Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii
„Mulţumind Tatălui, Care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.
O, ce minune nebănuită este moştenirea sfinţilor în lumină şi ce imposibil este de explicat acum ce înseamnă asta!
Pe cât de cu neputinţă este să înţeleagă un puişor de rândunică, neieşit încă din cojiţa ouşorului său, ce înseamnă soarele şi cerul de afară, ce înseamnă viaţa care îl aşteaptă în curând pe el, când se va elibera din închisoarea în care este strâns acum, tot pe atât de cu neputinţă de priceput este şi pentru noi acum ce înseamnă moştenirea pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc şi-L urmează pe Iisus.
Cum îi este de cu neputinţă puişorului din ou să ştie cum va fi călătoria lui peste ţări şi mări spre lumea însorită şi caldă, când aici va veni iarna, tot aşa ne este şi nouă de greu acum să ştim despre negrăita frumuseţe a slavei viitoare.
Noi suntem acum încă în trupul acesta pământesc, în firea aceasta pământească, în lumea aceasta îngustă şi în robia aceasta a neputinţelor noastre… Ne lipsesc ochii nemărginiţi cu care să străbatem prin orizontul aceasta îngust în care suntem închişi.
Ne lipsesc aripile cu care să străbatem zările nemărginite, din cele care acum ne strâng din toate părţile ca nişte ziduri de oţel, prin care nu putem trece. Şi de care ne izbim ca un fluturaş de o fereastră pe care n-o poate sparge, ca să iasă la libertatea de dincolo de ea…
Ne lipsesc puterile de a ne ridica, de a ne desprinde din locul în care acum suntem ţintuiţi cu toată fiinţa noastră slabă şi neputincioasă. Până şi imaginaţia noastră, duhul nostru şi gândurile noastre sunt tot aşa de încercuite şi de legate, ca şi aceste mădulare ale trupului nostru, de nişte lanţuri grele şi groase, în globul acesta greu şi întunecat al pământului pe care suntem şi în care mergem.
Dar vine o zi, vine o clipă, vine o minune când cojiţa asta în care suntem închişi acum se sparge. Ochii întunecaţi acum se luminează. Aripile strânse acum se desfac – şi o nouă lume, nebănuită şi strălucită, se deschide pentru noi. Un nou soare, un nou cer, nemărginit, un lărgământ nesfârşit, plin de miresme, de culori, de minuni devin moştenirea noastră liberă şi veşnică.
În această strălucire negrăită ne pomenim înconjuraţi de mii şi mii de noi fiinţe şi noi făpturi, fericite ca şi noi…
În această fiinţă a noastră nouă, întărită şi înfrumuseţată şi pe dinăuntru şi pe dinafară, vom simţi nebănuite puteri noi, simţiri noi, cu care ne vom desfăta, trăind tot mai din plin bucuriile nemărginite în număr şi în frumuseţe ale lumii fericite în care am pătruns.
Cam aşa bănuim noi acum, dar cum va fi cu adevărat numai Domnul Dumnezeu ştie. Dar atunci vom vedea cu toţii că nici n-am bănuit noi niciodată cum este, în adevăr.
Cum să-i explici toate acestea ca să le poată înţelege puişorul rândunicii, care este încă în cojiţa lui îngustă, neavând nici lumină, nici aripi, nici putere?
Numai din glasul mamei lui, de dincolo de coaja aceasta, el poate auzi ceva despre aceste minunăţii pregătite şi pentru el, pentru când va veni vremea să le primească. Dar câtă credinţă îi trebuie puişorului închis ca să poată primi şi înţelege această făgăduinţă atât de dulce şi de frumoasă, dar şi atât de greu de înţeles şi de primit pentru el! Câtă putere ne trebuie şi nouă acum, ca şi lui atunci!
O, fraţii mei şi surorile mele, este oare atât de greu şi pentru noi să putem înţelege şi crede făgăduinţa moştenirii noastre în lumina care este acum dincolo de coaja firii pământeşti, a trupului acestuia neputincios în care încă suntem?
Nu auzim noi, oare, glasul dulce al Domnului nostru Iisus, care răzbate până la noi, mângâindu-ne cu dulcea nădejde: Încă puţină, foarte puţină vreme, şi veţi ieşi şi voi din această închisoare a trupului vostru muritor! Veţi căpăta fiinţa nemuritoare, ochii cei nemărginiţi, aripile cele veşnice, şi atunci, prin moştenirea voastră cea negrăită, vă veţi desfăta de tot ce v-a pregătit vouă dragostea Domnului vostru pe care L-aţi primit şi urmat (I Cor 2, 9)