Fără o puternică oprire din prăbuşirea păcatului şi fără o lucidă privire spre Dumnezeu, nu se poate mântui nimeni! Nici indivizi, nici popoare, nici generaţii. Nimeni.
Părintele Iosif a spus: „Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…“
După cum profeţise omul lui Dumnezeu de pe patul morţii sale, îndată după înmormântarea lui, se abătu şi asupra noastră toată furia mitropolitului şi a slugilor sale. După confiscarea Tipografiei şi a tuturor bunurilor materiale ale Oastei şi după suspendarea foii «Glasul Dreptăţii», noi, cei doi purtători ai condeiului redacţiei, care mai rămăsesem după părintele, în două luni, a trebuit să plecăm alungaţi din Sibiu.
La stăruinţele fraţilor şi cititorilor noştri şi mânaţi de Duhul Domnului, am încercat să scoatem alte gazete pentru legătura noastră cu ţara. Am încercat prima dată la Oradea, să apărem cu «Ogorul Domnului», dar la al treilea număr a fost suspendat şi acesta. Ne-am mutat la Cluj, cu «Viaţa Creştină» şi cu «Misionarul Vieţii Creştine», dar, prin căderea Ardealului de Nord, le-am pierdut şi pe acestea. Ne-am mutat apoi la Beiuş, cu «Familia Creştină». Dar venise războiul şi, în al treilea an, am fost opriţi din nou.
După terminarea războiului, am început cu multe greutăţi, împreună cu Titus, fiul Părintelui Iosif, cea de a treia serie din «Iisus Biruitorul», dar, la sfârşitul lui ianuarie 1947, fratele Marini a trecut şi el la Domnul. Am rămas cu redactarea foii în continuare numai eu singur. Titus făcea numai administraţia.
La zece luni după asta, începând cu Anul Nou 1948, foaia sfântă «Iisus Biruitorul» ne-a fost suspendată definitiv, tipografia sigilată, iar noi am fost împinşi prin lungile şi întunecoasele tuneluri prin care tot mergem de atâţia zeci de ani…
În tot timpul acesta, multe alte duhuri potrivnice veniseră să încerce calea cea dreaptă şi dulce pe care Domnul ne pusese paşii spre mântuire prin lucrarea minunată a Oastei Sale.
Despre toate aceste bântuiri ale duhurilor vrăjmaşe şi dezbinătoare am scris pe larg în paginile «Istoriei», pentru că lupta cu ele a fost mult mai lungă şi mult mai grea chiar şi decât cea dusă cu duhul răzbunător al literei oficiale care se năpustise asupra noastră în timpul domniei mitropolitului Bălan. Când am terminat lupta cu duhul acela singur, au început luptele cu astealalte, mai multe, mai îndelungate şi mai viclene.
Aceste noi atacuri veneau acum din partea duhurilor sectante. Mai încercaseră ele, dar fără succes, şi înainte, însă acum, folosindu-se de măsurile nimicitoare pe care le năpustiseră asupra noastră Biserica şi Statul, reuşeau să pătrundă şi să-i atragă pe mulţi de partea lor. Adunările noastre fiind urmărite cu asprime, mulţi dintre sectarii lacomi şi hrăpăreţi au oferit fraţilor ostaşi, cu făţarnică bunăvoinţă, adunările lor autorizate, pentru ţinerea adunărilor noastre… Iar o dată ajunşi acolo, au început presiunile şi ademenirile, până s-au pierdut foarte mulţi acolo la ei.
Aceste adunări de amestecătură şi ademenire au început prima dată chiar la Sibiu, unde duhul sectarist se strecurase încet-încet, mai demult, prin nişte ostaşi slabi şi nestatornici, cum fuseseră Belaşcu, Butilă, Morariu şi alţii… Dar, pe măsură ce atacurile şi ameninţările se înmulţiseră din partea oficialităţilor bisericeşti, în aceeaşi măsură creşteau atât indignarea ostaşilor, cât şi ademenirile sectare. Sectele, profitând de răutatea preoţilor faţă de noi, reuşeau foarte uşor să-i atragă pe mulţi ostaşi şi chiar adunări întregi de partea lor. Greutăţile şi răutăţile războiului, care fusese atât de lung şi de nimicitor, ne împrăştiaseră, ne rupseseră toate legăturile, ne despărţiseră şi ne înstrăinaseră atât de mult, încât răutatea preoţimii i-a făcut uşor pe mulţi să se sature şi să plece.
Chiar şi noi, prin închisorile unde eram, am avut grele lupte cu unii dintre ai noştri care erau cu totul căzuţi pradă acestor rătăciri de la credinţa şi de la legământul dintâi. De fapt, cei ce căzuseră astfel erau suflete ori mai noi, ori mai neştiutoare, care se obişnuiseră cu neascultarea sectară pe care ei acum o numeau „libertate“ şi „adevăr“. În fruntea acestora era Nicolae Moldoveanu din adunarea de la Sibiu, unde se continua încă din vremea fratelui Marini şi a doctorului Banu amestecătura aceasta…, răspândindu-se apoi împotriva duhului Oastei cu o duşmănoasă hărnicie peste tot pe unde mergeau… Amestecătura de la Sibiu a nimicit pe rând adunările din jurul Sibiului, până departe. Apoi adunările şi din judeţele vecine: Făgăraş, Alba, Braşov, Târnave… Căzură, Sighişoara, Avrigul, Săsciorii. Şi boala se întinse peste tot pe unde mergeau cei din Sibiu. Ori se venea pe la ei…
Lupta contra acestor duhuri s-a pornit încă de la începutul infiltrării lor printre noi. Şi a continuat cu intensitate mărită, pe măsura agresiunii cu care luptau şi ele împotriva noastră. Dar noi, neobişnuiţi cu prefăcătoria şi ascunzişurile acestor duhuri, eram pretutindeni în apărare, pe când ele erau mereu în atac.
Pe lângă faptul că şi acest nou vrăjmaş avea aceeaşi deplină libertate din afară, aceleaşi drepturi şi autorizaţii de funcţionare, noi tot nu aveam, nici din afară, nici dinăuntru, nici un fel de posibilităţi. Numai singur Domnul ştie cu ce greutăţi, atât dinăuntru, cât şi din afară, a trebuit să luptăm pentru a opri alunecarea spre prăpastie şi pierderea noastră totală. Şi pentru a întoarce totul înapoi, spre orientarea sănătoasă şi luarea drumului bun, pe care cei mai mulţi nu-l mai ştiau.
Împotriva noastră, a celor puţini care luptam îndureraţi pentru restabilirea orientării sănătoase, ispititorul şi slugile sale ridicaseră mari împotriviri din afară. Şi multe hule şi învinuiri dinăuntru, chiar din partea unora dintre fraţii cei „aleşi“… Începând din 1956, continuând prin închisori ori libertate, luptele acestea au durat douăzeci de ani. Până şi în 1976, încă mai erau printre noi unelte ale acestui duh, care mai tulburau unele adunări şi pe unii fraţi.
Traian Dorz, din «Zile şi adevãruri istorice»