa noi vom putea păstra în casa inimii noastre pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, iar împreună cu El darurile Duhului Sfânt şi virtuţile curate şi sfinte prin care ne păstrăm mântuirea ce ne-a adus-o El.
Dar dacă în timp ce spun că am devenit un om nou, un locaş nou pentru Iisus, eu totuşi umblu tot în faptele vechi, sunt un mincinos,
şi în timp ce mă laud că sunt credincios, iar în viaţa mea nu se vede nici o schimbare duhovnicească,
şi în timp ce spun că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi îl propovăduiesc altora, şi eu totuşi umblu în lăcomie şi în min-ciună, trăiesc în ceartă şi în ură cu vecinii sau cu fraţii, mă ocup cu învinuiri şi cu uneltiri contra altora,
atunci nu mă arăt eu oare ca un călcător de Lege? Şi nu zidesc eu oare din nou în mine şi încă mai puternic locaşul diavolului pe care îl stricasem, casa păcatului pe care o dărâmasem, cuibul şarpelui pe care îl împrăştiasem înainte?
O, cum îşi bate diavolul joc de astfel de credincioşi! Cum îşi râde satan de astfel de viteji! Şi cum Se leapădă Hristos de astfel de făţarnici şi nevrednici înşelători şi înşelaţi!

În Dumnezeu nu există şi da şi nu.
Nu există astăzi da, şi mâine nu, iar poimâine iarăşi da.
El ceea ce S-a jurat că nimiceşte a nimicit. Şi ceea ce a jurat că ţine a şi ţinut, după cum este scris: Domnul a jurat şi nu-I va părea rău (Ps 109, 4).
Domnul a jurat lui David adevărul şi nu Se va întoarce de la ce a jurat (Ps 131, 11).
În Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru n-a fost şi „da“ şi „nu“, ci El nu este decât „da“ (II Cor 1, 19-20).

Toată valoarea cuiva stă tocmai în curăţia şi în statornicia lui, pe temelia adevărului şi a dragostei, adică a învăţăturii şi a unităţii frăţeşti.
Statornicia este nu numai frumuseţea, ci şi dovada mântuirii noastre. Tot preţul credinţei noastre îl arată statornicia noastră.
Prin hotărârea pe care am luat-o la naşterea din nou, noi am primit făgăduinţa mântuirii. Dar acum trebuie zilnic să facem dovada că merităm această mântuire. Iar dovada aceasta o dă numai statornicia noastră.
Mântuirea este ca o cunună pe care Dumnezeu o ţine deasupra capului nostru, din clipa predării noastre, dar nu ne-o pune pe frunte decât în clipa când am trecut râul morţii, biruitori şi statornici în legământul pe care l-am pus de la început.

În clipa când cineva dintre noi şi-a călcat legământul, şi-a pierdut statornicia şi şi-a schimbat credinţa, cununa făgăduită dispare, mântuirea făgăduită este retrasă, premiul ceresc se pierde.
O, cât de amar se amăgesc cei care, căzând din harul dintâi, mai cred totuşi că-şi pot păstra promisiunile frumoase ale acestui har, chiar dacă ei au ajuns atât de departe de curăţia lui cât pământul de cer…

Frate scump şi soră scumpă, să nu ne amăgim! Numai cine trăieşte în neprihănire este neprihănit. Cine se întoarce iarăşi la păcat, devine rob al păcatului, chiar dacă el fusese cândva, pentru o scurtă vreme, un slobozit al lui Hristos.
Să nu ne înşelăm! Numai cine va fi credincios (adică statornic) până la moarte, va primi cununa vieţii (Apoc 2, 10).
Cine şi-a călcat legământul a căzut din har şi şi-a pierdut curăţia.

19. Am murit… ca să trăiesc

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă.
Grăuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua.
Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara.
Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă.
Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc.
Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.

Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă.
Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12).
Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi sla-va Lui.
Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.
Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună,
şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună,
şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos,
şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu,
– acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26).

Cu lucrurile mântuirii nu-i de glumit.
Cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu fiecare din noi trebuie să ştim să umblăm cu toată teama, evlavia şi seriozitatea.
Dacă Dumnezeu S-a îndurat faţă de noi ca să ne aleagă pentru mântuire, acest har este nespus de mare şi cutremurător. O dată ce am devenit părtaşi ai harului acestuia, noi trebuie să o rupem cu păcatul, în chip cu totul hotărât, apoi să trăim cu toată frica de Dumnezeu în dreptate, cumpătare şi evlavie, lucrând neîncetat şi aşteptând fericita noastră nădejde, arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos (Tit 2, 11-13).

Avem cu Hristos un legământ… cu Hristos avem acest legământ. Cu Dumnezeu am pus juruinţa aceasta şi Duhul Sfânt a pecetluit-o…
Cum să mai scăpăm noi, dacă vom fi nepăsători faţă de mântuirea aceasta cutremurătoare?
Cum să nu fim noi alungaţi în cel mai fioros infern, când nesocotim şi dispreţuim pe Dumnezeu, întorcându-I spatele, după ce El Şi-a pus semnătura de sânge a Fiului Său pe acest document zguduitor? (Evr 2, 3; 10, 26-31).
Şi cum să mai fim dezvinovăţiţi dacă ne-am călcat legământul cel mai sfânt?

Noi am murit faţă de lume, nu ca să zăcem ca nişte morţi, ca nişte cadavre care nu mai mişcă, nu mai lucrează, nu mai respiră, nu mai vorbesc…
Ci noi am murit pentru păcat, tocmai pentru a vieţui de acum încolo pentru Hristos, pentru neprihănire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Vai de acel credincios care, devenind mort pentru lume, nu devine mai viu pentru Domnul,
care, dacă nu mai vorbeşte ca lumea, nu mai vorbeşte nici ca Duhul,
care, dacă nu mai merge la fapte rele, nu merge nici la binefaceri,
care, dacă nu merge la cârciuma lui satan, nu merge nici la biserica şi adunarea Domnului!
Vai de acela care, lăsându-se de vestirea minciunii, nu se apucă de vestirea adevărului şi, lepădându-se de sudalme şi ocări, nu devine un om al rugăciunii şi al răspândirii Cuvântului Sfânt!
Dumnezeu tocmai pentru asta ne-a scos din robia lui satan, ca să devenim nişte slujitori ai Săi!

Omul lui Dumnezeu şi Lucrarea lui Dumnezeu, care au primit alegerea pentru slujirea Lui pe pământ, au cu sine nu numai datoria vestirii Evangheliei lui Hristos, ci şi făgăduinţa puterii Sale şi a purtării Lui de grijă.
Nu te teme de ei, iată Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul (Ier 1, 8). Iată că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Iată izvorul şi garanţia vieţii şi a puterii noastre!
Forţa aceasta atotputernică a lui Dumnezeu, care însoţeşte totdeauna pe aleşii şi trimişii Săi, este puterea neînvinsă care a purtat solia Evangheliei şi pe purtătorii ei biruitori prin toate furtunile şi peste toate valurile veacurilor şi ale istoriei, până astăzi, fără ca s-o poată nici opri şi nici distruge nimic.
Toţi cei ce i s-au împotrivit au fost ori înlăturaţi, ori nimiciţi. O dată cu binecuvântarea celor care au purtat solia lui Dumnezeu, au fost pedepsiţi şi cei care au nesocotit-o.
Chiar noi înşine, care spunem aceste lucruri, suntem încă o dovadă a acestui adevăr.

Într-o veche însemnare biblică, se spune că atunci când copilaşul Moise, fiind scăpat din ape, a fost adus în faţa lui Faraon, au fost chemaţi trei înţelepţi şi au fost întrebaţi ce să facă cu el.
Primul, Bileam, l-a îndemnat pe Faraon să ucidă pe Moise. De aceea răsplata lui a fost că a sfârşit prin a fi ucis şi el.
Al doilea, Iov, a tăcut şi nu a apărat copilul când era în primejdie. De aceea a avut şi el de îndurat crunte suferinţe, fiindcă n-a vorbit atunci când trebuia să vorbească în apărarea vieţii unui ales al lui Dumnezeu.
Al treilea, Ietro, a vorbit cu multă stăruinţă pentru salvarea vieţii copilului lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i-a rânduit lui un viitor frumos, iar urmaşii lui au ajuns la mari binecuvântări de la Domnul.

Domnul spune: Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei… Cine a făcut acestea unora din ai Mei Mie Mi le-a făcut (Mt 25, 40; Zah 2, 8).
Toată istoria este martoră că oricine a primit pe trimişii lui Dumnezeu cu bucurie, cu respect, cu preţuire şi bunăvoinţă au fost binecuvântaţi.
Dar toţi cei ce s-au purtat rău cu ei au fost pedepsiţi potrivit cu gravitatea păcatului făcut împotriva lor. După cum este scris: Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema (Num 24, 9).

20. Hristos trăieşte în mine

Trimisul lui Hristos îşi are atât vrednicia cât şi puterea sa, potrivit cu măsura în care el trăieşte în Hristos şi Hristos trăieşte în el.
Lucrul acesta nu este numai o simplă vorbire sau doar o laudă de formă, ci este o realitate zguduitoare, dovedită în toate acele rare vieţi care s-au răstignit de bunăvoie şi total cu Hristos. Printr-o moarte trupească şi printr-o înviere slăvită la fel şi cu nimic mai prejos duhovniceşte decât învierea Lui trupească.
Taina şi minunea unei astfel de morţi şi de învieri sunt un lucru atât de obişnuit şi de necesar în viaţa copiilor lui Dumnezeu, încât el trebuie neapărat să se petreacă cu absolut fiecare dintre cei care doresc cu adevărat să facă parte din Oştirea Mie-lului, din ceata biruitorilor Lui, din familia cerească a lui Dumnezeu.

A fi o făptură nouă înseamnă a fi în Hristos… a trăi în Hristos, a rodi în Hristos, a birui în Hristos (II Cor 5, 17; Gal 6, 15).
Identificarea totală a acelui rob al lui Hristos, care a renunţat pentru totdeauna la personalitatea sa, la lumea sa, la eul său, pentru a deveni o părticică din Hristos, este atât de minunată cât taina cununiei fericite când cei doi devin unul, cu un singur nume, cu un singur scop, cu un singur destin.
El primeşte deplin peste fiinţa sa întreagă nu numai semnele nevăzute şi duhovniceşti, ci şi semnele văzute ale lui Hristos.
Cât de minunată este primirea de bunăvoie a morţii lui Hristos, prin care devii un înviat al Său! Şi primirea de bunăvoie a robiei Lui, prin care devii un eliberat al Său!
În Vechiul Testament, timpul cel mai lung al oricărei slujiri pe care un rob trebuia să-l facă la un stăpân era de şase ani. În al şaptelea an el devenea liber fără nici o răscumpărare.
Dacă în al şaptelea an robul spunea: „Îmi iubesc stăpânul şi nu vreau să primesc libertatea“ – avea loc o ceremonie specială. Robul era dus la uşa tribunalului şi urechea lui lipită de uşă îi era străpunsă cu semnul stăpânului căruia i s-a predat pe viaţă, alegând robia lui în locul libertăţii sale.
– De ce tocmai urechea era străpunsă? se întreba cineva.
– Pentru că urechea a auzit cuvântul şi ea l-a dus inimii care a ales. Şi pentru că urechea este aceea care trebuie să audă neîncetat porunca Celui pe care Îl slujeşte şi ascultă.

Dumnezeu poruncise oricărui stăpân: Să faci aşa ca robului tău să-i fie bine cu tine. Mâncarea şi băutura lui să fie la fel cu a ta. Să nu mănânci tu pâine din făină curată, iar el pâine cu tărâţe… Să nu bei tu vin vechi, iar el vin nou, să nu dormi tu pe aşternut moale, iar el, pe tare…
O, ce minunat Stăpân este Hristos şi ce milostiv este El cu robii Lui! Aici El doarme pe aşternut tare, şi noi, pe moale. El rabdă, şi noi profităm. El munceşte, şi noi odihnim.
Ferice de oricine se alipeşte de Hristos. Vieţuirea cu El este slavă şi pace. Suferinţa cu El este bucurie şi cântare. Munca cu El este odihnă; moartea cu El, înviere… Învierea cu El, slavă…

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care prin credinţa în Tine ne-ai adus tuturor harul de a fi socotiţi neprihăniţi, pentru ca din această stare, umblând în lumina Ta fericită şi lucrând faptele neprihănirii, să ajungem din starea de a fi numai socotiţi cu numele ai Tăi, la starea de a fi ai Tăi într-adevăr cu fapta.

O Doamne şi Dumnezeul nostru, dar Te rugăm să nu ne laşi cumva ca, ispitiţi de vrăjmaşul şi şarpele care a amăgit-o pe Eva, să cădem iarăşi la starea cea veche.
Nu ne lăsa să uităm că noi nu mai avem nici un drum, nici înapoi, şi nici la stânga ori la dreapta, pentru ca nu cumva să ni se întunece ochii minţii şi să începem să zidim iarăşi ceea ce am aruncat, să întoarcem iarăşi la mocirla din care ne-ai scos Tu.
Fă, Doamne Iisuse, să murim cu adevărat faţă de orice păcat, spre a vieţui numai în neprihănire. Să fim pierduţi pentru diavolul, ca să fim nişte aflaţi pe totdeauna pentru Tine. Să fim slobozi de orice robie lumească, spre a-Ţi fi în veci de veci robi numai Ţie.

Numai Tu să trăieşti prin noi, să lucrezi prin noi, să iubeşti prin noi, să Te preamăreşti prin noi, pentru ca şi noi să avem parte deplin de toate darurile şi binefacerile Tale, Iisuse Doamne, Fiule al lui Dumnezeu, Care ne-ai iubit şi Ţi-ai dat viaţa pentru noi.
Amin.

Cuvinte alese:

„Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie, când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva, caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă, iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti.“

Sfântul Marcu Ascetul

*

„Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti nu iubeşte nici pe Dumnezeu cu adevărat şi nu dispreţuieşte nici pe diavolul cum trebuie. Căci grija vieţii îi este ca un acoperământ care îl împovărează. Din această pricină, mintea nu-şi poate cunoaşte dreptul de judecată asupra acestor feluri de lucruri, ca să dea fără greşeală hotărârile judecăţii sale.“

Diadoh al Foticeii