Lidia Hamza

În existenţa pământească a lui Hristos stă incontestabil tot rostul existenţei noastre.
Dumnezeu a plănuit crearea omului după chipul şi asemănarea Sa: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut“ (Geneza, 1, 26-27). Dar în fapt, iată, Biblia vorbeşte despre crearea omului doar după chipul lui Dumnezeu, omul urmând să dobândească asemănarea prin împlinirea voii lui Dumnezeu, prin propria voinţă, prin alegerea liberă a binelui, spre desăvârşirea sa, spre îndumnezeirea sa.
Dumnezeu lasă omului, dintr-o iubire necuprinsă cu mintea omenească, libertatea de a alege sau nu binele.
Omul însă, lipsindu-se singur, prin alegere proprie, de Binele propus de Dumnezeu, se alege cu ce lasă în urmă lipsa binelui. Adică putem spune: cu răul. Nu Dumnezeu a creat răul. Ci, omul, urmând propunerea Şarpelui, se frustrează de Bine, de Dumnezeu şi alege prin propria voinţă a urma celui rău. Căci Şarpele promisese omului că, mâncând din fructul oprit (adică neascultând de Dumnezeu), va ajunge mai repede să se asemene cu Dumnezeu, pentru că fructul acela era din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Şi numai Dumnezeu cunoştea şi binele şi răul. Ca să ajungă omul ca Dumnezeu, după sfatul şarpelui, era suficient să mănânce din Pomul cunoaşterii:
„Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”
 Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»“ (Facere 3, 2).
Viclenia diavolului a lucrat tocmai acolo unde se străduia omul să ajungă. La asemănare. Dar neascultarea l-a făcul pe om în loc să se asemene cu Dumnezeu, să se lipsească de Acesta şi să se asemene celui pe care-l ascultase.
Neascultarea primilor oameni a avut ca şi consecinţă moartea, în locul îndumnezeirii pentru care fusese creat.
O dată intrată moartea în lume, în om, acesta şi-a pierdut speranţa, rostul existenţei sale reducându-se strict la supravieţuirea biologică. Dar rostul său fusese unul extraordinar: asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeirea sa.
Ne putem închipui cât de grea trebuie să fi fost la început viaţa primilor oameni. Până a înţeles că natura şi animalele peste care fusese stăpân îi erau acum potrivnice, până a aflat ce este foamea şi durerea şi cum le poate alina, până a reuşit să supravieţuiască intemperiilor vremii şi cum să se adăpostească şi să se ferească de ele, până a învăţat să moară…
Cât de trişti trebuie să fi fost atunci primii oameni…
Lipsiţi astfel de rost pe lume, de scop al vieţii, ce deznădejde trebuie să fi trăit ei…
Dar dragostea lui Dumnezeu, cea care găseşte soluţii pentru orice stare în care poate ajunge omul, cea care se coboară până şi în iad pentru a-l izbăvi pe om, coroana creaţiei Sale, i-a făcut omului făgăduinţa izbăvirii.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea“ (Ioan 3, 16-17).
Astfel, la plinirea vremii, Tatăl L-a trimis în lume pe Fiul Său. Ca să izbăvească pe om din căderea sa. Şi ca să învingă moartea, prin propria Sa moarte: „Cu moartea pe moarte călcând“ după cum spune Troparul Învierii.
Pentru Hristos, venirea Sa în lume (luând chip omenesc, El Dumnezeul dumnezeilor), este un act de kenoză, adică de umilire, de renunţare la slava Sa dumnezeiască; El ştia că, venind în lume, va plăti cu preţ de cumplită moarte izbăvirea noastră. Totuşi, pentru noi, Naşterea Domnului este o mare sărbătoare, este sărbătoarea izbânzii, este începutul mântuirii noastre, este împlinirea făgăduinţei din Eden a Tatălui.
Venirea în lume deşertat de slava Sa are – paradoxal – cel mai slăvit scop: acela de a ridica în slavă pe om, prin înrudire cu el.
În tot Vechiul Testament, din când în când, este relatată spiţa de neam a unora dintre personaje. Se cunoaşte foarte exact spiţa de neam a lui Iisus Hristos. Însă după Naşterea Sa, după ce se face ultima relatare a arborelui genealogic, nu se mai vorbeşte despre nici un neam. Arborele lui Iesei primeşte prin Naşterea Domnului altoiul dumnezeiesc, pe Fiul lui Dumnezeu, care umple de roadă viţa, ramura de neam sălbăticită şi lipsită de rod a neamului omenesc lovit de molima păcatului strămoşesc. Hristosul, altoiul de la încheietura neamului omenesc, ne face neam cu Fiul lui Dumnezeu şi, prin urmare cu Tatăl. Dacă până atunci omul era creaţia lui Dumnezeu, acum devine fiu al lui Dumnezeu, prin înfrăţirea cu Fiul Său. Peste rana făcută de şarpe omenităţii, Hristos Se aşază pe Sine Însuşi, altoi al desăvârşirii, al asemănării, al îndumnezeirii. Şi ceea ce diavolul considera o mare victorie a sa devine, de fapt, cea mai slăvită victorie a lui Dumnezeu: cine crede în Hristos nu mai moare, ci are viaţă veşnică.
Şi făgăduinţa aceasta nu este una mincinoasă. De aceea noaptea Naşterii răsună de colinde: ne vestim unii altora naşterea Izbăvirii, naşterea Biruinţei, naşterea Mântuirii. Dacă Hristos nu S-ar fi născut în această lume, existenţa noastră nu ar mai fi avut rostul ei măreţ: asemănarea.
În fiecare an Hristos Se naşte în inimile tuturor acelora care-L primesc ca Domn şi Mântuitor. Străbuna colindă zice: „Astăzi S-a născut Hristos…“ şi nu „Acum două mii de ani S-a născut Hristos“, pentru că Naşterea Domnului are statut de permanenţă, este veşnic vie, veşnic valabilă, veşnic făgăşuitoare de rost şi de drum pentru orice om care-L caută şi-L doreşte.
De aceea S-a născut Hristos: ca să ne facă din nou posibilă asemănarea cu Tatăl, asemănare pe care am pierdut-o prin neascultarea primilor oameni. Şi astfel se reface planul iniţial al Tatălui în ceea ce-l priveşte pe om. Iar diavolul este învins pe veci. Însă cu ce mare preţ!…
Să Se nască şi-n inimile noastre El, Dumnezeul cel care Se face om, pentru ca să ne facă pe noi asemenea cu El, să ne facă şi pe noi dumnezei, o dată cu Sine. Ca să nu fie zadarnică, pentru unii dintre noi, această nespus de măreaţă Naştere a Sa.
Şi aprinzându-I lampa în tinda sufletelor noastre, lumina nemărginitei Sale iubiri să ne facă mai buni, măcar puţin mai buni ca în anul care se duce, pentru anul care vine.
Hristos S-a născut!