Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)

– Isaia 53, 10; II Cor. 5, 16 –

Mântuirea vine prin cunoaşterea Domnului Hristos. Iată ce scrie la Isaia 53, 10-11: „Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.(…) Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.“

În rugăciunea Sa din urmă – ca Mare Preot Mijlocitor – Domnul Iisus spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Apostolul Petru afirmă acelaşi lucru atunci când scrie: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa“ (II Petru 1, 3).

Dând totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos
Apostolul Pavel este acela care a dat totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Tot ce era pentru el cinste lumească, „toate lucrurile pământeşti“ le-a dat la o parte, socotindu-le ca un „gunoi“, ca să-L câştige pe Hristos. El a fost acel om înţelept care, aflând ogorul ce avea ascunsă într-însul comoara, a vândut totul şi, mergând, a cumpărat ţarina unde era îngropat mărgăritarul (comoara de preţ) (Matei 13, 44-46).

„Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le‑am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui“ (Filip. 3, 7-10).

Făcând totul pentru a-L face cunoscut

Acelaşi lucru îl scrie şi fraţilor săi din toate părţile, căci toată truda lui de zi şi noapte, întreaga predică şi tot ce face pentru fraţi ori pentru sărmanii păcătoşi nemântuiţi este să li‑L facă cunoscut pe Hristos, să-L descopere pe El şi măreaţa Sa jertfă ispăşitoare, pentru ca ei să-L vadă, să-L cunoască, să creadă, să‑L iubească, să se predea Lui şi să fie mântuiţi. Căci „…întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi“ – decât numele Iisus (Fapte 4, 12; I Cor. 6, 11).

Prin acest Singur Nume avem mântuirea. A-L cunoaşte, a-L primi, a crede în El – iată totul!

Pe pământ şi sus, în ceruri,
nu e nume mai frumos,
nu e nume-atât de dulce
ca şi Numele Hristos.
Nume sfânt şi duios,
Numele ce-l poartă El,
o, ce sfânt şi frumos –
Numele Emanuel!
Orice om din lume fie,
prinţ ori rege dac-ar fi,
pe Iisus nici doar o clipă
n-o să-L poată-nlocui.
Şi nimica nu-i în lume
mai de preţ şi mai frumos
ca un om ce poate spune:
Sunt copil al lui Hristos!

Acest Nume scump, singurul Nume dat oamenilor în care pot să fie mântuiţi, acest Nume dulce şi plin de putere înseamnă totul pentru Apostolul Pavel. De când L-a aflat, trăieşte prin El şi caută să-L facă cunoscut şi altora, pentru ca să fie mântuiţi.

„Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta Răstignit“ (I Cor. 2, 2).

Galatenilor le scrie că înaintea ochilor lor a fost zugrăvit Iisus Hristos ca răstignit (Gal. 3, 1). Şi cât de adânc e mâhnită inima lui atunci când fraţii din Galatia – amăgiţi de nişte prooroci mincinoşi care lucrau printre ei cu litera legii – îşi iau ochii de la Hristos cel Răstignit pe Care L-au cunoscut şi primit prin credinţă, pentru a se întoarce la „faptele legii“ de la care aşteptau zadarnic să primească ceea ce numai prin credinţa în Domnul Hristos se poate primi: mântuirea. Căci toţi cei ce se bazează pe faptele legii sunt sub blestem, pe când cei ce se bazează pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios (Gal. 3, 4;10).

Efesenilor le scrie că se roagă pentru ei ca să cunoască „iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă“, spre a se umple „de toată plinătatea lui Dumnezeu“ (Efes. 3, 19). Prin urmare, la plinătatea lui Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă… Iar pentru aceasta slăveşte pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, „făcându-ne cunoscută taina voinţei Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte“ (Efes. 1, 9).

Cunoaşterea în felul lumii şi cunoştinţa – descoperire

Fireşte, această cunoştinţă nu-i cea  „cu capul“, pe care cineva şi-a putut-o câştiga prin şcoală ori citind cărţi. O astfel de cunoştinţă au şi vrăjmaşii Lui. Aşa L-au cunoscut şi fariseii care L-au osândit la moarte. Aşa Îl cunosc şi prigonitorii care îi vor osândi pe ai Săi „din pricina Lui“ (Matei 5, 11). Aşa Îl cunosc şi beţivii, stricaţii şi mulţi dintre cei îndobitociţi în patimile lor, care s-ar supăra grozav dacă le-ar spune cineva că nu sunt creştini. Poate vor fi de aceştia chiar şi între cei ce predică ori scriu articole şi poezii frumoase despre El, dar care sunt nişte lacomi, mândri sau desfrânaţi. Sărmanii!… Mai bine s-ar pocăi… decât ar spune că-L cunosc pe Hristos.

Un învăţat îi spunea odată unui credincios: „Am citit Biblia de şaptesprezece ori, în limbile ei originale (ebraica şi greaca) şi m-am oprit la fiecare cuvânt mai deosebit. Ei bine, n-am găsit în ea învăţătură despre împăcarea pe care o înveţi dumneata.“ Acesta i-a răspuns savantului: „Lucrul acesta nu mă miră deloc. Deunăzi am vrut să aprind lumânarea şi n‑am putut. De ce? Căpăcelul de stins lumânarea era deasupra ei; şi dacă de şaptespre­zece ori aş fi încercat să fac acest lucru, tot n‑aş fi izbutit. Ca acel căpăcel de stins lumânarea, aşa sunt prejudecăţile (părerile greşite) vârâte în suflet de o cultură fără Dumnezeu; şi, câtă vreme aceste prejudecăţi acoperă ochii cuiva, cititul nu foloseşte şi lumina lui Dumnezeu nu poate să pătrundă înăuntru. Pe Hristos nu înveţi să-L cunoşti aşa cum înveţi să cunoşti alfabetul, ci trebuie să ai o întâlnire cu El şi să-I urmezi, ca să poţi apoi să-L şi mărturiseşti.

O cunoaştere „în felul lumii“, o cunoaştere fără schimbarea vieţii nu valorează nimic. Este o cunoaştere zadarnică, nemântuitoare, ba chiar osânditoare. Tuturor celor care spun că-L cunosc, dar nu-L urmează şi nu fac voia lui Dumnezeu, El le spune: „Şi pentru ce Mă chemaţi «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce vă spun?“ (Luca 6, 46). În Ziua Judecăţii, mulţi din cei care spun că L-au cunoscut şi au lucrat pentru El vor fi osândiţi, fiindcă au trăit în păcate (Matei 7, 21-25; Luca 13, 22-30).

Deci o cunoaştere în felul lumii, o cunoaştere numai cu mintea, acel „ştiu“, „cunosc“, pe care de obicei îl spun oamenii cu privire la Hristos şi Evanghelie (deşi nu ştiu nimic), este o cunoaştere – în realitate, necunoaştere – ce nu-l schimbă pe om; este o cunoaştere numai pe dinafară, ca din auzite, în treacăt; nu este o gustare, o pipăire, o atingere şi cercetare serioasă, singurele care pot să-ţi dea adevărata cunoaştere.

O cunoaştere în felul lumii nu mântuieşte. Numai o cunoaştere cu inima, prin Duhul, o cunoaştere ce vine din atingerea cu Hristos, din întâlnirea personală cu El, este o cunoaştere mântuitoare. Numai cunoaşterea (cunoştinţa) ca descoperire a lui Dumnezeu este mântuitoare pentru suflet (Matei 11, 25-27). Această cunoaştere este un har. Binecuvântat să fie Dumnezeu! Ea nu vine de la om, ci este harul care se dă celor mici, celor smeriţi, celor zdrobiţi, celor nebăgaţi în seamă. Numai celor smeriţi Dumnezeu le dă har (Iacov 4, 6). Numai la aceştia se coboară Dumnezeu. Numai inimile zdrobite se pot învrednici să fie luminate şi prefăcute în locaşuri – temple – unde să locuiască Dumnezeu (Isaia 57, 15; Ioan 14, 23; Apoc. 3, 20)… Lăudat să fie Dumnezeu pentru aceasta!…

În vremea aceea, Iisus a luat cuvântul şi a zis: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11, 25-27).

Lasă un răspuns


*