În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini în cea sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru această sfântă zi – a Botezului – primească dragostea dumneavoastră un mic cuvânt, pentru că urmează şi slujba cea mare a sfinţirii celei mari a apelor. Dar un cuvânt smerit, de înţeles al praznicului de astăzi, aşa cum ni-l luminează dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o şi o împărtăşim din nou:
„În vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfântului Apostol Petru care era de faţă când s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din Nazaretul Galileii şi s-a botezat în Iordan, de la Ioan. Şi îndată (în aceeaşi clipă) ieşind din apă, a văzut Ioan cerurile deschise şi Duhul Sfânt că un porumbel pogorându-Se peste Dânsul. Şi glas s-a auzit din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit” (Marc. 1, 9-11).
Să luăm aminte cum a zis Părintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea să ne spună nouă acest cuvânt unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii şi Scripturii)! Când din taina tainelor cerului Părintele ceresc Îi spune Lui Iisus: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit”. Simţim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru că nu am fost vrednici să ne spună nouă, fiecăruia dintre noi: tu sau voi sunteţi fiii mei cei iubiţi. Deşi psalmistul rostise tot din graiul Părintelui ceresc: „Eu am zis: Voi dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt”.
Dar în acelaşi timp tot psalmistul, inspirat, încredinţează mai înainte, în Psalmul 2 chiar, un cuvânt care se îngemănează tainic cu acesta din ziua botezului: „Zis-a Domnul (adică Părintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”. Acest cuvânt e din veşnicie, mai înainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Căruia Îi rosteşte Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, Îi rostise din veşnicie. „Tu eşti Fiul Meu. Eu astăzi Te-am născut”. Deci naşterea din veci. O legătură revelatoare, iubiţilor, descoperitoare de înţeles. Acelaşi, Tatăl, Căruia noi Îi spunem Tatăl nostru (pentru că Fiul Lui ne-a învăţat) dă cele două mărturii: una în veşnicie: “Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut” (adică în veşnicie, veșnicule Fiu al Meu. Căci Eu Tată fiind, din veci sunt Tată şi din veci am Fiu, pe Tine, Veşnicul Meu Fiu) (Ps. 2); şi a doua mărturie: acum, la botez, când Iisus a venit la Ioan.
Ioan boteza mulţimile, care îşi recunoşteau păcatele… Păcatul a însemnat despărţirea de Dumnezeu, care, la rândul ei, a însemnat despărţirea de însăşi menirea noastră. De aceea a zis un profet – un cuvânt de la Dumnezeu: „Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă”. Te cutremuri şi ar trebui fiecare să se gândească la acest fapt: Când Îl părăseşti pe Dumnezeu te părăseşti pe tine însuţi; adică menirea ta, taina ta, rostul tău în faţa lui Dumnezeu şi în fața creaţiei întregi. Şi atunci, în această conştiinţă a părăsirii, veneau oameni credincioşi (în felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profeţilor) din vremea aceea şi prozeliţi ai căinţei, din alte neamuri.
Mergeau la Ioan, care îi boteza cu botezul pocăinţei, aşa cum am arătat duminica trecută. Iisus a venit şi El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise – de la Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt, tot prin Iisus – taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, când Îl vede, tremură în faţa Lui: „Eu trebuie să fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?”. Şi Iisus îi răspunde: „Lasa acum. Aşa se cuvine, să plinim toată dreptatea”. Adică toată rânduiala Vechiului Testament, care pregătise lumea pentru Hristos: Legea şi poruncile; iar la porunci intra şi spălarea aceasta, a botezului cu apă, botez ritual. În vremea aceea era şi o comunitate monahală – a esenienilor – care, de asemeni, avea în rânduiala acest botez al curăţirii. Şi la celelalte popoare erau spălări rituale: taina apei care spala, şi simbolul ei, când trăieşti mai adânc, ştiind că adâncul din tine (şi la orice făptură în proiectul ei) e spiritual. Rădăcina oricărei existente e spirituală. Stă la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spălări rituale tot sub numele de botez.
Atunci, Iisus şi El împlineşte această rânduială a Vechiului Testament şi a întregii lumi vechi; pentru că El nu a venit să strice Legea ci s-o plinească (adică să o ducă la plinătate); să plinească Vechiul Testament, care se încheie aici; cum va spune Mântuitorul mai pe urmă (după Sfântul Luca): „Legea şi proorocii au fost până la Ioan”, iar de acum înainte se vesteşte Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, în faţa Stăpânului. Iisus n-a avut păcat de mărturisit, dar a primit actul simbolic, anume Şi-a plecat capul în apa Iordanului (aşa cum Îşi va pleca făptura lui umană pe cruce şi de pe cruce în mormânt, şi va ieşi la înviere), dezvăluind încă de aici, simbolic, taina înecării păcatului şi învierii. Atunci, spune Scriptura „îndată ieşind (care arată că nu a urmat mărturia păcatelor pentru că era Cel fără de păcat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) şi Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel şi glasul Părintelui ceresc s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”. Sfântul Marcu (ucenic al Sfântului Petru) spune: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit. Întru Tine am binevoit” (aşa cum rostise din veşnicie: „Tu eşti Fiul Meu. Eu astăzi Te-am născut”” aşa şi acum, într-o a doua naştere). Şi întru Tine să fie toţi chemaţi, toţi pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteţi, fii ai Celui preaînalt. De aceea Te-am trimis în lume, Fiul Meu: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii! Întru Tine am binevoit (e toată bunăvoirea Mea). Făptura întreagă este operă a voinţei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Părintelui ceresc, prin lucrarea Fiului şi în unitatea, în comuniunea, în sânul Duhului Sfânt Care ne strânge pe toţi. El este arzând în noi dorul după Fiul; aşa cum a coborât în chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.
Şi… cum tâlcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru păcat; căci nu avea păcate. Iar a doua zi după botez, când Iisus a venit la Iordan, Ioan a arătat către Iisus şi le-a spus ucenicilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Şi zic Părinţii (Sf. Ioan Gură de Aur): Ce a vrut să însemne acest cuvânt? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus – Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la rândul ei, e puterea care înfrânge păcatul. Şi, mai adânc, jertfă nu e legată numai de păcat; e legată de taina creaţiei. Orice creaţie poartă în ea taina jertfei. Şi o spun cu gând curat – de la Dumnezeu, nu de la mine – că aşa trebuie să trăiască omul, în orice act al lui, că o stare de jertfă. Şi dacă ar trăi această conştiinţă de jertfă în actul cel mai intim, din care se odrăsleşte un copil în lume, dacă ai trăi conştiinţa jertfei, că dăruieşti ce ai curat în tine şi sfânt, în conştiinţa unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naşte handicapaţi şi bolnavi mintal, violenţi şi criminali, ci s-ar naşte – cum avem atâtea cazuri – oameni drepţi, curaţi, cuminţi, savanţi, înţelepţi şi sfinţi. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: „Iată Mielul Cel ce ridică păcatul lumii”, ca să le arate celor de faţă: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea vouă, care veniţi să vă strigaţi păcatele; El a venit pentru păcatul vostru; pentru că El e Mielul, Cel ce ridică păcatul vostru. Prin însăşi întruparea şi naşterea Lui de la Duhul Sfânt şi din Fecioară a început ridicarea păcatului.
Şi auziţi ce a spus Tatăl despre Iisus, Care S-a botezat acum: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Tu eşti Icoana, modelul tuturor celorlalţi; care dacă vor veni la Tine când Tu îi vei chema şi le vei zice: „Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi osteniţi, şi Eu vă voi odihni pe voi”, şi vor răspunde la sfinţenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune şi despre ei : Prin Tine şi ei sunt fiii Mei. Voi întări cuvântul psalmistului: Eu am zis (am grăit din veci şi în timp): Voi dumnezei sunteţi, fii ai Celui Preaînalt, chemaţi să descoperiţi în voi chipul Fiului Meu.
Şi atunci, Iisus a intrat în apele Iordanului ca un miel, prefigurând jertfa de pe cruce, moartea şi învierea, intrând în apele Iordanului şi sfinţindu-le… Cum ne vom ruga acum noi la această mare sfinţire: „Să se sfinţească apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorârea Duhului Sfânt, să se pogoare spre apa aceasta lucrarea curăţitoare a Treimii, să i se dăruiască harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului!”. Şi noi auzim acum că atunci la Iordan şi vedem în duh Treimea Sfântă: Fiul Care era în apele Iordanului, Duhul Sfânt coborând, în chipul porumbelului (văzându-L deci), „ca un porumbel”, şi glasul Părintelui ceresc auzindu-l; deci auzind şi văzând (aşa cum la Horeb Moisi a şi auzit cuvânt, dar a şi văzut – rugul care ardea dar nu se mistuia, rămânea verde, viu în Dumnezeul Cel viu) – cele două simţuri, care induhovnicite se înaltă, se transfigurează. De aceea rugăciunea cea mare, adresată Sfintei Treimi, începe: “Treime mai presus de fire, Preabună, Preadumnezeiasca…”. Şi adresându-se Mântuitorului: „Te-am văzut prunc în iesle intru naştere, iar acum desăvârşit bărbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desăvârşit (Părintele ceresc). Astăzi Proorocul, Înaintemergătorul, se apropie de Stăpânul; cu frică stă înaintea Lui.
Apele Iordanului se prefac în vindecări; toată făptura se adapă cu curgeri tainice. (De aceea se numeşte aghiasma mare). Toate apele se sfinţesc astăzi din taina coborârii în apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am văzut, nu să-Şi spele păcatele a venit, ci să ridice păcatul lumii, sfinţind apa; şi sfinţind casele pe care le-am văzut zilele astea când am mers, stropind şi sfinţind, atât de luminoase, atât de curate, parcă le simţeam înnoite… şi simţeam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a înnoirii inimilor şi a fețelor tuturor care au primit cu atâta bucurie şi nădejde sfinţirea). Azi păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului. Astăzi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptăţii ne luminează, azi ne-am uşurat de plânsul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbăvit de întuneric şi adunarea cea sfântă şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Stăpânul la botez merge să ridice firea omenească la înălţime. Cel neplecat Se pleacă robului ca să ne slobozească pe noi din robie. Împărăţia cerurilor am dobândit, impartia Domnului nu va avea sfârşit, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii şi lumea de veselie s-a umplut”.
Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu – în familie, în persoana lui – dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimba durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui. Şi poţi să uiţi atunci durerea şi poţi să arunci, să îneci toată durerea de până atunci şi măcar pentru o clipă să trăieşti arvuna aceasta a bucuriei cereşti; cu care poţi să birui pe urmă necazurile şi durerile; din acea clipă în care te-ai împărtăşit de un strop de apă sfinţită, de un cuvânt dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul şi Sângele dumnezeiesc. Şi simţi că ai primit o arvună a învierii; a învierii pentru viaţa de aici şi pentru viaţa cealaltă. Dar biruind şi începând de aici, cu această credinţă şi nădejde şi putere harică pui noi şi mereu noi începuturi vieţii şi noi biruiri. Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinta şi nedespărţită (Care S-a arătat la Iordan); pentru care ne rugăm şi noi să ne ţină nedespărţiţi în credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină şi în bucurie divină şi inima senină. Cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Amin.
sursa: crestinortodox